ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 985/2020

Ședința publică din data de 10 iunie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă la 4 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea certificatului de moștenitor nr. x din 14 aprilie 2016, rectificat prin încheierea nr. 21 din 17 mai 2016, și a declarației de renunțare autentificată sub nr. x din 14 aprilie 2016; să constate deschisă succesiunea defunctului D. și să constate calitatea de moștenitor legal a reclamantului, cu o cotă de 1/4 asupra bunurilor din masa succesorală.

Pârâții au depus întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. Prin încheierea din 10 ianuarie 2017, instanța a unit această excepție cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 411/2017 din 7 noiembrie 2017, Tribunalul Argeș, secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis acțiunea, a anulat declarația de renunțare la succesiune autentificată sub nr. x din 14 aprilie 2016 de BINP E., a anulat certificatul de moștenitor autentificat sub nr. x din 14 aprilie 2016 de același BINP, a constatat deschisă succesiunea defunctului D., a constatat calitatea de moștenitor legal a reclamantului, alături de pârâți, și a constatat că acestuia i se cuvine cota de 1/4 din bunurile ce compun masa succesorală. A obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 11.000 RON, cheltuieli de judecată, și către stat suma de 15.495,86 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat reclamantul.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâții.

Prin decizia civilă nr. 2046/2018 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul pârâților și a respins pe cel al reclamantului, a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată, și a obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 8.248 RON, cheltuieli de judecată taxă de timbru în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține că hotărârea atacată este motivată într-un mod lapidar, fără a răspunde solicitărilor sale și fără trimitere la probele din dosar, motivarea fiind în fapt o constatare, fără a prezenta nici un argument de natură logică sau juridică și care încalcă principiile stabilite în practica instanței supreme și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Se arată că, în mod greșit, instanța de apel a admis apelul intimaților pe motiv că recurentul-reclamant nu a dovedit lipsa discernământului la momentul semnării declarației de renunțare la succesiune în fața notarului public, neluând în considerare că acesta a fost indus în eroare de părțile adverse, cu concursul notarului ce și-a neglijat atribuțiile. Se mai arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat, între altele, anularea declarației de renunțare autentificată sub nr. x din 14 aprilie 2016 și a certificatului de moștenitor autentificat sub nr. x din 14 aprilie 2016 pentru două motive: în principal, pentru lipsa discernământului recurentului-reclamant la momentul încheierii acestor acte și, în subsidiar (în situația în care s-ar dovedi că a existat discernământ), pentru vicierea consimțământului prin dol, instanța de fond fiind învestită să se pronunțe asupra a două temeiuri distincte pentru anularea certificatului de moștenitor. Prin sentința pronunțată, tribunalul a admis acțiunea formulată, constatând că recurentul-reclamant nu a avut discernământ la momentul întocmirii actului de renunțare și a constatat că cea de-a doua critică legată de existența dolului este nedovedită fără a analiza în mod temeinic, în opinia recurentului-reclamant, motivele subsidiare, deoarece acestea nu mai prezentau relevanță în raport de soluționarea cauzei. Prin decizia pronunțată, curtea de apel a admis apelul intimaților-pârâți, a anulat sentința și a respins acțiunea, analizând exclusiv susținerile referitoare la lipsa discernământului și fără a le analiza pe cele referitoare la existența dolului drept cauză de viciere a consimțământului exprimat la momentul încheierii actului de renunțare la succesiune.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, se afirmă că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu a fost învestită cu analiza acestor susțineri deoarece recurentul-reclamant nu s-a referit în motivele de apel la respingerea de către prima instanță a motivelor privind existența dolului. Se mai afirmă că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. deoarece intimații-pârâți nu au formulat apel împotriva considerentelor sentinței, ci împotriva dispozitivului, caz în care instanța de apel era obligată să reanalizeze întreaga cauză, sub aspectul tuturor temeiurilor de fapt și de drept invocate prin cererea introductivă. Recurentul-reclamant consideră că instanța de fond în mod justificat nu a analizat amănunțit problema existenței sau inexistenței dolului, în vreme ce omisiunea instanței de apel de a analiza această chestiune, după ce a respins temeiul principal, nu este justificată.

Se mai arată în memoriul de recurs că, deși nu a atacat cu apel considerentele sentinței, recurentul-reclamant a menționat existența dolului pe cale de apărare în întâmpinare, instanța de apel fiind obligată să analizeze aceste susțineri în cadrul efectului devolutiv al apelului. Cu toate acestea, instanța de apel a constatat printr-o singură frază că susținerile privind neîndeplinirea de către notar a obligațiilor legale și existența dolului sunt neprobate, ceea ce, în opinia recurentului-reclamant, constituie o motivare neadecvată.

Prin cererea de recurs se critică și modul în care a fost motivată decizia în ceea ce privește admiterea apelului intimaților-pârâți și respingerea acțiunii deoarece nu s-a constatat lipsa discernământului, instanța bazându-se pe argumente străine cauzei. Astfel se reține în considerente că depoziția martorului propus de reclamant înlătură dubiul sugerat de expertiză referitor la conștiența reclamantului asupra faptului că prezentarea în fața notarului avea drept scop dezbaterea succesiunii, concluzie criticată de recurentul-reclamant care arată că martorul a confirmat că partea a avut reprezentarea faptului că urmează să fie dezbătută succesiunea tatălui său, dar nu și a faptului că actul ce urma să îl semneze era unul de renunțare la moștenire. Se mai arată că nici paragraful prin care instanța de apel reține că recurentul-reclamant a fost însoțit la notar de un văr căruia i-ar fi putut prezenta actul semnat, dar nu a făcut-o, nu poate reprezenta un argument în favoarea validității înscrisului notarial atacat deoarece nu există vreo legătură logică între prezentarea sau nu a actului unei persoane și faptul că semnatarul acelui act a venit însoțit de această persoană care l-a adus cu mașina la biroul notarial. Se susține și că intimații-pârâți cunoșteau starea de sănătate a recurentului-reclamant, astfel cum a arătat și martorul, dar că instanța de apel a ales să ignore aceste aspecte în mod nejustificat. Totodată se critică și raționamentul prin care curtea de apel a ajuns la concluzia că din faptul demonstrat că recurentul-reclamant suferă de pierderi accidentale ale conștienței rezultă că acesta ar fi rațional.

Recurentul-reclamant susține că instanța a reținut în mod greșit că nu există probe care să îi susțină pretențiile și prin cererea de recurs face trimitere la întâmpinarea formulată față de apelul intimaților-pârâți prin care reiterează materialul probator. Mai susține că materialul probator a fost analizat numai pentru a susține soluția din dispozitiv, dar nu au fost redate argumentele pentru care au fost respinse susținerile recurentului-reclamant. De exemplu, instanța nu a analizat afirmațiile prin care s-a dorit să se demonstreze că recurentul-reclamant nu a avut reprezentarea juridică a faptului că urmează să semneze un act de renunțare la moștenire.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității recursului în raport de prevederile Deciziei nr. 52/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2046 din 19 iunie 2018 și s-a fixat termen de judecată la 10 iunie 2020, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului în ședință publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivele invocate de recurentul-reclamant se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reține criticile formulate de recurentul-reclamant față de modul în care instanța de apel a înțeles să motiveze concluziile prin care a validat ca fiind corecte cele constatate de instanța de fond legat de vicierea sau nu a consimțământului recurentului-reclamant prin dol la momentul semnării declarației de renunțare la succesiune în fața notarului public, precum și față de raționamentul în baza căruia a considerat că recurentul-reclamant a avut discernământ atunci când s-a prezentat la birou notarial, temei pentru care a admis apelul intimaților-pârâți, a schimbat sentința și a respins cererea de chemare în judecată.

Deși prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a supus spre analiză instanței două temeiuri pentru anularea declarației de renunțare la succesiune și a actelor subsecvente (existența sau nu a discernământului, respectiv vicierea sau nu a consimțământului recurentului-reclamant prin dol), temeiuri care au fost reluate, pe cale de apărare și în stadiul procesual al apelului, decizia pronunțată nu cuprinde argumentele proprii ale instanței de apel în ceea ce privește constatarea inexistenței dolului. Curtea de apel se limitează la a prelua constatările instanței de fond și la a afirma că recurentul-reclamant nu a atacat considerentele deciziei în condițiile art. 462 alin. (2) C. proc. civ., fără a dezlega ea însăși, pe baza unui raționament propriu, chestiunea în discuție. Curtea apreciază că din această perspectivă, decizia recurată nu este motivată conform exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Analizând mecanismul logico-juridic în baza căruia s-a ajuns la concluzia că recurentul-reclamant a avut discernământ la momentul semnării declarației de renunțare la succesiune în fața notarului public, Curtea constată că acesta este deficitar deoarece concluziile instanței de apel sunt contradictorii. Astfel nu rezultă cu claritate, din modul în care au fost coroborate probele, dacă situația de fapt a fost corect stabilită (de exemplu, nu este clar dacă recurentul-reclamant a fost sau nu însoțit la notar de o altă persoană) și dacă, pe baza concluziilor raportului de expertiză, completate de declarațiile martorului, instanța a fost pe deplin lămurită cu privire la existența discernământului recurentului-reclamant în legătură cu actul pe care urma să îl semneze. Mai exact nu rezultă cu certitudine din considerentele deciziei atacate dacă existența discernământului a fost analizată din perspectiva semnării unor acte de dezbatere a succesiunii sau din perspectiva semnării unui act de renunțare la succesiune.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2046/2018 din 19 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2046/2018 din 19 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2020.