ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3061/2017

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 11 martie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamanții, membri de sindicat, identificați conform anexei la cererea de chemare în judecată, reprezentați prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex", au chemat în judecată pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, solicitând:

- obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța la plata: (i) diferenței dintre valoarea financiară a normei de hrană efectiv plătită și valoarea financiară a acesteia actualizată, raportată la valoarea calorică, pe perioada 01 februarie 2013 - 30 iunie 2015, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data efectuării plății; (ii) diferenței dintre valoarea financiară a normei de echipament efectiv plătită și valoarea financiară a acesteia actualizată anual, pe ultimii trei ani, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data efectuării plății;

- obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, ordonator principal de credite, să aloce fondurile bănești necesare pentru achitarea drepturilor bănești solicitate;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 03 octombrie 2016, s-a dispus disjungerea, din Dosarul nr. x/2016, a capătului de cerere cu privire la reclamanta A. și formarea Dosarului nr. x/2016.

2.1. Prin Sentința civilă nr. 173 din data de 13 ianuarie 2017, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că, în cauză, sindicatul nu are calitatea de reclamant, acționând doar ca un reprezentant al membrilor de sindicat, în baza împuternicirii exprese acordate de aceștia. Competența materială de soluționare a cauzei se determină potrivit dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, iar competența teritorială se stabilește potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în funcție de domiciliul reclamanților (situat în localitatea Constanța) sau de sediul pârâtului (de asemenea situat în localitatea Constanța).

Tribunalul a mai reținut că în cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 1/2013, privind recursul în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, deoarece problema de drept dezlegată privește interpretarea și aplicarea unitară a unor dispoziții cu caracter special, aplicabile numai jurisdicției muncii și asigurărilor sociale.

2.2. Prin Sentința civilă nr. 926/CA din data de 24 mai 2017, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict.

În argumentarea hotărârii astfel pronunțate, Tribunalul Constanța a reținut că Sindicatul reclamant a optat pentru instanța competentă de la sediul său, dar și a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, chiar dacă în ceea ce-l privește pe acest pârât, prin încheierea de ședință din data de 03 octombrie 2016, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive.

Calitatea procesuală activă aparține Sindicatului și nu membrului de sindicat, potrivit art. 28 alin. (3) din legea nr. 62/2011, iar potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, competența teritorială este alternativă, reclamantul având dreptul să aleagă între instanța de la sediul său (Tribunalul București) și instanța în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtului.

Obiectul prezentei cauze îl constituie cererea privind obligarea pârâtului la plata unor diferențe salariale referitoare la norma de hrană și norma de echipament, precum și actualizarea acestor sume cu indicele de inflație, în favoarea membrilor de sindicat având calitatea de funcționari publici.

Înalta Curte constată că, în cauză, acțiunea a fost formulată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex", în numele membrilor săi de sindicat, menționați în tabelul anexat cererii, printre aceștia figurând și reclamanta A.

Instanțele aflate în conflict s-au considerat necompetente teritorial în raport de sediul/domiciliul reclamantului/reclamanților, apreciind diferit asupra problemei legitimității procesuale a sindicatelor, respectiv dacă acestea acționează în calitate de reclamanți sau doar ca reprezentanți ai membrilor săi.

Problema calității procesuale active a organizațiilor sindicale a fost semnalată prin recursurile în interesul legii declarate în conformitate cu prevederile art. 329 C. proc. civ., modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010, de prim-adjunctul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, apreciindu-se că nu există un punct de vedere unitar în cazul acțiunilor în justiție promovate de organizațiile sindicale în numele membrilor lor, în temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (1) și (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, anterior abrogării acestui act normativ prin art. 224 lit. a) din Legea dialogului social nr. 62/2011, practica judiciară având un caracter neunitar sub aspectul stabilirii legitimării procesuale active a organizațiilor sindicale.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea acestor recursuri în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 118/01.03.2013, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă, în cazul acestor acțiuni, este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Așadar, prin decizia invocată s-a constatat că textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizații, depășind limitele unui simplu drept de reprezentare legala, fiind recunoscută calitatea de reclamante în conflictele colective de muncă, iar potrivit principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", și în cazul conflictelor individuale de muncă, unde pot acționa chiar și fără un mandat expres.

Înalta Curte apreciază că, deși prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii s-au pus în discuție aspecte privind interpretarea unor prevederi ale Codului muncii, argumentele juridice privind calitatea procesuală de reclamante a organizațiilor sindicale depășesc cadrul litigiilor de muncă, fiind aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în cauze de altă natură în care au fost formulate acțiuni de către organizațiile sindicale.

În cauza de față acțiunea a fost promovată de organizația Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex", în numele membrilor săi de sindicat, menționați în tabelul anexat acțiunii, printre aceștia figurând și reclamanta A., cu respectarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, cât privește litigiile ivite în legătură cu raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, acestora le sunt aplicabile dispozițiile speciale ale art. 109 din Legea nr. 188/1999, care stabilesc competența funcțională și materială de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, iar din punct de vedere teritorial sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ce reglementează o competență alternativă, în funcție de voința reclamantului.

Pentru toate aceste motive Înalta Curte constată că, în cauza de față, competența de soluționare a acțiunii în primă instanță revine Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sindicatul reclamant având sediul în circumscripția acestei instanțe.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor "Pro Lex" și pe pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2017.

Procesat de GGC - CT