ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2511/2017

Deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 11 martie 2016 sub nr. xx/3/2016 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Sindicatul Național A. în numele membrilor de sindicat din tabelul anexat cererii, în baza art. 28 din Legea nr. 62/2011, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, obligarea pârâtului IPJ Constanța la plata diferenței dintre valoarea financiară a normei de hrană efectiv plătită și valoarea financiară a acesteia actualizată, raportată la valoarea calorică, pe perioada 1 februarie 2013 - 30 iunie 2015, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efectivă; diferența dintre valoarea financiară a normei de echipament efectiv plătită și valoarea financiară a acesteia, actualizată anual, pe ultimii 3 ani, de la data introducerii cererii de chemare în judecată actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data efectuării plății, obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne să aloce fondurile bănești necesare pentru alocarea drepturilor bănești solicitate și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea de la termenul din data de 3 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne și a dispus măsura disjungerii cererii pentru fiecare reclamant și formarea unor dosare diferite.

Prin Sentința civilă 163 din 13 ianuarie 2017 pronunțată în Dosarul disjuns cu nr. x/2016, Tribunalul București a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reținut că, în materia contenciosului administrativ competența teritorială este alternativă. În cauză pârâtul are sediul în Constanța, iar sindicatul neavând calitate de reclamant unic, acționează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrului său de sindicat, care are domiciliul în județul Constanța.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, iar la termenul de judecată din data de 25 mai 2017 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale.

Prin Sentința civilă nr. 931 pronunțată în data de 25 mai 2017, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționate a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competentă, a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competentă.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Constanța a reținut că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede o competență alternativă a instanței, cea de la domiciliul reclamantului sau cea de la domiciliul pârâtului, alegerea instanței aparținând reclamantului. În speță, sindicatul reclamant în numele membrilor săi de indicat a optat pentru instanța de la sediul său, astfel că acesteia îi revine competența de soluționare a cauzei.

Înalta Curte, sesizată cu pronunțarea regulatorului de competență, judecând în conformitate cu dispozițiile art. 135 C. proc. civ. și analizând obiectul cauzei deduse judecății precum și dispozițiile legale incidente în cauză, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că, în speța dedusă judecății, acțiunea a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex", în interesul membrului său de sindicat, cu respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În privința competenței materiale de soluționare a cauzei, întrucât obiectul litigiului privește raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, sunt incidente normele speciale de competență reglementate în cuprinsul art. 109 din Legea nr. 188/1999 - "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."

Se reține că, în materia contenciosului administrativ, sindicatele au calitate procesuală activă recunoscută în virtutea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 554/2004, ca "organisme sociale interesate" care acționează în vederea protejării drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

În ceea ce privește instanța competentă teritorial, devin aplicabile dispozițiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, iar în speță reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex" a optat pentru instanța de la sediul său, anume Tribunalul București.

În cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece problema de drept dezlegată privește interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. 2) din Codul muncii, republicat, care au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicției muncii și asigurărilor sociale.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II a de contencios administrativ și fiscal.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul B. prin Sindicatul Național A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM