ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3416/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 641/ CA din

17 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamantul, M.M.C. în contradictoriu cu pârâtul, MINISTERUL AGRICULTURII,

PĂDURILOR ȘI DEZVOLTĂRII RURALE având ca

obiect

suspendarea executării Ordinul nr. 2218/2009 emis de pârât, până la pronunțarea

instanței de fond. Prin aceeași sentință, Curtea de Apel Constanța a respins,

ca neîntemeiată,

excepția lipsei de obiect invocată de pârât, prin

întâmpinare.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, următoarele:

În ce privește excepția lipsei de

obiect, instanța a constatat că argumentele aduse de

pârât, în sensul că numai în ipoteza actelor cu executare succesivă se

poate pune problema suspendării executării, or, în cauză, Ordinul nr. 2218/2009

dispunând asupra eliberării

reclamantului din funcția de director

coordonator adjunct din cadrul C.J.

P.I.A. Constanța,

a fost epuizat chiar la momentul eliberării

reclamantului din funcție, astfel încât acesta nu poate face obiectul

cererii de suspendare a

executării, sunt nefondate.

Instanța a reținut că actul atacat,

Ordinul nr. 2218/2009 al M.A.P.D.R, despre care se susține că executarea sa

este „uno ictu”, are în cuprinsul său mai multe măsuri:

acordarea unui preaviz reclamantului de 15 zile lucrătoare și încetarea

aplicabilității ordinului

nr. 1086 din 28 mai 2009 al Ministrului

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și contractul de management nr. 27

din 15 august 2009, astfel încât, suspendarea executării poate fi dispusă,

aplicabilitatea dispozițiilor sale putând fi suspendată, indiferent de ceea ce

urmărește reclamantul sau cu ce echivalează măsura luată de instanță, instanța

urmând a cerceta îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale, în

luarea măsurii solicitate.

Asupra

fondului cauzei, instanța a reținut că Ordinul nr. 2218/2009 a fost emis în

temeiul prevederilor art. IV și XIV

din O.U.G. nr. 105/2009, art. 65 alin. (1) C. muncii,

art. 9 alin. (1)

lit. h)

din

Contractul de management nr. 27 din 15 august 2009 si H.G. nr. 8/2009 privind

organizarea

și funcționarea M.A.P.D.R., fără a se preciza care anume prevederi ale art. IV

sunt aplicabile (cu atât mai mult cu cât conținutul O.U.G. nr. 105/2009 este

aproape același cu cel al O.U.G. nr. 37/2009, declarată neconstituțională de

Curtea Constituțională la 06 octombrie 2009). S-a reținut apoi, că art. 65 alin.

(l) C. muncii, reglementează concedierea pentru motive care nu țin de persoana

salariatului, încetarea contractului de muncă trebuind să fie determinată de

desființarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăților

economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității,

desființarea trebuind a fi efectivă și a avea o cauză reală și serioasă,

situație ce în opinia instanței, nu corespunde realității, postul nefiind

desființat ci, dimpotrivă, se organizează concursuri pentru ocuparea acestuia

și de altfel, pe post a și fost angajată o altă persoană.

Nici arătarea art. 9 alin. (1) lit. h)

din contractul de management nu justifică, în opinia primei instanțe,

legalitatea măsurii, în cauză, neintervenind legal, „alte situații prevăzute

expres de lege”.

În ce privește paguba iminentă și

condiția existenței acesteia a fost apreciată ca fiind îndeplinită, având în

vedere faptul că reclamantul, prin punerea în aplicare a actului atacat este

lipsit de veniturile pe care le realiza, fiindu-i afectate mijloacele de

existență.

Nelegalitatea măsurii a fost

reținută de către instanță și în raport cu împrejurarea că aceasta a fost luată

în perioada în care reclamantul se afla

în

concediu medical, aflându-se în incapacitate temporară de muncă.

publică pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, pârâtul a declarat recurs invocând prevederile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, recurentul - pârât

critică hotărârea sub aspectul soluționării excepției lipsei de obiect,

susținând că cererea trebuia respinsă ca lipsită de obiect, întrucât

reclamantul urmărește repunerea sa în funcția publică deținută anterior, ceea

ce echivalează cu o întoarcere a executării unui act deja epuizat.

În dezvoltarea acestui motiv,

recurentul - reclamant a făcut referire la cadrul general al procedurii

suspendării executării actului administrativ și a arătat că modul în care art. 14

din Legea nr. 554/2004 fixează limitele și efectele hotărârii judecătorești

pronunțate în materie conduce la concluzia că suspendarea executării operează

numai în ipoteza actelor administrative cu executare succesivă, nefiind

relevantă întinderea în timp a efectelor colaterale, ci durata procedurilor de

punere în aplicare.

Or, în speță, ordinul contestat a

fost executat prin eliberarea intimatului - reclamant din funcția publică.

Susține recurentul că instanța a

admis cererea de suspendare a executării în mod nelegal și netemeinic,

considerând greșit că sunt îndeplinite prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

În acest sens, recurentul - pârât a

arătat că, în speță, cel puțin condiția pagubei iminente nu este îndeplinită,

pentru că actul administrativ nu conține dispoziții a căror executare i-ar

aduce reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza

anulării lui.

Prin notele scrise depuse la dosar,

la data de 21 iunie 2010, intimatul – reclamant a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, arătând că suspendarea actului administrativ a fost

solicitată separat conform art. 14 din Legea nr. 554/2004 și că prin sentința

civilă nr. 78/ CA din 4 martie 2010 în cadrul dosarului nr. 60/36/2010,

instanța de fond s-a pronunțat în sensul anulării Ordinului nr. 2218/2009 emis

de recurentă.

Susține că recursul este lipsit de

obiect și din prisma faptului că prin Ordinul nr. 313/2010 (act nou intervenit

după pronunțarea instanței de fond), a încetat de drept Ordinul de numire nr. 1086/2009

și contractul de management, de la această dată reclamantul – intimat nu mai

are calitatea de director coordonator adjunct și nu se mai află în relații

contractuale sau raporturi de muncă cu recurenta.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentul - pârât și a prevederilor art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

relevante

Actul administrativ a cărui

suspendare de executare a fost dispusă de instanța de fond în temeiul art. 14 din

Legea nr. 554/2004 este Ordinul nr. 2218/2009, prin care intimatului -

reclamant i-a fost acordat un preaviz de 15 zile lucrătoare, începând cu data

de 12 octombrie 2009, urmând ca la încetarea perioadei de preaviz să înceteze

aplicabilitatea Ordinului nr. 1086/2009, de numire în funcția de director

coordonator adjunct al domeniului, de dezvoltare rurală din cadrul D.A.D.R.

Constanța, și contractul de management nr. 27 din 16 august 2009.

Ordinul a fost emis în temeiul art. IV

și XIV din O.U.G. nr. 105/2009, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul

Muncii, art. 9 alin. (1) lit. b) din Contractul de management și H.G. nr. 8/2009

privind organizarea și funcționarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale.

Hotărârea Curții de apel reflectă

interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor textului de lege menționat, înscrisurile

depuse la dosar conducând la concluzia îndeplinirii condițiilor cumulativ

prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, cazul bine

justificat și paguba iminentă.

Cu referire expresă la criticile

formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Motivul de recurs referitor la

lipsa de obiect a cererii

Suspendarea executării actului

administrativ reglementată de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004

constituie o măsură de protecție provizorie a drepturilor și intereselor

legitime ale particularilor, constând în amânarea sau întreruperea vremelnică,

după caz, a producerii efectelor juridice ale manifestării de voință a

autorității publice.

Conform unei reguli de interpretare

logică a legii civile (în sens larg), o normă juridică trebuie să fie

interpretată în sensul producerii de efecte juridice, iar nu în sensul golirii

ei de conținut.

De aceea, prevederile art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 nu pot fi interpretate în sensul unei inadmisibilității

de plano sau a lipsei de obiect a cererii de suspendare a unui act

administrativ cu executare uno ictu, interpretarea contrară ducând la golirea

de conținut și lipsirea de finalitate a normei menționate, în condițiile în

care majoritatea covârșitoare a actelor administrative o constituie cele de

acest tip.

În plus, față de aceste considerente

de ordin general, Înalta Curte constată că, în pofida susținerilor recurentului

- pârât, la data pronunțării sentinței ordinul nu-și produsese încă efectul

eliberării din funcție, pentru că nu era împlinit termenul de preaviz. Așa

fiind, măsura dispusă se încadrează în cazul tipic de amânare a producerii

efectelor unui act administrativ, excluzând ideea lipsei de obiect a cererii

intimatului – reclamant.

1.2. Motivul de recurs privind

neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așa cum s-a menționat și anterior în

cuprinsul prezentei decizii, suspendarea executării actului administrativ poate

fi dispusă numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente.

Cazul bine justificat este definit în

art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 prin raportare de împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă, potrivit lit. ș)

a aceluiași articol, constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

Instanța de fond a constatat corect îndeplinirea

cumulativă a celor două condiții, reținând, pe de o parte, existența unei

aparențe de nelegalitate legate de incidența art. VIII din O.U.G. nr. 105/2000

asupra funcției publice pe care o ocupa reclamantul și, pe de altă parte,

paguba iminentă care s-ar produce în patrimoniul reclamantului prin punerea în

aplicare a actului atacat.

Un argument suplimentar în sensul îndeplinirii

primei condiții, pe care îl reține Înalta Curte, constă în aceea că, după

pronunțarea sentinței, O.U.G. nr. 105/2009 a fost declarată neconstituțională

prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale, actul administrativ fiind legat astfel de fundamentul său legal.

În sprijinul soluției primei

instanțe, Înalta Curte reține că așa cum în mod corect s-a apărat intimatul –

reclamant, cererea de suspendare a Ordinului nr. 2218/2009 a fost admisă în

baza art. 14 din legea contenciosului administrativ până la pronunțarea

instanței de fond, pronunțare care a avut loc la data de 4 martie 2010 când

prin sentința civilă nr. 78/CA/ Curtea de Apel Constanța, secția comercială

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a dispus anularea ordinului

administrativ atacat.

adoptate în recurs.

Având în vedere toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

împotriva

sentinței nr. 64/ CA din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 iunie 2010.