ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3416/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 641/ CA din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul, M.M.C. în contradictoriu cu pârâtul, MINISTERUL AGRICULTURII, PĂDURILOR ȘI DEZVOLTĂRII RURALE având ca obiect suspendarea executării Ordinul nr. 2218/2009 emis de pârât, până la pronunțarea instanței de fond. Prin aceeași sentință, Curtea de Apel Constanța a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de obiect invocată de pârât, prin întâmpinare.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele: În ce privește excepția lipsei de obiect, instanța a constatat că argumentele aduse de pârât, în sensul că numai în ipoteza actelor cu executare succesivă se poate pune problema suspendării executării, or, în cauză, Ordinul nr. 2218/2009 dispunând asupra eliberării reclamantului din funcția de director coordonator adjunct din cadrul C.J. P.I.A. Constanța, a fost epuizat chiar la momentul eliberării reclamantului din funcție, astfel încât acesta nu poate face obiectul cererii de suspendare a executării, sunt nefondate.

Instanța a reținut că actul atacat, Ordinul nr. 2218/2009 al M.A.P.D.R, despre care se susține că executarea sa este „uno ictu”, are în cuprinsul său mai multe măsuri: acordarea unui preaviz reclamantului de 15 zile lucrătoare și încetarea aplicabilității ordinului nr. 1086 din 28 mai 2009 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și contractul de management nr. 27 din 15 august 2009, astfel încât, suspendarea executării poate fi dispusă, aplicabilitatea dispozițiilor sale putând fi suspendată, indiferent de ceea ce urmărește reclamantul sau cu ce echivalează măsura luată de instanță, instanța urmând a cerceta îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale, în luarea măsurii solicitate.

Asupra fondului cauzei, instanța a reținut că Ordinul nr. 2218/2009 a fost emis în temeiul prevederilor art. IV și XIV din O.U.G. nr. 105/2009, art. 65 alin. (1) C. muncii, art. 9 alin. (1) lit. h) din Contractul de management nr. 27 din 15 august 2009 si H.G. nr. 8/2009 privind organizarea și funcționarea M.A.P.D.R., fără a se preciza care anume prevederi ale art. IV sunt aplicabile (cu atât mai mult cu cât conținutul O.U.G. nr. 105/2009 este aproape același cu cel al O.U.G.

nr. 37/2009, declarată neconstituțională de Curtea Constituțională la 06 octombrie 2009). S-a reținut apoi, că art. 65 alin. (l) C. muncii, reglementează concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, încetarea contractului de muncă trebuind să fie determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăților economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activității, desființarea trebuind a fi efectivă și a avea o cauză reală și serioasă, situație ce în opinia instanței, nu corespunde realității, postul nefiind desființat ci, dimpotrivă, se organizează concursuri pentru ocuparea acestuia și de altfel, pe post a și fost angajată o altă persoană.

Nici arătarea art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management nu justifică, în opinia primei instanțe, legalitatea măsurii, în cauză, neintervenind legal, „alte situații prevăzute expres de lege”. În ce privește paguba iminentă și condiția existenței acesteia a fost apreciată ca fiind îndeplinită, având în vedere faptul că reclamantul, prin punerea în aplicare a actului atacat este lipsit de veniturile pe care le realiza, fiindu-i afectate mijloacele de existență. Nelegalitatea măsurii a fost reținută de către instanță și în raport cu împrejurarea că aceasta a fost luată în perioada în care reclamantul se afla în concediu medical, aflându-se în incapacitate temporară de muncă. 2. Recursul exercitat de autoritatea publică pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, pârâtul a declarat recurs invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În esență, recurentul - pârât critică hotărârea sub aspectul soluționării excepției lipsei de obiect, susținând că cererea trebuia respinsă ca lipsită de obiect, întrucât reclamantul urmărește repunerea sa în funcția publică deținută anterior, ceea ce echivalează cu o întoarcere a executării unui act deja epuizat. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul - reclamant a făcut referire la cadrul general al procedurii suspendării executării actului administrativ și a arătat că modul în care art. 14 din Legea nr. 554/2004 fixează limitele și efectele hotărârii judecătorești pronunțate în materie conduce la concluzia că suspendarea executării operează numai în ipoteza actelor administrative cu executare succesivă, nefiind relevantă întinderea în timp a efectelor colaterale, ci durata procedurilor de punere în aplicare.

Or, în speță, ordinul contestat a fost executat prin eliberarea intimatului - reclamant din funcția publică. Susține recurentul că instanța a admis cererea de suspendare a executării în mod nelegal și netemeinic, considerând greșit că sunt îndeplinite prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În acest sens, recurentul - pârât a arătat că, în speță, cel puțin condiția pagubei iminente nu este îndeplinită, pentru că actul administrativ nu conține dispoziții a căror executare i-ar aduce reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării lui.

3. Apărarea intimatului – reclamant Prin notele scrise depuse la dosar, la data de 21 iunie 2010, intimatul – reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că suspendarea actului administrativ a fost solicitată separat conform art. 14 din Legea nr. 554/2004 și că prin sentința civilă nr. 78/ CA din 4 martie 2010 în cadrul dosarului nr. 60/36/2010, instanța de fond s-a pronunțat în sensul anulării Ordinului nr. 2218/2009 emis de recurentă. Susține că recursul este lipsit de obiect și din prisma faptului că prin Ordinul nr. 313/2010 (act nou intervenit după pronunțarea instanței de fond), a încetat de drept Ordinul de numire nr. 1086/2009 și contractul de management, de la această dată reclamantul – intimat nu mai are calitatea de director coordonator adjunct și nu se mai află în relații contractuale sau raporturi de muncă cu recurenta.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul - pârât și a prevederilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Actul administrativ a cărui suspendare de executare a fost dispusă de instanța de fond în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 este Ordinul nr. 2218/2009, prin care intimatului - reclamant i-a fost acordat un preaviz de 15 zile lucrătoare, începând cu data de 12 octombrie 2009, urmând ca la încetarea perioadei de preaviz să înceteze aplicabilitatea Ordinului nr. 1086/2009, de numire în funcția de director coordonator adjunct al domeniului, de dezvoltare rurală din cadrul D.A.D.R.

Constanța, și contractul de management nr. 27 din 16 august 2009. Ordinul a fost emis în temeiul art. IV și XIV din O.U.G. nr. 105/2009, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul Muncii, art. 9 alin. (1) lit. b) din Contractul de management și H.G. nr. 8/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Hotărârea Curții de apel reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor textului de lege menționat, înscrisurile depuse la dosar conducând la concluzia îndeplinirii condițiilor cumulativ prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, cazul bine justificat și paguba iminentă. Cu referire expresă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1.1.

Motivul de recurs referitor la lipsa de obiect a cererii Suspendarea executării actului administrativ reglementată de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 constituie o măsură de protecție provizorie a drepturilor și intereselor legitime ale particularilor, constând în amânarea sau întreruperea vremelnică, după caz, a producerii efectelor juridice ale manifestării de voință a autorității publice. Conform unei reguli de interpretare logică a legii civile (în sens larg), o normă juridică trebuie să fie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, iar nu în sensul golirii ei de conținut.

De aceea, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu pot fi interpretate în sensul unei inadmisibilității de plano sau a lipsei de obiect a cererii de suspendare a unui act administrativ cu executare uno ictu, interpretarea contrară ducând la golirea de conținut și lipsirea de finalitate a normei menționate, în condițiile în care majoritatea covârșitoare a actelor administrative o constituie cele de acest tip. În plus, față de aceste considerente de ordin general, Înalta Curte constată că, în pofida susținerilor recurentului - pârât, la data pronunțării sentinței ordinul nu-și produsese încă efectul eliberării din funcție, pentru că nu era împlinit termenul de preaviz. Așa fiind, măsura dispusă se încadrează în cazul tipic de amânare a producerii efectelor unui act administrativ, excluzând ideea lipsei de obiect a cererii intimatului – reclamant.

1.2. Motivul de recurs privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Așa cum s-a menționat și anterior în cuprinsul prezentei decizii, suspendarea executării actului administrativ poate fi dispusă numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente. Cazul bine justificat este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 prin raportare de împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă, potrivit lit. ș) a aceluiași articol, constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Instanța de fond a constatat corect îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, reținând, pe de o parte, existența unei aparențe de nelegalitate legate de incidența art. VIII din O.U.G. nr. 105/2000 asupra funcției publice pe care o ocupa reclamantul și, pe de altă parte, paguba iminentă care s-ar produce în patrimoniul reclamantului prin punerea în aplicare a actului atacat. Un argument suplimentar în sensul îndeplinirii primei condiții, pe care îl reține Înalta Curte, constă în aceea că, după pronunțarea sentinței, O.U.G. nr. 105/2009 a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale, actul administrativ fiind legat astfel de fundamentul său legal.

În sprijinul soluției primei instanțe, Înalta Curte reține că așa cum în mod corect s-a apărat intimatul – reclamant, cererea de suspendare a Ordinului nr. 2218/2009 a fost admisă în baza art. 14 din legea contenciosului administrativ până la pronunțarea instanței de fond, pronunțare care a avut loc la data de 4 martie 2010 când prin sentința civilă nr. 78/CA/ Curtea de Apel Constanța, secția comercială maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a dispus anularea ordinului administrativ atacat. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței nr. 64/ CA din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2010.