ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2753/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 5 octombrie 2005, reclamanta P.E.

a chemat în judecată Statul Român prin Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, pentru a fi obligat, pe de o parte, la executarea condițiilor de accesibilitate în cadrul tuturor instituțiilor publice, facultăți, cămine studențești, biblioteci, muzee, teatre, cinematografe, autogări, gări, stații de metrou, magazine, farmacii, firme și pe toate străzile, la asigurarea transportului urban gratuit prin adaptarea mijloacelor de transport, așa încât, să permită accesul ușor, neîngrădit și în condiții de securitate, la respectarea dreptului la educație prin crearea de condiții de a sta în cămine studențești accesibile și prin facilitarea transportului, la respectarea dreptului de a munci potrivit pregătirii profesionale atunci când îl solicită, precum și la plata de daune morale de 10.000.000 Euro începând cu 1 ianuarie 2004, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea, în drept, pe dispozițiile art. 1 și art. 3 din Legea nr. 29/1990. Prin încheierea din ședința publică de la 20 octombrie 2005, Tribunalul Vâlcea a constatat că în cauza dedusă judecății, acțiunea nu s-a formulat în contradictoriu cu D.G.A.S.P. Vâlcea și nici nu a fost citată în calitate de pârâtă această instituție, astfel încât, întâmpinarea depusă în acest dosar, prin care se invocă lipsa calității procesual pasive a acesteia, nu poate fi discutată în cauză.

La data de 3 noiembrie 2005 reclamanta a depus o cerere de completare a acțiunii inițiale, în sensul că a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârâți, și a Inspectoratului Teritorial de Stat în Construcții Vâlcea și a Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, solicitând obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (A.N.P.H.) la plata despăgubirilor materiale reprezentând cheltuieli suportate de aceasta începând cu data de 1 ianuarie 2004, ca urmare a nerealizării accesibilităților prevăzute de art. 13-17 din O.U.G. nr. 102/1999, despăgubiri evaluate la 9.000 lei. A solicitat, de asemenea, obligarea aceleiași pârâte la plata de daune morale pentru disconfortul fizic și psihic produs după 1 ianuarie 2004, ca urmare a accesibilităților impuse de lege, în cuantum de 36.000.000 lei.

A mai solicitat obligarea pârâtei AJ.O.F.M. Vâlcea să îi asigure un loc de muncă potrivit pregătirii sale profesionale, sub sancțiunea de plată de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere sau să fie obligată la plata diferenței dintre ajutorul social primit și salariul ce i s-ar fi cuvenit potrivit pregătirii sale. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial de Stat în Construcții Vâlcea să verifice în termen de 30 de zile, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere, respectarea prevederilor O.U.G. nr. 102/1999 de către toate persoanele juridice care dețin imobile în județul Vâlcea. Totodată, a precizat că își menține și primele capete de cerere din acțiunea principală (f. 44-46).

Tribunalul Vâlcea, secția civilă pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 732 din 17 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3212/Cv/2005, a declinat în favoarea Curții de Apel Pitești competența soluționării acțiunii, reținând că cererea este una fondată pe art. 1 din Legea nr. 554/2004, parte în proces fiind Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, motiv pentru care, competența revine Secției de Contencios Administrativ a Curții de Apel Pitești. Prin sentința civilă nr. 41/T'/C din 10 aprilie 2006, pronunțată în dosarul nr. 30/COM/2006, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, în complet specializat de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, precum și excepțiile formulate de Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Craiova, precum și de către instanță, din oficiu.

In motivarea sentinței s-a reținut, în fapt, că reclamanta este încadrată în grad de handicap grav cu dreptul la asistent personal, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 102/1999. S-a mai constatat, totodată, că deși cadrul legal este creat și el stipulează termene de aducere la îndeplinire a obligațiilor, multe dintre instituțiile obligate în acest sens au încălcat legea, însă reclamanta trebuia să acționeze în judecată direct persoanele vinovate de neîndeplinirea lor, cu cereri de obligare la construirea de rampe de acces și la plata eventualelor daune materiale și morale înregistrate. În ceea ce privește pârâtele în cauză, s-a constatat că acestea au procedat la aplicarea de amenzi contravenționale, însă, sumele încasate se fac venit la bugetul statului, nefiind destinate reparării pagubelor create persoanelor cu handicap prin activitatea contravenienților.

S-a constatat, de asemenea, că nu se dovedește existența cerințelor impuse de art. 998-999 C. civ., cu referire la art. 1003 C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu și a legăturii cauzale dintre acestea. In ceea ce o privește pe pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, s-a constatat că obligația acesteia este una de diligență, iar nu de rezultat, în sensul că are sarcina de a pune la dispoziție situația locurilor de muncă disponibile, iar nu pe aceea de a face angajări. În cauză, au fost invocate ca excepții, respectiv, lipsa procedurii prealabile față de Guvernul României, organul administrativ superior al pârâtelor, precum și lipsa competenței materiale a instanței, ambele fiind respinse ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, susținând că este nelegală pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 4057 din 21 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vâlcea, secția civilă. In motivarea deciziei s-a reținut că sentința a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe și că, în mod greșit, s-a considerat că obiectul acțiunii îl reprezintă emiterea unor acte administrative de către instituțiile pârâte.

Înalta Curte a constatat că excede materiei contenciosului administrativ obiectul litigiului, constând în obligarea unor instituții publice la plata de despăgubiri materiale și morale, justificate de aprecierea subiectivă referitoare la neîndeplinirea în integralitatea lor a atribuțiilor ce revin unor instituții publice. S-a reținut că acțiunea reclamantei vizează, în principal, acordarea unor despăgubiri materiale și morale prin raportare la cuantumul însumat al acestora de 36.009.000 lei (RON), astfel că, potrivit art. 2 pct. l lit. b) C. proc. civ., competența materială de soluționare a litigiului revine Tribunalului Vâlcea, secția civilă. Pe rolul Tribunalului Vâlcea, astfel investit, s-a format dosarul nr. 681/90/2007, în care s-au administrat probe cu acte și expertiză.

Prin sentința civilă nr. 593 din 20 iunie 2007, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins, ca inadmisibile, excepțiile privind necompetența teritorială a acestei instanțe și lipsa calității procesuale pasive, invocate de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea. Au fost respinse, ca fiind rămase fără obiect, excepțiile privind inadmisibilitatea, prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune și, ca neîntemeiate, excepțiile privind netimbrarea acțiunii și lipsa calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții București. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, excepție ridicată din oficiu, a fost respinsă ca neîntemeiată.

S-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată și precizată, ulterior, la filele 44-46 din dosarul nr. 3212/Cv/2005 al Tribunalul Vâlcea, secția civilă pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap București să plătească reclamantei suma de 3.000,81 lei (RON) cu titlu de despăgubiri civile materiale, suma de 10.000 lei (RON) cu titlu de daune morale și suma de 1.300 lei (RON) cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de reclamantă față de același pârât Statul Român prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap - București.

Prin aceeași sentință a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea cu modificările și precizările ulterioare, față de ceilalți doi pârâți, Inspectoratul de Stat în Construcții București prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Craiova, pentru Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au formulat apel reclamanta P.E. și Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse - Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap. Prin decizia civilă nr. 391/A din 8 noiembrie 2007, Curtea de Apel Pitești a admis apelurile, cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, pentru a se cita Statul Român și prin Ministerul Finanțelor.

Pronunțând această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, că reclamanta a înțeles să cheme în judecată Statul Român, prin reprezentantul său în domeniul de activitate ce privește petitele și interesul social apărat, considerând ca reprezentant valabil Inspectoratul de Stat pentru Handicapați, instituția precizându-și denumirea corectă pe parcursul judecății. Potrivit dispozițiilor art. 25 al Decretului nr. 31/19954, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. De aceea, ori de câte ori, se cere obligarea Statului la plata unor sume de bani pentru repararea unui prejudiciu creat prin activitatea organelor sale, acesta este reprezentat în justiție prin Ministerul Finanțelor.

Mai mult, la judecata în fond în primă instanță, la Tribunalul Vâlcea, Statul Român nici nu a mai fost citat, în proces fiind citate, ca pârâte, numai Inspectoratul Teritorial de Stat în Construcții Vâlcea, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap și Agenția Județeană pentru ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, fără ca reclamanta să renunțe, vreun moment, la acțiunea sa îndreptată împotriva primului pârât. Pierzându-se una dintre părți pe parcursul judecății, instanța nu s-a pronunțat în contradictoriu cu aceasta, după cum, de altfel, nici nu a citat-o corect, potrivit celor arătate mai sus, prin reprezentantul său legal. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta P.E. și pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală prin decizia nr. 6772 din 07 noiembrie 2008, a admis recursul declarat de reclamanta P.E., a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, respingând ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții. In adoptarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut, în esență, că desființând sentința tribunalului și trimițând cauza spre rejudecare pentru a se cita Statul Român prin Ministerul Finanțelor, curtea de apel a încălcat principiul disponibilității părților, care obligă instanța să se pronunțe numai asupra cererii care face obiectul judecății, în limitele acesteia.

Cum reclamanta nu a înțeles să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca pârât obligat într-un raport juridic în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu ca subiect de drepturi și obligații, instanța nu avea nicio obligație de citare a acestui minister și nici posibilitatea de a-l introduce, din oficiu, în cauză. De asemenea, s-a reținut că dispozițiile art. 297 C. proc. civ., referitoare la judecata efectuată în lipsa părții care nu a fost legal citată, nu își găsesc aplicabilitatea, deoarece nu s-a pus problema ca tribunalul să fi omis a cita una din părțile din proces, situație în care, oricum, numai respectiva parte ar fi avut calitatea de a declara apel împotriva hotărârii și de a invoca această neregularitate, de natură a atrage nulitatea relativă a hotărârii.

Recursul declarat de pârât a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea, adică același care a declarat recursul, a depus în apel întâmpinare, pe care ulterior a completat-o, iar la termenul din 18 octombrie 2007 a primit termen în cunoștință prin consilier juridic, astfel încât, critica potrivit căreia nu ar fi fost citat în cauză și nu ar fi avut cunoștință de existența procesului este nefondată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentului, motivarea deciziei nu este contradictorie în înțelesul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., curtea de apel desființând sentința pentru necitarea în cauză a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, iar instanța de trimitere este în mod evident cea a cărei sentință a desființat-o. Criticile referitoare la entitatea juridică ce trebuie să răspundă pentru prejudiciul produs reclamantei nu au fost avute în vedere în această fază a procesului, deoarece, hotărârea curții de apel a avut la bază doar un aspect de ordin procedural, fără a dezlega fondul cauzei. În rejudecare, Curtea de Apel Pitești a pronunțat decizia civilă nr. l04/A din 24 iunie 2009, prin care a admis apelurile declarate, a desființat sentința civilă nr. 593 din 20 iunie 2007 a Tribunalului Vâlcea, secția civil,ă și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

In motivarea acestei decizii s-au reținut următoarele: Prin prima critică formulată, care vizează stabilirea prejudiciului material, apelanta P.E. consideră că soluția nu este una corectă, instanța recunoscând necesitatea unor cheltuieli deosebite, atât cu procurarea unui scaun rulant, cât și cu plata unor persoane spre a o ajuta să urce și să coboare în/din mijloacele de transport, pe treptele instituțiilor sau când achiziționează medicamente sau servicii de masaj sau fizioterapie impuse de dizabilitatea gravă pe care o prezintă, fără însă a acorda aceste despăgubiri. Critica s-a reținut a fi fondată. Instanța de fond a respins cererea privind acordarea despăgubirilor pentru scaunul rulant procurat, cu motivarea că reclamanta nu a solicitat contravaloarea scaunului prin acțiune, fără a observa însă, că la introducerea acțiunii, scaunul nu era încă procurat de aceasta.

Pe parcursul judecății, cu factura nr. 06/1662 din 29 aprilie 2006, reclamanta a făcut dovada procurării scaunului special pentru persoane cu dizabilități, contravaloarea acestuia fiind menționată în raportul de expertiză la cheltuielile efectuate de reclamantă în vederea asigurării dreptului său la accesibilitatea în spații de interes public sau privat. Deși, reclamanta a depus la dosar factura cu care a făcut dovada procurării dispozitivului și a susținut constant că în prejudiciul său material sunt incluse toate sumele pe care a fost obligată să le cheltuiască datorită problemelor de sănătate, instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 129 și următoarele C. proc. civ., în sensul că, nu a fost preocupată să clarifice dacă reclamanta prin conduita sa procesuală înțelege să-și întregească cererea în condițiile art. 132 C. proc.

civ. și cu privire la acest bun. De aceea, în mod greșit, s-a respins acest capăt de cerere, cu motivarea că instanța nu a fost investită cu o asemenea cerere și fiind întrunire condițiile art. 297 C. proc. civ., au fost admise apelurile, desființată hotărârea atacată și trimisă cauza, spre rejudecare primei instanțe, care urmează a cerceta pricina inclusiv prin prisma celor invocate ca motive de apel, chestiuni ce vor fi avute în vedere ca apărări ale părților.

In rejudecare, la Tribunalul Vâlcea s-a format dosarul nr. 2979/90/2009, înregistrat la data de 7 septembrie 2009. La 16 septembrie 2009, reclamanta a depus o cerere prin care a solicitat citarea ca pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru termenul din 1 octombrie 2009 (f. 9). La data de 29 septembrie 2009, reclamanta a depus o nouă cerere la dosar, prin care a chemat în judecată, ca pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precizând că își menține toate celelalte capete de cerere formulate inițial împotriva A.N.P.H., Inspectoratului de Stat în Construcții București, Inspectoratului Teritorial în Construcții Craiova, Inspectoratului Județean Vâlcea și Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă (f. 11-15).

Totodată, a actualizat prejudiciul material - la suma de 101.052 lei, plus dobânda legală lunară, începând cu data primei pronunțări a instanței pe fond, 20 iunie 2007, prejudiciul moral - la 46.800.000 lei, plus dobânda legală lunară și a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 18.145 lei. La aceeași dată, s-a depus întâmpinare de către Inspectoratul de Stat în Construcții Sud - Vest Oltenia, prin care s-a solicitat respingerea acțiunii față de acesta, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât, în raport de cererea inițială a reclamantei, alte autorități au atribuția de a verifica și aplica sancțiuni pentru nerespectarea Ordonanței nr. 102/1999, abrogată ulterior prin Legea nr. 448/2006 (f. 18-19).

Același pârât a mai depus la dosar o completare la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii față de acesta, întrucât pretențiile reclamantei, cheltuieli pentru școala de șoferi, deplasări la master, cursuri de limba germană, utilități, menaj, etc., nu au nici un temei legal pentru a fi admise față de această instituție (f. 50). La data de 27 octombrie 2009 s-a depus la dosar o cerere din partea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea prin care s-a arătat că din eroare s-a dispus citarea acesteia, întrucât reclamanta nu a chemat în judecată această instituție și nu figurează în calitate de pârâtă în nici o cerere formulată de către aceasta în cauză (f. 54). La data de 2 noiembrie 2009, după ședința de judecată din 27 octombrie 2009, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise, prin care a reiterat aceleași cereri privind prejudiciul material și moral suferit, precum și cuantumul cheltuielilor de judecată, solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, în solidar cu ceilalți pârâți în cauză, respectiv Inspectoratul de Stat în Construcții București, Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă, la plata acestora (f. 55-63).

Prin sentința civilă nr. 927 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Vâlcea a respins excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea, precum și excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantei P.E., inadmisibilitatea, lipsa calității procesuale pasive, prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune, invocate de Inspectoratul de Stat în Construcții București prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia (fost Inspectorat Județean în Construcții. A fost admisă în parte, cererea privind despăgubirile civile, formulată de reclamanta P.E.

în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, Inspectoratul de Stat în Construcții București, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea și Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, care au fost obligați, în solidar, să plătească reclamantei suma totală de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material suferit de aceasta (medicamente 1.080 lei, chitanțe taxi-1.850 lei, cheltuieli școala de șoferi - 5.000 lei, tratamente naturiste - 2.970 lei, scaun rulant - 11.463 lei) și 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat.

Sumele vor fi actualizate la data plății efective. A fost respinsă cererea privind plata daunelor cominatorii. In temeiul art. 276 C. proc. civ. a fost admisă, în parte, cererea privind plata cheltuielilor de judecată și au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 8145 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut pe baza actelor și lucrărilor dosarului următoarele: Referitor la excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea, instanța a reținut a fi neîntemeiată, întrucât potrivit legii, această instituție are, alături de celelalte autorități centrale și locale, obligația să asigure condițiile necesare pentru integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, asigură controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap, finanțând și programele de interes local în acest sens.

Excepțiile privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, inadmisibilitatea, lipsa calității procesuale pasive, prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune a reclamantei P.E., invocate de Inspectoratul de Stat în Construcții București prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia (fost Inspectorat Județean în Construcții), s-au reținut a fi neîntemeiate. Față de obiectul de activitate al pârâtului și obiectul pretențiilor formulate, reclamanta are calitate procesuală activă și justifică interes legitim în promovarea acțiunii și în contradictoriu cu pârâtul, care are calitate procesuală pasivă în dosar, prin atragerea răspunderii pentru obligațiile legale despre care reclamanta susține că nu ar fi fost îndeplinite, cererea fiind fundamentată de dificultățile pe care titulara dreptului le-ar fi întâmpinat în perioada anterioară, ca și persoană cu handicap fizic grav.

Cât privește prescripția dreptului la acțiune, în dreptul civil operează termenul general de prescripție de 3 ani pentru valorificarea dreptului la acțiune pretins, fiind reglementat la art. 3 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă, iar nu termenul special de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, termen la care se referă actul normativ menționat. Pe fondul cauzei, din ansamblul probelor dosarului, respectiv înscrisuri, expertize și declarații de martori, s-a reținut că pretențiile reclamantei sunt justificate, în parte.

Astfel, tribunalul a obligat în solidar pârâții (inclusiv Statul Român prin M.F.P.) să plătească reclamantei suma totala de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material suferit de reclamantă (medicamente - 1.080 lei, chitanțe taxi - 1.850 lei, cheltuieli școala de șoferi - 5.000 lei, tratamente naturiste - 2.970 lei, scaun rulant - 11.463 lei) și 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat, sume ce vor fi actualizate la data plătii efective. Cererea privind plata daunelor cominatorii a fost respinsă.

Martorii audiați în cauză au confirmat susținerile reclamantei în sensul că, în perioada în litigiu, aceasta a fost nevoită să se deplaseze la diferite unități publice, între care și Romtelecom S.A., la aceasta din urmă, pentru a plăti factura de telefon și a trebuit să ocolească clădirea instituției respective, întâmpinând atunci tot felul de obstacole deoarece nu exista rampă la intrarea principală, doar o treaptă și nu s-a oferit nimeni să o ajute, în spatele clădirii existând o poartă imensă din fier pe care nu a putut să o deschidă, stând peste o jumătate de oră până a venit cineva care să-i permită accesul, afară fiind -20° C și ger, implicând posibilitatea de a crea degerături la picioare.

De asemenea, martorii au declarat că nici la poșta din localitate nu exista atunci rampă de acces, la una din subunități fiind o rampă mobilă, care se monta la momentul când se solicita de cineva, ca fiind necesară, că la anumite instituții au fost montate rampe, dar, față de înclinația și lățimea avută, erau inaccesibile. In privința trotuarelor din localitate, martorii au arătat că parțial s-au amenajat rampe, însă, acestea aveau o înclinație foarte mare, încât la încercarea de a se ridica exista pericolul de răsturnare a căruciorului, reclamanta fiind nevoită să circule pe șosea, rampele de pe stradă fiind foarte rare, ceea ce determină a se ocoli foarte mult, că într-o anume împrejurare era să se accidenteze sub rotile unui autobuz, cu precizarea că dacă ar avea acces în toate clădirile unde este necesar să ajungă reclamanta s-ar putea deplasa și singură.

Din motivele amintite, reclamanta ar fi avut nevoie, în opinia martorilor, de două persoane pentru a o ajuta, iar nu doar asistentul social plătit pentru 8 ore pe zi, timp de 5 zile pe săptămână, aceasta apelând frecvent la cunoștințe și prieteni pe care îi recompensează cu diverse servicii și prestații precum: traduceri, meditații sau ajutorul acordat copiilor școlari ai acestora la lecții.

Datorită inconvenientelor arătate, reclamanta resimțea dureros loviturile primite în momentul urcării sale cu căruciorul, sănătatea fiindu-i afectată la zdruncinături, pentru care a trebuit să recurgă la masaje, a câte o ședință pe săptămână, la interval de două luni și să achiziționeze un aparat de masaj pe care îl utilizează singură, iar pentru că nu-i sunt asigurate gratuit medicamentele necesare trebuie să-și procure personal, suplimentar: pansamente, unguente, dezinfectante etc. Au mai arătat martorii că reclamanta, atunci când s-a adresat direct la autorități pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă și pentru găsirea unui loc de muncă, a fost refuzată, jignită, însă, aceasta a urmat și cursuri de masterat la Universitatea din București, cu durata de un an și jumătate, instituție la care era necesar să se deplaseze săptămânal pentru cursuri.

În aceeași perioadă a apelat la diverse persoane să o ajute, respectiv să o urce, să-i plieze căruciorul și s-o așeze pe scaun, iar în București autobuzele nu erau adaptate pentru persoanele cu handicap, atât în localitate, cât și în timpul transportului dintre localități, așa încât, deși beneficia de gratuitate la transport, era nevoită să se deplaseze cu taxiul în localitate, plătind câteva sute de mii lei (Rol) din cartierul Militari și până în Balta-Albă, locație unde i s-a repartizat o cameră în cămin, în condițiile în care, deplasarea de la cămin în centrul capitalei se făcea zilnic tot cu taxiul, excepție făcând numai perioada vacanțelor universitare.

Totodată, martorii au confirmat că la farmacie sau la brutărie nu există rampă de urcare, o problemă reală pentru cea în cauză, reprezentând-o chiar și faptul că în apropierea casei (în care locuiește singură) există o parcare în care rămânea blocată datorită mașinilor care parchează în fața rampei, trebuind să fie ajutată în permanență. De asemenea, martorii au confirmat că a fost nevoită să-și cumpere anumite medicamente și să cheltuiască mulți bani, atât pentru deplasarea cu taxiul, cât și pentru plata persoanelor care o ajută să se deplaseze acolo unde este necesar, sume care se ridică la peste 4 milioane lei (ROL) lunar, învederând că datorită lipsei rampelor într-o mulțime de magazine, instituții de cultură, muzee, reclamanta nu intrase niciodată, că a făcut numeroase demersuri, însă de la anumite instituții nu a primit nici un răspuns.

Martorii au mai relatat că reclamanta era nevoită să aștepte circa 2 ore la poarta instituțiilor pentru a găsi o posibilitate să pătrundă, iar în alte locuri nu existau rampe pentru a trece de pe stradă pe trotuar, că uneori pierdea cam 2 sau 3 ore/zi pentru acoperirea necesităților uzuale, determinat de lipsa rampelor, respectiv că, la un moment dat, chiar a fost și lovită de un autobuz, căzând într-o gură de canal din cauza lipsei capacului de protecție. Numeroasele înscrisuri depuse în dosar, constând în scrisori și adrese de răspuns către reclamantă, atât din partea pârâților, cât și a altor instituții și unități publice de stat implicate în rezolvarea solicitărilor formulate pe temeiul drepturilor conferite de legislația în vigoare în privința persoanelor cu dizabilități, completate și de actele de control încheiate de A.N.P.H.

- București și Inspectoratul de Stat în Construcții la diverse unități din raza județului Vâlcea (procese - verbale de control și procese - verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, etc), confirmă în mare măsură realitatea susținerilor și apărărilor făcute în raport de poziția părții în proces, reclamanta acționând cu bună-credință pentru asigurarea unui drept conferit de lege celor cu dizabilități funcționale locomotorii grave. Din cuprinsul probelor, îndeosebi actele de control efectuate de către I.J.C.

Vâlcea, reiese că majoritatea instituțiilor publice asupra cărora reclamanta a făcut sesizări (Prefectura, Poliția, Primăria, Romtelecom, Renel, Tribunalul, Parchetul, Poșta Română, Spitalul Județean, C.E.C, B.R.D., Direcția Generală a Finanțelor Publice, Trezoreria, Direcția de Sănătate Publică, etc.) au asigurat în perioada de timp vizată efectuarea rampelor la clădiri pentru accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap, cât și adaptările necesare, însă la alte unități, în prima etapă de aplicare a dispozițiilor legale (februarie 2004) s-au aplicat sancțiuni contravenționale și penale pentru neconformare și s-au stabilit măsuri cu termene de realizare a rampelor de acces, de pildă cazul Raiffeisen Bank și Universitatea Spiru Haret, etc. Cât privește pretențiile formulate de reclamantă împotriva Statului Roman, prin pârâta A.N.P.H.

București, s-a constatat că sunt justificate, în parte, atât sub aspectul capătului de cerere privind plata despăgubirilor materiale, până la limita sumei de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material suferit de reclamantă și 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat. S-a dispus ca sumele să fie actualizate la data plătii efective. Astfel, instanța a avut în vedere că potrivit O.U.G.

nr. 102/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2002, ca și reglementare specială în materie, aplicabilă în perioada în litigiu, persoanele încadrate într-un grad de handicap beneficiază de obținerea gratuită a protezelor și dispozitivelor medicale prevăzute în lista dispozitivelor medicale destinate recuperării unor deficiențe organice sau funcționale, iar reclamanta a făcut dovada procurării unui cărucior pentru persoane cu handicap cu factura nr. 06/1962 din 29 aprilie 2006, în valoare de 2.152,18 Euro, achitat din resurse proprii. În prezent, O.U.G. nr. 102/1999 este abrogată prin Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, act normativ care excede perioadei în litigiu, completat fiind de H.G.

nr. 268 din 14 martie 2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a legii, de Ordinul nr. 432 din 14 mai 2007 pentru aprobarea procedurii de acordare a drepturilor prevăzute la art. 12 alin. (1) lit. b), e) - g) și la alin. (2) din Legea nr. 448/2006, emis de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și de Ordinul nr. 31 din 26 februarie 2007 privind aprobarea Metodologiei de control, inspecție și monitorizare, aplicabilă în domeniul de competență al Autorității Naționale pentru Persoanele cu Handicap, emis de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap. In raport de obiectul său de activitate, conform prevederilor art. 10 din O.U.G.

nr. 102/1999, A.N.P.H. - București exercită atribuții de coordonare în acest domeniu prin: „elaborarea de norme și metodologii privind organizarea și funcționarea instituțiilor de asistență socială pentru persoanele cu handicap; asigurarea instruirii și perfecționării profesionale a personalului de specialitate; verificarea respectării dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență și ale altor acte normative referitoare la activitatea acestora; sprijinirea dezvoltării acestor instituții în conformitate cu strategia și cu programele naționale de protecție specială a persoanelor cu handicap" (art. 10), asigurând respectarea întocmai și la timp a tuturor măsurilor impuse de ordonanță, îndeosebi cele de la art. 11, art. 16 alin. (4), art. 17, art. 36 alin. (2), (3) și art. 42, așa încât, persoanele cu handicap să beneficieze de toate drepturile conferite.

Astfel, legea stabilește că până la termenul limită reglementat (până la data 31 decembrie 2003), toate spațiile de parcare organizate vor avea amenajate, rezervate și semnalizate prin sistemul internațional minimum 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puțin de două locuri pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport ale persoanelor cu handicap; stațiile mijloacelor de transport în comun vor fi amenajate pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap; până la data de 31 decembrie 2005 autoritățile administrației publice locale au obligația să monteze sisteme de semnalizare sonoră și vizuală pentru persoanele cu handicap la trecerile de pietoni, precum și panouri de afișaj în mijloacele de transport public și pe drumurile publice; începând cu data de 1 ianuarie 2004, toate societățile sau regiile de transport în comun, urban sau interurban, au obligația să achiziționeze mijloace de transport special adaptate pentru accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap; până la data de 31 decembrie 2010 mijloacele de transport în comun aflate în circulație vor fi adaptate accesului neîngrădit al persoanelor cu handicap.

In realizarea atribuțiilor legale menționate, aplicabile în domeniul propriu de competență, prin Ordinul nr. 248/2005, pârâta A.N.P.H. - București a adoptat și Metodologia de control, inspecție și monitorizare, la nivel național și teritorial, dar și în considerarea drepturilor de care beneficiază adulții cu handicap (inclusiv a celor menționate la art. 19 din ordonanță). Așadar, este cert stabilit că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 102 din 29 iunie 1999, în realizarea atribuțiilor sale legale, pârâta A.N.P.H.

- București organizează, coordonează și controlează realizarea măsurilor de protecție specială a persoanelor cu handicap prin Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, organ de specialitate al administrației publice centrale aflat în subordinea Ministerului Sănătății, iar potrivit art. 13 alin. (2), până la data de 31 decembrie 2003, trebuiau să fie adaptate în teritoriu, la nivel național și local, toate clădirile instituțiilor publice, culturale, sportive și de petrecere a timpului liber a magazinelor și restaurantelor, sediile prestatorilor de servicii către populație precum și căile publice de acces, pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.

In speță, așa cum s-a dovedit, în condițiile în care acest termen nu a fost respectat, reclamanta a depus eforturi suplimentare pentru a avea acces la instituțiile statului suportând cheltuieli materiale în plus, respectiv pentru trecerea căruciorului peste obstacole, fiindu-i cauzate suferințe fizice și morale cu un impact profund asupra condițiilor personale de viață privată, și așa precare din punct de vedere material și social, și asupra evoluției personalității proprii. Cheltuielile suportate de reclamantă și care se justifică a fi rambursate cu titlu de despăgubiri civile materiale de Statul Român, prin A.N.P.H. București, datorită nerespectării întocmai și în totalitate a dreptului la accesibilitate conferit, în concursul de împrejurări în care reclamanta a ajuns să fie prejudiciată în perioada în discuție, instanța a apreciat că sunt cele atestate în mod cert prin înscrisurile prezentate la dosar.

Referitor la procedura dobândirii unui cărucior rulant, pârâta A.N.P.H. București a răspuns scrisorii reclamantei, cu adresa nr. 8l37/DG01C din 27 decembrie 2006, că potrivit O.U.G. nr. 102/1999, persoanele încadrate într-un grad de handicap beneficiază de dreptul de obținere gratuită a protezelor și dispozitivelor medicale prevăzute în „Lista dispozitivelor medicale destinate recuperării unor deficiențe organice sau funcționale", iar după depunerea dosarului la Casa de Asigurări de Sănătate și în urma aprobării se va emite o decizie pentru acordarea gratuită, în limitele stabilite prin Ordinul C.N.A.S. nr. 69/2005, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate. Cu factura nr. 06/1962 din 29 aprilie 2006, emisă de O.A.

SRL - Madrid (fila 93 din prezentul dosar), reclamanta a dovedit achitarea sumei de 2.152,18 Euro contravaloarea unui cărucior pentru persoane cu handicap. Prin urmare, instanța în acord cu prevederile art. 998 C. civ., potrivit cu care „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obliga pe acel din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara'', apreciind că sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestui pârât, și anume: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența culpei celui care a cauzat prejudiciul, constând chiar și în neglijența sau imprudența cu care a acționat, a obligat pârâții la repararea prejudiciului material cauzat reclamantei.

In privința daunelor morale acordate în cuantum de 20.000 lei, instanța a avut în vedere toate indiciile furnizate de reclamantă prin probele administrate, fiind cert că i s-a cauzat un grav prejudiciu moral prin fapta pârâtului, concomitent cu constatarea îndeplinirii condițiilor privind răspunderea civilă delictuală, existând posibilitatea de a statua ca atare la soluționarea în fond a cauzei, de vreme ce s-au făcut depline dovezi că i s-a îngrădit accesul în unele clădiri aparținând anumitor instituții, cu precădere în cele în care funcționează autoritățile publice din județul Vâlcea și în Municipiul București, sau cu ocazia deplasărilor în perioada în litigiu, însăși instituția Avocatul Poporului implicându-se în demersul ei legal, solicitând informații și clarificări de la toate autoritățile de stat abilitate.

De altfel, Hotărârea nr. 44 din 15 martie 2007 adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a statuat că aspectele sesizate de reclamantă constituie o discriminare (conform art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare).

În materia angajării răspunderii civile delictuale, stabilirea întinderii daunelor morale presupune aprecierea prejudiciului moral, care nu se rezumă doar la „prețuirea” (evaluarea) daunelor morale, ci înseamnă aprecierea obiectivă, pe baza probelor produse în dosar și a criteriilor ce se pretează acțiunii deduse judecății a tuturor consecințelor negative ale faptei ilicite, precum și a implicațiilor acestora din urmă pe toate planurile vieții sociale a celui lezat, importanța prejudiciului moral depinzând, atât de valoarea nepatrimonială lezată, de însemnătatea ei pentru persoana în cauză, de măsura în care a fost lezată, cât și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele acestei vătămări.

Cererea privind plata daunelor cominatorii a fost respinsă, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, daunele acordate urmând a fi recuperate, în caz de refuz din partea pârâților, pe calea executării silite (nefiind vorba de un fapt personal al debitorului ce nu poate fi executat în alt mod). Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea, Consiliul județean Vâlcea - Direcția Generală de Asistență Sociala și Protecția Copilului Vâlcea și .Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea.

Curtea de apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, - prin decizia civilă nr. 36/A din 17 martie 2010 a admis apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, împotriva sentinței civile nr. 927 din 10 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea. A schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta P.E., față de acești apelanți pârâți. A menținut în rest sentința atacată. A respins apelurile formulate de reclamanta P.E.

și pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea, și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, împotriva aceleiași sentințe. Curtea, examinând sentința apelată, a constatat următoarele: Apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice Vâlcea, este întemeiat.

In speță, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, nu poate avea calitate procesuală pasivă în raport de obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5749 din 21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și în raport de dispozițiile art. 25 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, astfel că, în mod nelegal a fost admisă acțiunea și împotriva acestuia, fiind obligat în solidar, alături de ceilalți pârâți, la plata daunelor materiale și morale. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Potrivit art. 37 din același decret, Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor statului și celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice. In această situație, nu se putea reține răspunderea civilă delictuală a Statului Român, pentru că acesta nu răspunde pentru eventuala culpă a celorlalte instituții - persoane juridice.

Mai mult, Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap nu îi conferă Statului Român atribuții directe cu privire la această categorie de persoane, acesta putând fi chemat în judecată prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, instituție care alături de celelalte autorități centrale și locale, are obligația să asigure condițiile necesare pentru integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, elaborează politici și asigură monitorizarea și controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap, finanțând sau cofinanțând programe de interes național în acest sens. De altfel, din considerentele sentinței instanței de fond nu rezultă care au fost motivele de fapt și de drept care au condus la obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor despăgubiri.

Apelul formulat de Consiliul Județean Vâlcea - Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea este întemeiat și urmează a fi admis, întrucât prima instanță a interpretat greșit actele dosarului și a obligat această instituție, în solidar cu ceilalți pârâți, la despăgubiri, deși nu a fost chemată în judecată de către reclamantă, fiind citată din eroare. De asemenea, hotărârea nu este motivată în fapt și în drept, respectiv nu se arată considerentele pentru care se admite acțiunea împotriva acestei instituții. Din actele dosarului rezultă că reclamanta nu a chemat în judecată această instituție, că inițial, la primul termen de judecată din anul 2005 a fost citată din eroare această instituție în loc de Autoritatea Națională a Persoanelor cu Handicap (f. 29, dosar nr. 3212/2005).

Prin încheierea de la fila 41 din acest dosar, Tribunalul Vâlcea a constatat că D.G.A.S.P.C Vâlcea nu este parte în cauză și a dispus îndreptarea conceptului și citarea corectă a părților în cauză. Deși, acțiunea principală a fost completată de reclamantă pe parcursul procesului, în nici una din completările depuse la dosar nu a fost chemată în judecată această instituție. Se constată astfel, că în dosarul format la Tribunalul Vâlcea, în rejudecare, nr. 2979/90/2009, se produce aceeași greșeală ca în primul ciclu procesual și se conceptează, din eroare, ca pârâtă în cauză D.G.A.S.P C. Vâlcea (f. 2) și, de asemenea, se citează. Deși, la data de 27 octombrie 2009, această instituție a făcut o cerere și a precizat că a fost citată din eroare, prima instanță a fost lipsită de rolul activ conferit de dispozițiile art. 129 C. proc.

civ. și nu a verificat acest aspect, reținând greșit calitatea de pârâtă a instituției și pronunțându-se împotriva unei persoane juridice care nu este parte în cauză, nefiind formulată împotriva acesteia, cerere de chemare în judecată în conformitate cu dispozițiile art. 112 C. proc. civ. Din încheierea din data de 13 octombrie 2009, rezultă că însăși reclamanta a precizat faptul că este suficient ca în cauză să figureze în calitate de pârâtă doar Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, fiind de acord cu sesizarea făcută de D.G.A.S.P.C. Vâlcea, în sensul că a fost citată în mod greșit în cauză. Se constată că, sub acest aspect, sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, impunându-se modificarea ei în sensul înlăturării obligării acestei instituții la plata despăgubirilor în solidar cu ceilalți pârâți.

Apelul formulat de pârâta Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea este întemeiat și urmează a fi admis, întrucât în mod nelegal, s-a reținut obligația solidară a acestei pârâte la plata despăgubirilor solicitate. Prin prisma probelor administrate în cauză și a dispozițiilor normative ce reglementează activitatea pârâtei A.J.O.F.M. Vâlcea nu se justifică pretențiile reclamantei formulate față de această pârâtă. Este adevărat că reclamanta, absolventă a Facultății de Drept - promoția 2003, a solicitat la 15 martie 2004 înscrierea în evidențele ținute de această pârâtă în vederea medierii pentru ocuparea unui loc de muncă în profesia de jurist. Din actele dosarului rezultă că A.J.O.F.M.

Vâlcea s-a conformat în această privință, eliberând la aceeași dată o dispoziție de repartizare în baza ofertei unui loc de muncă nr. 1728/2004, emisă de către Prefectura Județului Vâlcea și acordând informațiile necesare privind existența locurilor de muncă, a condițiilor de ocupare a acestora prin publicarea, afișarea, organizarea de burse ale locurilor de muncă în raza sa de activitate. Se constată că atribuțiile și obligativitățile conferite pârâtei pe perioada litigiului sunt cele la care se referă exclusiv Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, act normativ în vigoare la data introducerii acțiunii. Potrivit acestor reglementari, apelanta-pârâtă nu are obligația de a face angajări, ci doar o obligație de diligentă și nu de rezultat, astfel că nu se impunea reținerea în cauză a răspunderii civile solidare a acestei instituții.

În raport de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 296 C. proc. civ., s-au admis apelurile formulate de cei trei apelanți pârâți și a fost schimbată în parte sentința, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamantă față de aceștia. Cât privește celelalte trei apeluri formulate de pârâții A.N.P.H. București, Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia pentru Direcția Județeană de Control în Construcții Vâlcea și de către reclamantă, în raport cu actele dosarului, se constată a fi nefondate, având în vedere următoarele: Motivele de apel invocate de pârâta A.N.P.H. București se constată a fi neîntemeiate în raport de obiectul pretențiilor formulate de reclamantă și de obiectul de activitate al apelantei pârâte, în conformitate cu dispozițiile O.U.G.

nr. 102/1999 și Legea nr. 448/2006. Sub acest aspect, prima instanță a făcut o analiză corespunzătoare a materialului probator administrat în cauză, stabilind în mod corect situația de fapt, căreia i s-au aplicat corespunzător dispozițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, instanța de fond nu a făcut nici o confuzie atunci când în motivarea soluției de admitere a acțiunii a enunțat și dispozițiile O.U.G. nr. 102/1999, întrucât la data introducerii acțiunii acest act normativ era în vigoare, deci această reglementare specială în materie este aplicabilă în perioada din litigiu. Faptul că la data actuală O.U.G. nr. 102/1999 nu mai este în vigoare, nu conduce la inadmisibilitatea acțiunii formulată de reclamantă.

Chiar dacă noua Lege nr. 448/2006 nu mai prevede termene de realizare a accesibilităților prevăzute de O.U.G. nr. 102/1999 și respectiv Legea nr. 519/2002, dreptul persoanei cu handicap este reglementat de dispozițiile acestei legi, conform dispozițiilor art. 3 și ur