ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2595/2010

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 219 din 16 noiembrie

2009 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul I.L., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării Rurale și a suspendat executarea

Ordinului nr. 2473 din 09 octombrie 2009 emis de Ministerul Agriculturii,

Pădurii și Dezvoltării Rurale, precum și încetarea aplicabilității ordinului

nr. 945 din 28 mai 2009, până la soluționarea irevocabilă a cauzei pe fond.

A obligat pârâtul Ministerul

Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării Rurale să plătească reclamantului suma de 612,5

RON cheltuieli de judecată.

Prin aceeași hotărâre

a respins excepția lipsei de obiect și cea a inadmisibilității primului capăt de

cerere, invocate de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării Rurale,

ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut următoarele considerente:

Reclamantul a fost numit

director coordonator în cadrul O.A.R.Z. Prahova, începând cu 28 mai 2009, prin ordinul

nr. 945 emis de către pârât, în urma evaluării cunoștințelor și aptitudinilor manageriale,

între reclamant și pârât fiind încheiat contractul de management din 28 mai 2009,

în care sunt menționate drepturile și obligațiile părților contractante, precum

și cauzele de încetare a convenției, care a fost încheiată pe o durată de un an.

La data de 09

octombrie 2009, pârâtul emite ordinul nr. 2473 prin care se acordă lui I.L. preaviz,

începând cu 12 octombrie 2009, alin. (2) al art. 1 din ordin stabilind că la expirarea

perioadei de preaviz încetează aplicabilitatea ordinului nr. 945 din 28 mai 2009.

Împotriva ordinului

nr. 2473 din 09 octombrie 2009, reclamantul a formulat plângere prealabilă, în condițiile

prevăzute de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, ce a fost înregistrată

în 26 octombrie 2009 la Ministerul Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării Rurale.

excepția lipsei de obiect, privind cererea de suspendare a ordinului nr. 2473 din

09 octombrie 2009, invocată de pârât și motivată de împrejurarea că acest act administrativ

este cu executare uno ictu, și nu cu executare succesivă, actul fiind executat prin

eliberarea din funcție a lui I.L., Curtea a respins-o ca neîntemeiată, întrucât

art. 14 din Legea contenciosului administrativ, ce reprezintă cadrul legal în baza

căruia se poate solicita suspendarea unui act administrativ, nu face distincție

între unul cu executare succesivă și unul cu executare dintr-o dată, astfel că o

cerere de suspendare poate fi admisibilă, atât în ceea ce privește un act administrativ

unilateral, individual sau normativ cu executare succesivă, cât și unul cu executare

uno ictu, faptul că reclamantul a fost eliberat din funcție, astfel că ordinul a

fost epuizat, neavând nicio relevanță, o astfel de interpretare ar încălca accesul

liber la justiție al lui I.L., în condițiile în care înainte de sesizarea instanței

cu o cerere de suspendare, acesta trebuie să promoveze plângerea prealabilă prevăzută

de art. 7 din Legea contenciosului administrativ, cum de altfel a și procedat.

Prin întâmpinare, pârâtul

a invocat și excepția lipsei de obiect a celui de al doilea capăt de cerere, respectiv

a încetării aplicabilității ordinului nr. 945 din 28 mai 2009, însă instanța nu

s-a pronunțat în mod distinct asupra acesteia, întrucât acest capăt de cerere este

accesoriu celui principal, ce are ca obiect suspendarea executării ordinului

nr. 2473 din 09 octombrie 2009, care cuprinde și această dispoziție, accesoriul

urmând soarta principalului.

inadmisibilității primului capăt de cerere, motivat de faptul că I.L. nu a sesizat

autoritatea emitentă a actului a cărui suspendare se solicită, Curtea a respins-o,

întrucât reclamantul a respectat întru totul dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004,

formulând plângere prealabilă împotriva ordinului nr. 2473 din 09 octombrie

2009, la data de 26 octombrie 2009, cu respectarea termenului de 30 de zile statuat

de acest text de lege.

a reținut că, potrivit art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile

art. 7 a autorității publice ce a emis actul administrativ, sau a celei ierarhic

superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond,

o cerere de suspendare fiind, deci, admisibilă în situația îndeplinirii cumulative

a celor două condiții, respectiv cazul bine justificat, așa cum este definit de

art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 și a pagubei iminente, definită de art. 2

lit. ș) din același act normativ.

Posibilitatea suspendării

executării actelor administrative unilaterale, individuale sau normative, este consacrată

și de documente emise de organisme internaționale, în condiții similare, cu reglementarea

prevederilor de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, Recomandarea R

nr. 89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștrii prevăzând că instanța

acordă suspendare atunci când, în raport de ansamblul circumstanțelor și intereselor,

se apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube semnificative,

dificil de reparat și când există și argumente juridice valabile față de regularitatea

actului emis.

Astfel, Curtea a apreciat

că în cauză există caz bine justificat, întrucât există o îndoială puternică cu

privire la legalitatea ordinului nr. 2473 din 09 octombrie 2009, în condițiile în

care reclamantul a fost numit director coordonator în baza unui contract de management

încheiat pe o perioadă de un an, contract de management ce își încetează aplicabilitatea

în urma acordării preavizului de 15 zile lui I.L., deși art. 9 din contractul din

28 mai 2009 nu prevede în enumerarea limitativă o astfel de situație pentru încetarea

contractului de management.

Împrejurarea susținută

de pârâtă, potrivit căreia reclamantul a fost numit director coordonator în baza

O.U.G. nr. 37/2009, act normativ abrogat prin O.U.G. nr. 105/2009, declarat neconstituțional

de Curtea Constituțională, astfel că încetarea contractului de management și eliberarea

din funcție a lui I.L. s-a făcut în mod legal, nu poate fi luată în considerație

de către instanță, în condițiile în care această incoerență legislativă nu face

decât să creeze o îndoială puternică asupra legalității ordinului nr. 2473 din 09

octombrie 2009.

De asemenea, Curtea a

constatat că este îndeplinită și cea de a doua condiție a pagubei iminente, în condițiile

în care I.L. a avut ca atribuții organizarea, conducerea și administrarea O.J.A.R.Z.

Prahova, gestionarea patrimoniului, a mijloacelor materiale și bănești ale acestuia,

conform ordinului nr. 945 din 28 mai 2009 și contractului de management din 28

mai 2009, iar prin ordinul nr. 2473 din 09 octombrie 2009 nu s-a dispus preluarea

acestor activități de către o persoană de specialitate, astfel că activitatea acestei

autorități publice este perturbată, în lipsa unei persoane cu atribuții de conducere.

Urmare a admiterii cererii

și căderii în pretenții a pârâtei, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat Ministerul Agriculturii, Pădurii și

Dezvoltării Rurale să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum

de 612,5 RON, ce reprezintă taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu

apărător ales.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Recurentul a susținut,

în esență, că în mod greșit prima instanță a admis cererea și a dispus suspendarea

executării Ordinului Ministerul Agriculturii, Pădurii și Dezvoltării Rurale nr.

2473 din 09 octombrie 2009 întrucât în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile

prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Dacă în ceea ce privește

existența cazului bine justificat, a susținut recurentul, această condiție poate

comporta discuții juridice, în ceea ce privește condiția pagubei iminente, aceasta

nu este îndeplinită. Prin ocuparea funcție de conducere de către o altă persoană,

a arătat recurentul, reclamantul nu suferă un prejudiciu material ireparabil, întrucât

în ipoteza anulării actului administrativ, persoana în cauză este repusă în situația

anterioară.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare:

În cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Potrivit acestor dispoziții

legale, „

În cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate

să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Rezultă, așadar,

că suspendarea executării unui act administrativ este condiționată de îndeplinirea

cumulativă a următoarelor trei condiții: inițierea procedurii de anulare a actului

administrativ (care se poate afla fie în faza administrativă prealabilă, fie în

faza judiciară), existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei

pagube care, astfel, poate fi prevenită.

Referindu-se la noțiunile susmenționate,

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 definește „paguba iminentă”

ca fiind „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public” [lit. ș)],

iar „cazuri bine justificate” „împrejurările legate de starea de fapt și de drept,

care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ” [lit.

t)]

.

În speță, s-a făcut dovada

că intimatul-reclamant a

sesizat, în condițiile art. 7

din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a

actului administrativ

a cărui executare se solicită a fi suspendată, plângerea prealabilă fiind depusă

la dosar.

De asemenea, cazul bine

justificat, definit de lege ca împrejurare legată de starea de fapt și de drept

care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ a cărui suspendare a executării se solicită, în speță ordinul contestat,

prin care s-a dispus revocarea din funcție a intimatului și încetarea înainte de

termen a contractului de management al acestuia, este îndeplinit în prezenta cauză

sub două aspecte:

Primul vizează faptul

că O.U.G. nr. 105/2009, ce constituie temeiul juridic al emiterii ordinului contestat,

a fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629

din 03 decembrie 2009, determinând, deci, serioase îndoieli asupra legalității actului

contestat.

Cel de-al doilea aspect

privește faptul că nu au fost respectate aparent dispozițiile contractului de management,

care a încetat înaintea termenului de 4 ani, pentru care a fost încheiat, fără a

fi îndeplinite condițiile prevăzute în acest sens.

Este, de asemenea, îndeplinită

și condiția existenței unei pagube iminente, astfel cum aceasta este definită de

art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, deoarece, prin punerea în executare

a dispozițiilor ordinului contestat, intimatul-reclamant este lipsit de salariu,

paguba constând în pierderea drepturilor salariale fiind previzibilă și putând fi

evitată prin suspendarea executării actului, până la pronunțarea instanței de fond.

Este adevărat că actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate, dar la fel de adevărat este

că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a

preîntâmpina eventualele consecințe grave în ce-l privește, se poate adresa instanței

pentru a obține suspendarea executării actului.

În acest sens sunt, de

altfel, și prevederile cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989

a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei cu privire la protecția juridică

provizorie în materie administrativă, prin care se solicită autorității jurisdicționale

competente ca – atunci când executarea unei decizii administrative este de natură

să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanelor particulare cointeresate

de această decizie – să ia măsuri de protecție provizorii corespunzătoare, în limitele

competenței sale și fără ca, astfel, să influențeze în vreun fel soluția asupra

fondului, cu atât mai mult atunci când există un argument juridic aparent valabil

în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.

Or, tocmai acestei categorii

de măsuri de protecție provizorie îi aparține și măsura suspendării executării actului

administrativ contestat în cauză, pe care prima instanță a dispus-o prin sentința

recurată, în mod corect apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Față de considerentele

arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentă, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței nr. 219 din

16 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2010.