ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2753/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2753/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Deliberând,

în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Vâlcea, la data de 5 octombrie 2005, reclamanta P.E. a chemat în judecată

Statul Român prin Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, pentru a

fi obligat, pe de o parte, la executarea condițiilor de accesibilitate în

cadrul tuturor instituțiilor publice, facultăți, cămine studențești,

biblioteci, muzee, teatre, cinematografe, autogări, gări, stații de metrou,

magazine, farmacii, firme și pe toate străzile, la asigurarea transportului

urban gratuit prin adaptarea mijloacelor de transport, așa încât, să permită

accesul ușor, neîngrădit și în condiții de securitate, la respectarea dreptului

la educație prin crearea de condiții de a sta în cămine studențești accesibile

și prin facilitarea transportului, la respectarea dreptului de a munci potrivit

pregătirii profesionale atunci când îl solicită, precum și la plata de daune

morale de 10.000.000 Euro începând cu 1 ianuarie 2004, cu cheltuieli de

judecată.

Reclamanta și-a întemeiat acțiunea, în

drept, pe dispozițiile art. 1 și art. 3 din Legea nr. 29/1990.

Prin încheierea din ședința publică de

la 20 octombrie 2005, Tribunalul Vâlcea a constatat că în cauza dedusă

judecății, acțiunea nu s-a formulat în contradictoriu cu D.G.A.S.P. Vâlcea și

nici nu a fost citată în calitate de pârâtă această instituție, astfel încât,

întâmpinarea depusă în acest dosar, prin care se invocă lipsa calității

procesual pasive a acesteia, nu poate fi discutată în cauză.

La data de 3 noiembrie 2005 reclamanta

a depus o cerere de completare a acțiunii inițiale, în sensul că a solicitat

chemarea în judecată, în calitate de pârâți, și a Inspectoratului Teritorial de

Stat în Construcții Vâlcea și a Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de

Muncă Vâlcea, solicitând obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru

Persoanele cu Handicap (A.N.P.H.) la plata despăgubirilor materiale

reprezentând cheltuieli suportate de aceasta începând cu data de 1 ianuarie

2004, ca urmare a nerealizării accesibilităților prevăzute de art. 13-17 din

O.U.G. nr. 102/1999, despăgubiri evaluate la 9.000 lei.

A solicitat, de asemenea, obligarea

aceleiași pârâte la plata de daune morale pentru disconfortul fizic și psihic

produs după 1 ianuarie 2004, ca urmare a accesibilităților impuse de lege, în

cuantum de 36.000.000 lei.

A mai solicitat obligarea pârâtei

AJ.O.F.M. Vâlcea să îi asigure un loc de muncă potrivit pregătirii sale

profesionale, sub sancțiunea de plată de daune cominatorii de 100 lei/zi de

întârziere sau să fie obligată la plata diferenței dintre ajutorul social

primit și salariul ce i s-ar fi cuvenit potrivit pregătirii sale.

A solicitat, de asemenea, obligarea

pârâtului Inspectoratul Teritorial de Stat în Construcții Vâlcea să verifice în

termen de 30 de zile, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 100 lei

pentru fiecare zi de întârziere, respectarea prevederilor O.U.G. nr. 102/1999

de către toate persoanele juridice care dețin imobile în județul Vâlcea.

Totodată, a precizat că își menține și

primele capete de cerere din acțiunea principală (f. 44-46).

Tribunalul Vâlcea, secția civilă

pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 732

din 17 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3212/Cv/2005, a declinat în

favoarea Curții de Apel Pitești competența soluționării acțiunii, reținând că

cererea este una fondată pe art. 1 din Legea nr. 554/2004, parte în proces

fiind Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, motiv pentru care,

competența revine Secției de Contencios Administrativ a Curții de Apel Pitești.

Prin sentința civilă nr. 41/T'/C din

10 aprilie 2006, pronunțată în dosarul nr. 30/COM/2006, Curtea de Apel Pitești,

secția comercială și de contencios administrativ, în complet specializat de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea, precum și excepțiile formulate de

Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul Teritorial în

Construcții Craiova, precum și de către instanță, din oficiu.

In motivarea sentinței s-a reținut, în

fapt, că reclamanta este încadrată în grad de handicap grav cu dreptul la

asistent personal, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 102/1999.

S-a mai constatat, totodată, că deși cadrul legal este creat și el stipulează

termene de aducere la îndeplinire a obligațiilor, multe dintre instituțiile

obligate în acest sens au încălcat legea, însă reclamanta trebuia să acționeze

în judecată direct persoanele vinovate de neîndeplinirea lor, cu cereri de

obligare la construirea de rampe de acces și la plata eventualelor daune

materiale și morale înregistrate.

În ceea ce privește pârâtele în cauză,

s-a constatat că acestea au procedat la aplicarea de amenzi contravenționale,

însă, sumele încasate se fac venit la bugetul statului, nefiind destinate reparării

pagubelor create persoanelor cu handicap prin activitatea contravenienților.

S-a constatat, de asemenea, că nu se

dovedește existența cerințelor impuse de art. 998-999 C. civ., cu referire la

art. 1003 C. civ., respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu și

a legăturii cauzale dintre acestea.

In ceea ce o privește pe pârâta Agenția

Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, s-a constatat că obligația

acesteia este una de diligență, iar nu de rezultat, în sensul că are sarcina de

a pune la dispoziție situația locurilor de muncă disponibile, iar nu pe aceea

de a face angajări.

În cauză, au fost invocate ca

excepții, respectiv, lipsa procedurii prealabile față de Guvernul României,

organul administrativ superior al pârâtelor, precum și lipsa competenței

materiale a instanței, ambele fiind respinse ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamanta, susținând că este nelegală pentru motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 4057 din 21

noiembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința și a

trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Vâlcea, secția civilă.

In motivarea deciziei s-a reținut că

sentința a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe și că, în

mod greșit, s-a considerat că obiectul acțiunii îl reprezintă emiterea unor

acte administrative de către instituțiile pârâte.

Înalta Curte a constatat că excede

materiei contenciosului administrativ obiectul litigiului, constând în

obligarea unor instituții publice la plata de despăgubiri materiale și morale,

justificate de aprecierea subiectivă referitoare la neîndeplinirea în

integralitatea lor a atribuțiilor ce revin unor instituții publice.

S-a reținut că acțiunea reclamantei

vizează, în principal, acordarea unor despăgubiri materiale și morale prin

raportare la cuantumul însumat al acestora de 36.009.000 lei (RON), astfel că,

potrivit art. 2 pct. l lit. b) C. proc. civ., competența materială de

soluționare a litigiului revine Tribunalului Vâlcea, secția civilă.

Pe rolul Tribunalului Vâlcea, astfel

investit, s-a format dosarul nr. 681/90/2007, în care s-au administrat probe cu

acte și expertiză.

Prin sentința civilă nr. 593 din 20

iunie 2007, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins, ca inadmisibile,

excepțiile privind necompetența teritorială a acestei instanțe și lipsa

calității procesuale pasive, invocate de către Direcția Generală de Asistență

Socială și Protecția Copilului Vâlcea.

Au fost respinse, ca fiind rămase fără

obiect, excepțiile privind inadmisibilitatea, prematuritatea și prescripția

dreptului la acțiune și, ca neîntemeiate, excepțiile privind netimbrarea

acțiunii și lipsa calității procesuale pasive, invocate de pârâtul

Inspectoratul de Stat în Construcții București.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea,

excepție ridicată din oficiu, a fost respinsă ca neîntemeiată.

S-a admis în parte acțiunea, astfel

cum a fost modificată și precizată, ulterior, la filele 44-46 din dosarul nr. 3212/Cv/2005

al Tribunalul Vâlcea, secția civilă pentru conflicte de muncă și asigurări sociale,

în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român prin Autoritatea Națională

pentru Persoanele cu Handicap București să plătească reclamantei suma de

3.000,81 lei (RON) cu titlu de despăgubiri civile materiale, suma de 10.000 lei

(RON) cu titlu de daune morale și suma de 1.300 lei (RON) cu titlu de cheltuieli

de judecată. Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de

reclamantă față de același pârât Statul Român prin Autoritatea Națională pentru

Persoanele cu Handicap - București.

Prin aceeași sentință a fost respinsă,

ca neîntemeiată, acțiunea cu modificările și precizările ulterioare, față de

ceilalți doi pârâți, Inspectoratul de Stat în Construcții București prin

Inspectoratul Teritorial în Construcții Craiova, pentru Inspectoratul Județean

în Construcții Vâlcea și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă

Vâlcea.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, au formulat apel reclamanta P.E. și Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse - Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap.

Prin decizia civilă nr. 391/A din 8

noiembrie 2007, Curtea de Apel Pitești a admis apelurile, cu consecința

desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe,

pentru a se cita Statul Român și prin Ministerul Finanțelor.

Pronunțând această hotărâre, Curtea a

reținut, în esență, că reclamanta a înțeles să cheme în judecată Statul Român,

prin reprezentantul său în domeniul de activitate ce privește petitele și

interesul social apărat, considerând ca reprezentant valabil Inspectoratul de

Stat pentru Handicapați, instituția precizându-și denumirea corectă pe

parcursul judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 25 al

Decretului nr. 31/19954, Statul este persoana juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El

participă, în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor, afară de

cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

De aceea, ori de câte ori, se cere

obligarea Statului la plata unor sume de bani pentru repararea unui prejudiciu

creat prin activitatea organelor sale, acesta este reprezentat în justiție prin

Ministerul Finanțelor.

Mai mult, la judecata în fond în primă

instanță, la Tribunalul Vâlcea, Statul Român nici nu a mai fost citat, în

proces fiind citate, ca pârâte, numai Inspectoratul Teritorial de Stat în

Construcții Vâlcea, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap și

Agenția Județeană pentru ocuparea Forței de Muncă Vâlcea, fără ca reclamanta să

renunțe, vreun moment, la acțiunea sa îndreptată împotriva primului pârât.

Pierzându-se una dintre părți pe

parcursul judecății, instanța nu s-a pronunțat în contradictoriu cu aceasta,

după cum, de altfel, nici nu a citat-o corect, potrivit celor arătate mai sus,

prin reprezentantul său legal.

Împotriva deciziei au declarat recurs

reclamanta P.E. și pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții prin

Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru Inspectoratul

Județean în Construcții Vâlcea.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală prin decizia nr. 6772 din 07 noiembrie

2008, a admis recursul declarat de reclamanta P.E., a casat decizia atacată și

a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, respingând ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții.

In adoptarea acestei soluții, instanța

de recurs a reținut, în esență, că desființând sentința tribunalului și

trimițând cauza spre rejudecare pentru a se cita Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, curtea de apel a încălcat principiul disponibilității părților,

care obligă instanța să se pronunțe numai asupra cererii care face obiectul

judecății, în limitele acesteia.

Cum reclamanta nu a înțeles să cheme

în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca pârât

obligat într-un raport juridic în care participă în mod nemijlocit, în nume

propriu ca subiect de drepturi și obligații, instanța nu avea nicio obligație

de citare a acestui minister și nici posibilitatea de a-l introduce, din

oficiu, în cauză.

De asemenea, s-a reținut că

dispozițiile art. 297 C. proc. civ., referitoare la judecata efectuată în lipsa

părții care nu a fost legal citată, nu își găsesc aplicabilitatea, deoarece nu

s-a pus problema ca tribunalul să fi omis a cita una din părțile din proces,

situație în care, oricum, numai respectiva parte ar fi avut calitatea de a

declara apel împotriva hotărârii și de a invoca această neregularitate, de

natură a atrage nulitatea relativă a hotărârii.

Recursul declarat de pârât a fost

respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Inspectoratul de Stat în Construcții

prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru

Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea, adică același care a declarat

recursul, a depus în apel întâmpinare, pe care ulterior a completat-o, iar la

termenul din 18 octombrie 2007 a primit termen în cunoștință prin consilier

juridic, astfel încât, critica potrivit căreia nu ar fi fost citat în cauză și

nu ar fi avut cunoștință de existența procesului este nefondată, nefiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului,

motivarea deciziei nu este contradictorie în înțelesul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., curtea de apel desființând sentința pentru necitarea în cauză a Statului

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, iar instanța de trimitere este

în mod evident cea a cărei sentință a desființat-o.

Criticile referitoare la entitatea

juridică ce trebuie să răspundă pentru prejudiciul produs reclamantei nu au

fost avute în vedere în această fază a procesului, deoarece, hotărârea curții

de apel a avut la bază doar un aspect de ordin procedural, fără a dezlega

fondul cauzei.

În rejudecare, Curtea de Apel Pitești

a pronunțat decizia civilă nr. l04/A din 24 iunie 2009, prin care a admis

apelurile declarate, a desființat sentința civilă nr. 593 din 20 iunie 2007 a Tribunalului Vâlcea, secția civil,ă și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

In motivarea acestei decizii s-au

reținut următoarele:

Prin prima critică formulată, care

vizează stabilirea prejudiciului material, apelanta P.E. consideră că soluția

nu este una corectă, instanța recunoscând necesitatea unor cheltuieli deosebite,

atât cu procurarea unui scaun rulant, cât și cu plata unor persoane spre a o

ajuta să urce și să coboare în/din mijloacele de transport, pe treptele

instituțiilor sau când achiziționează medicamente sau servicii de masaj sau

fizioterapie impuse de dizabilitatea gravă pe care o prezintă, fără însă a

acorda aceste despăgubiri.

Critica s-a reținut a fi fondată.

Instanța de fond a respins cererea privind acordarea despăgubirilor pentru

scaunul rulant procurat, cu motivarea că reclamanta nu a solicitat

contravaloarea scaunului prin acțiune, fără a observa însă, că la introducerea

acțiunii, scaunul nu era încă procurat de aceasta.

Pe parcursul judecății, cu factura nr.

06/1662 din 29 aprilie 2006, reclamanta a făcut dovada procurării scaunului

special pentru persoane cu dizabilități, contravaloarea acestuia fiind

menționată în raportul de expertiză la cheltuielile efectuate de reclamantă în

vederea asigurării dreptului său la accesibilitatea în spații de interes public

sau privat.

Deși, reclamanta a depus la dosar

factura cu care a făcut dovada procurării dispozitivului și a susținut constant

că în prejudiciul său material sunt incluse toate sumele pe care a fost

obligată să le cheltuiască datorită problemelor de sănătate, instanța de fond a

ignorat dispozițiile art. 129 și următoarele C. proc. civ., în sensul că, nu a

fost preocupată să clarifice dacă reclamanta prin conduita sa procesuală

înțelege să-și întregească cererea în condițiile art. 132 C. proc. civ. și cu

privire la acest bun.

De aceea, în mod greșit, s-a respins

acest capăt de cerere, cu motivarea că instanța nu a fost investită cu o

asemenea cerere și fiind întrunire condițiile art. 297 C. proc. civ., au fost

admise apelurile, desființată hotărârea atacată și trimisă cauza, spre

rejudecare primei instanțe, care urmează a cerceta pricina inclusiv prin prisma

celor invocate ca motive de apel, chestiuni ce vor fi avute în vedere ca

apărări ale părților.

In rejudecare, la Tribunalul Vâlcea s-a

format dosarul nr. 2979/90/2009, înregistrat la data de 7 septembrie 2009.

La 16 septembrie 2009, reclamanta a

depus o cerere prin care a solicitat citarea ca pârât, a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, pentru termenul din 1 octombrie 2009 (f. 9).

La data de 29 septembrie 2009,

reclamanta a depus o nouă cerere la dosar, prin care a chemat în judecată, ca

pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precizând că își

menține toate celelalte capete de cerere formulate inițial împotriva A.N.P.H.,

Inspectoratului de Stat în Construcții București, Inspectoratului Teritorial în

Construcții Craiova, Inspectoratului Județean Vâlcea și Agenției Județene

pentru Ocuparea Forței de Muncă (f. 11-15).

Totodată, a actualizat prejudiciul

material - la suma de 101.052 lei, plus dobânda legală lunară, începând cu data

primei pronunțări a instanței pe fond, 20 iunie 2007, prejudiciul moral - la

46.800.000 lei, plus dobânda legală lunară și a solicitat cheltuieli de

judecată în cuantum de 18.145 lei.

La aceeași dată, s-a depus întâmpinare

de către Inspectoratul de Stat în Construcții Sud - Vest Oltenia, prin care s-a

solicitat respingerea acțiunii față de acesta, invocând excepția lipsei

calității procesuale pasive, întrucât, în raport de cererea inițială a

reclamantei, alte autorități au atribuția de a verifica și aplica sancțiuni

pentru nerespectarea Ordonanței nr. 102/1999, abrogată ulterior prin Legea nr. 448/2006

(f. 18-19).

Același pârât a mai depus la dosar o

completare la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii față de

acesta, întrucât pretențiile reclamantei, cheltuieli pentru școala de șoferi,

deplasări la master, cursuri de limba germană, utilități, menaj, etc., nu au

nici un temei legal pentru a fi admise față de această instituție (f. 50).

La data de 27 octombrie 2009 s-a depus

la dosar o cerere din partea Direcției Generale de Asistență Socială și

Protecția Copilului Vâlcea prin care s-a arătat că din eroare s-a dispus

citarea acesteia, întrucât reclamanta nu a chemat în judecată această

instituție și nu figurează în calitate de pârâtă în nici o cerere formulată de

către aceasta în cauză (f. 54).

La data de 2 noiembrie 2009, după

ședința de judecată din 27 octombrie 2009, reclamanta a depus la dosar

concluzii scrise, prin care a reiterat aceleași cereri privind prejudiciul

material și moral suferit, precum și cuantumul cheltuielilor de judecată,

solicitând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, în solidar cu ceilalți

pârâți în cauză, respectiv Inspectoratul de Stat în Construcții București,

Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia și Agenția Județeană

pentru Ocuparea Forței de Muncă, la plata acestora (f. 55-63).

Prin sentința civilă nr. 927 din 10

noiembrie 2009, Tribunalul Vâlcea a respins excepția privind lipsa calității

procesuale pasive invocată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția

Copilului Vâlcea, precum și excepțiile privind lipsa calității procesuale

active a reclamantei P.E., inadmisibilitatea, lipsa calității procesuale

pasive, prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune, invocate de Inspectoratul

de Stat în Construcții București prin Inspectoratul Teritorial în Construcții

Sud-Vest Oltenia (fost Inspectorat Județean în Construcții.

A fost admisă în parte, cererea

privind despăgubirile civile, formulată de reclamanta P.E. în contradictoriu cu

pârâții Inspectoratul Județean în Construcții Vâlcea, Autoritatea Națională

pentru Persoanele cu Handicap, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de

Muncă Vâlcea, Inspectoratul de Stat în Construcții București, Direcția Generală

de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea și Statul Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice, care au fost obligați, în solidar, să plătească

reclamantei suma totală de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363

lei daune pentru prejudiciul material suferit de aceasta (medicamente 1.080

lei, chitanțe taxi-1.850 lei, cheltuieli școala de șoferi - 5.000 lei,

tratamente naturiste - 2.970 lei, scaun rulant - 11.463 lei) și 20.000 lei

pentru prejudiciul moral cauzat. Sumele vor fi actualizate la data plății

efective.

A fost respinsă cererea privind plata

daunelor cominatorii.

In temeiul art. 276 C. proc. civ. a

fost admisă, în parte, cererea privind plata cheltuielilor de judecată și au

fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 8145 lei cheltuieli de

judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut pe baza actelor și lucrărilor dosarului următoarele:

Referitor la excepția privind lipsa

calității procesuale pasive invocată de Direcția Generală de Asistență Socială și

Protecția Copilului Vâlcea, instanța a reținut a fi neîntemeiată, întrucât

potrivit legii, această instituție are, alături de celelalte autorități

centrale și locale, obligația să asigure condițiile necesare pentru integrarea

și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, asigură controlul respectării

drepturilor persoanelor cu handicap, finanțând și programele de interes local

în acest sens.

Excepțiile privind lipsa calității procesuale

active a reclamantei, inadmisibilitatea, lipsa calității procesuale pasive,

prematuritatea și prescripția dreptului la acțiune a reclamantei P.E., invocate

de Inspectoratul de Stat în Construcții București prin Inspectoratul Teritorial

în Construcții Sud-Vest Oltenia (fost Inspectorat Județean în Construcții),

s-au reținut a fi neîntemeiate.

Față de obiectul de activitate al

pârâtului și obiectul pretențiilor formulate, reclamanta are calitate

procesuală activă și justifică interes legitim în promovarea acțiunii și în

contradictoriu cu pârâtul, care are calitate procesuală pasivă în dosar, prin

atragerea răspunderii pentru obligațiile legale despre care reclamanta susține

că nu ar fi fost îndeplinite, cererea fiind fundamentată de dificultățile pe

care titulara dreptului le-ar fi întâmpinat în perioada anterioară, ca și

persoană cu handicap fizic grav.

Cât privește prescripția dreptului la

acțiune, în dreptul civil operează termenul general de prescripție de 3 ani

pentru valorificarea dreptului la acțiune pretins, fiind reglementat la art. 3

din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958 privitor la prescripția extinctivă,

iar nu termenul special de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea

prealabilă, termen la care se referă actul normativ menționat.

Pe fondul cauzei, din ansamblul

probelor dosarului, respectiv înscrisuri, expertize și declarații de martori,

s-a reținut că pretențiile reclamantei sunt justificate, în parte.

Astfel, tribunalul a obligat în

solidar pârâții (inclusiv Statul Român prin M.F.P.) să plătească reclamantei

suma totala de 42.363 lei despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune

pentru prejudiciul material suferit de reclamantă (medicamente - 1.080 lei,

chitanțe taxi - 1.850 lei, cheltuieli școala de șoferi - 5.000 lei, tratamente

naturiste - 2.970 lei, scaun rulant - 11.463 lei) și 20.000 lei pentru

prejudiciul moral cauzat, sume ce vor fi actualizate la data plătii efective.

Cererea privind plata daunelor

cominatorii a fost respinsă.

Martorii audiați în cauză au confirmat

susținerile reclamantei în sensul că, în perioada în litigiu, aceasta a fost

nevoită să se deplaseze la diferite unități publice, între care și Romtelecom

S.A., la aceasta din urmă, pentru a plăti factura de telefon și a trebuit să

ocolească clădirea instituției respective, întâmpinând atunci tot felul de

obstacole deoarece nu exista rampă la intrarea principală, doar o treaptă și nu

s-a oferit nimeni să o ajute, în spatele clădirii existând o poartă imensă din

fier pe care nu a putut să o deschidă, stând peste o jumătate de oră până a

venit cineva care să-i permită accesul, afară fiind -20° C și ger, implicând

posibilitatea de a crea degerături la picioare.

De asemenea, martorii au declarat că

nici la poșta din localitate nu exista atunci rampă de acces, la una din

subunități fiind o rampă mobilă, care se monta la momentul când se solicita de

cineva, ca fiind necesară, că la anumite instituții au fost montate rampe, dar,

față de înclinația și lățimea avută, erau inaccesibile.

In privința trotuarelor din

localitate, martorii au arătat că parțial s-au amenajat rampe, însă, acestea

aveau o înclinație foarte mare, încât la încercarea de a se ridica exista

pericolul de răsturnare a căruciorului, reclamanta fiind nevoită să circule pe

șosea, rampele de pe stradă fiind foarte rare, ceea ce determină a se ocoli

foarte mult, că într-o anume împrejurare era să se accidenteze sub rotile unui

autobuz, cu precizarea că dacă ar avea acces în toate clădirile unde este

necesar să ajungă reclamanta s-ar putea deplasa și singură.

Din motivele amintite, reclamanta ar

fi avut nevoie, în opinia martorilor, de două persoane pentru a o ajuta, iar nu

doar asistentul social plătit pentru 8 ore pe zi, timp de 5 zile pe săptămână,

aceasta apelând frecvent la cunoștințe și prieteni pe care îi recompensează cu

diverse servicii și prestații precum: traduceri, meditații sau ajutorul acordat

copiilor școlari ai acestora la lecții.

Datorită inconvenientelor arătate,

reclamanta resimțea dureros loviturile primite în momentul urcării sale cu

căruciorul, sănătatea fiindu-i afectată la zdruncinături, pentru care a trebuit

să recurgă la masaje, a câte o ședință pe săptămână, la interval de două luni

și să achiziționeze un aparat de masaj pe care îl utilizează singură, iar

pentru că nu-i sunt asigurate gratuit medicamentele necesare trebuie să-și

procure personal, suplimentar: pansamente, unguente, dezinfectante etc.

Au mai arătat martorii că reclamanta,

atunci când s-a adresat direct la autorități pentru rezolvarea problemelor cu

care se confruntă și pentru găsirea unui loc de muncă, a fost refuzată,

jignită, însă, aceasta a urmat și cursuri de masterat la Universitatea din București, cu durata de un an și jumătate, instituție la care era necesar

să se deplaseze săptămânal pentru cursuri. În aceeași perioadă a apelat la

diverse persoane să o ajute, respectiv să o urce, să-i plieze căruciorul și s-o

așeze pe scaun, iar în București autobuzele nu erau adaptate pentru persoanele

cu handicap, atât în localitate, cât și în timpul transportului dintre

localități, așa încât, deși beneficia de gratuitate la transport, era nevoită

să se deplaseze cu taxiul în localitate, plătind câteva sute de mii lei (Rol)

din cartierul Militari și până în Balta-Albă, locație unde i s-a repartizat o

cameră în cămin, în condițiile în care, deplasarea de la cămin în centrul

capitalei se făcea zilnic tot cu taxiul, excepție făcând numai perioada

vacanțelor universitare.

Totodată, martorii au confirmat că la

farmacie sau la brutărie nu există rampă de urcare, o problemă reală pentru cea

în cauză, reprezentând-o chiar și faptul că în apropierea casei (în care

locuiește singură) există o parcare în care rămânea blocată datorită mașinilor

care parchează în fața rampei, trebuind să fie ajutată în permanență.

De asemenea, martorii au confirmat că

a fost nevoită să-și cumpere anumite medicamente și să cheltuiască mulți bani,

atât pentru deplasarea cu taxiul, cât și pentru plata persoanelor care o ajută

să se deplaseze acolo unde este necesar, sume care se ridică la peste 4

milioane lei (ROL) lunar, învederând că datorită lipsei rampelor într-o mulțime

de magazine, instituții de cultură, muzee, reclamanta nu intrase niciodată, că

a făcut numeroase demersuri, însă de la anumite instituții nu a primit nici un

răspuns.

Martorii au mai relatat că reclamanta

era nevoită să aștepte circa 2 ore la poarta instituțiilor pentru a găsi o

posibilitate să pătrundă, iar în alte locuri nu existau rampe pentru a trece de

pe stradă pe trotuar, că uneori pierdea cam 2 sau 3 ore/zi pentru acoperirea

necesităților uzuale, determinat de lipsa rampelor, respectiv că, la un moment

dat, chiar a fost și lovită de un autobuz, căzând într-o gură de canal din

cauza lipsei capacului de protecție.

Numeroasele înscrisuri depuse în

dosar, constând în scrisori și adrese de răspuns către reclamantă, atât din

partea pârâților, cât și a altor instituții și unități publice de stat

implicate în rezolvarea solicitărilor formulate pe temeiul drepturilor

conferite de legislația în vigoare în privința persoanelor cu dizabilități,

completate și de actele de control încheiate de A.N.P.H. - București și

Inspectoratul de Stat în Construcții la diverse unități din raza județului

Vâlcea (procese - verbale de control și procese - verbale de constatare și

sancționare a contravențiilor, etc), confirmă în mare măsură realitatea

susținerilor și apărărilor făcute în raport de poziția părții în proces,

reclamanta acționând cu bună-credință pentru asigurarea unui drept conferit de

lege celor cu dizabilități funcționale locomotorii grave.

Din cuprinsul probelor, îndeosebi

actele de control efectuate de către I.J.C. Vâlcea, reiese că majoritatea

instituțiilor publice asupra cărora reclamanta a făcut sesizări (Prefectura,

Poliția, Primăria, Romtelecom, Renel, Tribunalul, Parchetul, Poșta Română,

Spitalul Județean, C.E.C, B.R.D., Direcția Generală a Finanțelor Publice,

Trezoreria, Direcția de Sănătate Publică, etc.) au asigurat în perioada de timp

vizată efectuarea rampelor la clădiri pentru accesul neîngrădit al persoanelor

cu handicap, cât și adaptările necesare, însă la alte unități, în prima etapă

de aplicare a dispozițiilor legale (februarie 2004) s-au aplicat sancțiuni

contravenționale și penale pentru neconformare și s-au stabilit măsuri cu

termene de realizare a rampelor de acces, de pildă cazul Raiffeisen Bank și

Universitatea Spiru Haret, etc.

Cât privește pretențiile formulate de

reclamantă împotriva Statului Roman, prin pârâta A.N.P.H. București, s-a

constatat că sunt justificate, în parte, atât sub aspectul capătului de cerere

privind plata despăgubirilor materiale, până la limita sumei de 42.363 lei

despăgubiri civile, reprezentând 22.363 lei daune pentru prejudiciul material

suferit de reclamantă și 20.000 lei pentru prejudiciul moral cauzat. S-a dispus

ca sumele să fie actualizate la data plătii efective.

Astfel, instanța a avut în vedere că

potrivit O.U.G. nr. 102/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2002,

ca și reglementare specială în materie, aplicabilă în perioada în litigiu,

persoanele încadrate într-un grad de handicap beneficiază de obținerea gratuită

a protezelor și dispozitivelor medicale prevăzute în lista dispozitivelor

medicale destinate recuperării unor deficiențe organice sau funcționale, iar reclamanta

a făcut dovada procurării unui cărucior pentru persoane cu handicap cu factura

nr. 06/1962 din 29 aprilie 2006, în valoare de 2.152,18 Euro, achitat din

resurse proprii.

În prezent, O.U.G. nr. 102/1999 este

abrogată prin Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și

promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, act normativ care excede

perioadei în litigiu, completat fiind de H.G. nr. 268 din 14 martie 2007 pentru

aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a legii, de Ordinul nr. 432 din 14

mai 2007 pentru aprobarea procedurii de acordare a drepturilor prevăzute la

art. 12 alin. (1) lit. b), e) - g) și la alin. (2) din Legea nr. 448/2006, emis

de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și de Ordinul nr. 31 din 26

februarie 2007 privind aprobarea Metodologiei de control, inspecție și

monitorizare, aplicabilă în domeniul de competență al Autorității Naționale

pentru Persoanele cu Handicap, emis de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale

și Familiei și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap.

In raport de obiectul său de

activitate, conform prevederilor art. 10 din O.U.G. nr. 102/1999, A.N.P.H. -

București exercită atribuții de coordonare în acest domeniu prin: „elaborarea

de norme și metodologii privind organizarea și funcționarea instituțiilor de

asistență socială pentru persoanele cu handicap; asigurarea instruirii și

perfecționării profesionale a personalului de specialitate; verificarea

respectării dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență și ale altor acte

normative referitoare la activitatea acestora; sprijinirea dezvoltării acestor

instituții în conformitate cu strategia și cu programele naționale de protecție

specială a persoanelor cu handicap" (art. 10), asigurând respectarea

întocmai și la timp a tuturor măsurilor impuse de ordonanță, îndeosebi cele de

la art. 11, art. 16 alin. (4), art. 17, art. 36 alin. (2), (3) și art. 42, așa

încât, persoanele cu handicap să beneficieze de toate drepturile conferite.

Astfel, legea stabilește că până la

termenul limită reglementat (până la data 31 decembrie 2003), toate spațiile de

parcare organizate vor avea amenajate, rezervate și semnalizate prin sistemul

internațional minimum 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai

puțin de două locuri pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport ale

persoanelor cu handicap; stațiile mijloacelor de transport în comun vor fi

amenajate pentru a permite accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap; până

la data de 31 decembrie 2005 autoritățile administrației publice locale au

obligația să monteze sisteme de semnalizare sonoră și vizuală pentru persoanele

cu handicap la trecerile de pietoni, precum și panouri de afișaj în mijloacele

de transport public și pe drumurile publice; începând cu data de 1 ianuarie 2004,

toate societățile sau regiile de transport în comun, urban sau interurban, au

obligația să achiziționeze mijloace de transport special adaptate pentru

accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap; până la data de 31 decembrie 2010

mijloacele de transport în comun aflate în circulație vor fi adaptate accesului

neîngrădit al persoanelor cu handicap.

In realizarea atribuțiilor legale

menționate, aplicabile în domeniul propriu de competență, prin Ordinul nr. 248/2005,

pârâta A.N.P.H. - București a adoptat și Metodologia de control, inspecție și

monitorizare, la nivel național și teritorial, dar și în considerarea

drepturilor de care beneficiază adulții cu handicap (inclusiv a celor

menționate la art. 19 din ordonanță).

Așadar, este cert stabilit că, în

conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 102 din 29 iunie 1999,

în realizarea atribuțiilor sale legale, pârâta A.N.P.H. - București

organizează, coordonează și controlează realizarea măsurilor de protecție

specială a persoanelor cu handicap prin Secretariatul de Stat pentru Persoanele

cu Handicap, organ de specialitate al administrației publice centrale aflat în

subordinea Ministerului Sănătății, iar potrivit art. 13 alin. (2), până la data

de 31 decembrie 2003, trebuiau să fie adaptate în teritoriu, la nivel național

și local, toate clădirile instituțiilor publice, culturale, sportive și de

petrecere a timpului liber a magazinelor și restaurantelor, sediile prestatorilor

de servicii către populație precum și căile publice de acces, pentru a permite

accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.

In speță, așa cum s-a dovedit, în

condițiile în care acest termen nu a fost respectat, reclamanta a depus

eforturi suplimentare pentru a avea acces la instituțiile statului suportând

cheltuieli materiale în plus, respectiv pentru trecerea căruciorului peste

obstacole, fiindu-i cauzate suferințe fizice și morale cu un impact profund

asupra condițiilor personale de viață privată, și așa precare din punct de

vedere material și social, și asupra evoluției personalității proprii.

Cheltuielile suportate de reclamantă

și care se justifică a fi rambursate cu titlu de despăgubiri civile materiale

de Statul Român, prin A.N.P.H. București, datorită nerespectării întocmai și în

totalitate a dreptului la accesibilitate conferit, în concursul de împrejurări

în care reclamanta a ajuns să fie prejudiciată în perioada în discuție,

instanța a apreciat că sunt cele atestate în mod cert prin înscrisurile

prezentate la dosar.

Referitor la procedura dobândirii unui

cărucior rulant, pârâta A.N.P.H. București a răspuns scrisorii reclamantei, cu

adresa nr. 8l37/DG01C din 27 decembrie 2006, că potrivit O.U.G. nr. 102/1999,

persoanele încadrate într-un grad de handicap beneficiază de dreptul de

obținere gratuită a protezelor și dispozitivelor medicale prevăzute în „Lista

dispozitivelor medicale destinate recuperării unor deficiențe organice sau

funcționale", iar după depunerea dosarului la Casa de Asigurări de Sănătate și în urma aprobării se va emite o decizie pentru acordarea

gratuită, în limitele stabilite prin Ordinul C.N.A.S. nr. 69/2005, în cadrul

sistemului de asigurări de sănătate.

Cu factura nr. 06/1962 din 29 aprilie 2006,

emisă de O.A. SRL - Madrid (fila 93 din prezentul dosar), reclamanta a dovedit

achitarea sumei de 2.152,18 Euro contravaloarea unui cărucior pentru persoane

cu handicap.

Prin urmare, instanța în acord cu

prevederile art. 998 C. civ., potrivit cu care „orice faptă a omului, care cauzează

altuia un prejudiciu, obliga pe acel din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l

repara'', apreciind că sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii

civile delictuale a acestui pârât, și anume: existența unui prejudiciu,

existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciu și existența culpei celui care a cauzat prejudiciul,

constând chiar și în neglijența sau imprudența cu care a acționat, a obligat

pârâții la repararea prejudiciului material cauzat reclamantei.

In privința daunelor morale acordate

în cuantum de 20.000 lei, instanța a avut în vedere toate indiciile furnizate

de reclamantă prin probele administrate, fiind cert că i s-a cauzat un grav

prejudiciu moral prin fapta pârâtului, concomitent cu constatarea îndeplinirii

condițiilor privind răspunderea civilă delictuală, existând posibilitatea de a

statua ca atare la soluționarea în fond a cauzei, de vreme ce s-au făcut

depline dovezi că i s-a îngrădit accesul în unele clădiri aparținând anumitor

instituții, cu precădere în cele în care funcționează autoritățile publice din

județul Vâlcea și în Municipiul București, sau cu ocazia deplasărilor în perioada

în litigiu, însăși instituția Avocatul Poporului implicându-se în demersul ei

legal, solicitând informații și clarificări de la toate autoritățile de stat

abilitate.

De altfel, Hotărârea nr. 44 din 15

martie 2007 adoptată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a

statuat că aspectele sesizate de reclamantă constituie o discriminare (conform

art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare).

În materia angajării răspunderii

civile delictuale, stabilirea întinderii daunelor morale presupune aprecierea

prejudiciului moral, care nu se rezumă doar la „prețuirea” (evaluarea) daunelor

morale, ci înseamnă aprecierea obiectivă, pe baza probelor produse în dosar și

a criteriilor ce se pretează acțiunii deduse judecății a tuturor consecințelor

negative ale faptei ilicite, precum și a implicațiilor acestora din urmă pe toate

planurile vieții sociale a celui lezat, importanța prejudiciului moral

depinzând, atât de valoarea nepatrimonială lezată, de însemnătatea ei pentru

persoana în cauză, de măsura în care a fost lezată, cât și de intensitatea cu

care au fost percepute consecințele acestei vătămări.

Cererea privind plata daunelor

cominatorii a fost respinsă, având în vedere obiectul cererii de chemare în

judecată, daunele acordate urmând a fi recuperate, în caz de refuz din partea

pârâților, pe calea executării silite (nefiind vorba de un fapt personal al

debitorului ce nu poate fi executat în alt mod).

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel reclamanta și pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții prin

Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia pentru Direcția

Județeană de Control în Construcții Vâlcea, Ministerul Muncii, Familiei și

Protecției Sociale - Autoritatea Națională pentru Persoane cu Handicap, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Județului Vâlcea, Consiliul județean Vâlcea - Direcția

Generală de Asistență Sociala și Protecția Copilului Vâlcea și .Agenția

Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea.

Curtea de apel Pitești, secția civilă,

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu

minori și de familie, - prin decizia civilă nr. 36/A din 17 martie 2010 a admis apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, Direcția Generală de Asistență Socială și

Protecția Copilului Vâlcea și Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă

Vâlcea, împotriva sentinței civile nr. 927 din 10 noiembrie 2009, pronunțată de

Tribunalul Vâlcea.

A schimbat în parte sentința, în

sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta P.E., față de acești

apelanți pârâți.

A menținut în rest sentința atacată.

A respins apelurile formulate de

reclamanta P.E. și pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții prin Inspectoratul

Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia, pentru Direcția Județeană de

Control în Construcții Vâlcea, și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap,

împotriva aceleiași sentințe.

Curtea, examinând sentința apelată, a

constatat următoarele:

Apelul formulat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor

Publice Vâlcea, este întemeiat.

In speță, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Vâlcea, nu poate avea calitate procesuală pasivă în raport de obiectul cauzei,

astfel cum a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5749 din

21 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, și în raport de dispozițiile art. 25 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954,

astfel că, în mod nelegal a fost admisă acțiunea și împotriva acestuia, fiind

obligat în solidar, alături de ceilalți pârâți, la plata daunelor materiale și

morale.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în

nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el participând în astfel de

raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazul în care legea stabilește

anume alte organe în acest scop.

Potrivit art. 37 din același decret,

Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor statului și celorlalte

instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice.

In această situație, nu se putea

reține răspunderea civilă delictuală a Statului Român, pentru că acesta nu

răspunde pentru eventuala culpă a celorlalte instituții - persoane juridice.

Mai mult, Legea nr. 448/2006 privind

protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap nu îi conferă Statului

Român atribuții directe cu privire la această categorie de persoane, acesta

putând fi chemat în judecată prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap,

instituție care alături de celelalte autorități centrale și locale, are

obligația să asigure condițiile necesare pentru integrarea și incluziunea

socială a persoanelor cu handicap, elaborează politici și asigură monitorizarea

și controlul respectării drepturilor persoanelor cu handicap, finanțând sau

cofinanțând programe de interes național în acest sens.

De altfel, din considerentele

sentinței instanței de fond nu rezultă care au fost motivele de fapt și de

drept care au condus la obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata acestor despăgubiri.

Apelul formulat de Consiliul Județean

Vâlcea - Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vâlcea

este întemeiat și urmează a fi admis, întrucât prima instanță a interpretat

greșit actele dosarului și a obligat această instituție, în solidar cu ceilalți

pârâți, la despăgubiri, deși nu a fost chemată în judecată de către reclamantă,

fiind citată din eroare.

De asemenea, hotărârea nu este

motivată în fapt și în drept, respectiv nu se arată considerentele pentru care

se admite acțiunea împotriva acestei instituții.

Din actele dosarului rezultă că

reclamanta nu a chemat în judecată această instituție, că inițial, la primul

termen de judecată din anul 2005 a fost citată din eroare această instituție în

loc de Autoritatea Națională a Persoanelor cu Handicap (f. 29, dosar nr. 3212/2005).

Prin încheierea de la fila 41 din

acest dosar, Tribunalul Vâlcea a constatat că D.G.A.S.P.C Vâlcea nu este parte

în cauză și a dispus îndreptarea conceptului și citarea corectă a părților în

cauză.

Deși, acțiunea principală a fost

completată de reclamantă pe parcursul procesului, în nici una din completările

depuse la dosar nu a fost chemată în judecată această instituție.

Se constată astfel, că în dosarul

format la Tribunalul Vâlcea, în rejudecare, nr. 2979/90/2009, se produce

aceeași greșeală ca în primul ciclu procesual și se conceptează, din eroare, ca

pârâtă în cauză D.G.A.S.P C. Vâlcea (f. 2) și, de asemenea, se citează.

Deși, la data de 27 octombrie 2009,

această instituție a făcut o cerere și a precizat că a fost citată din eroare,

prima instanță a fost lipsită de rolul activ conferit de dispozițiile art. 129 C.

proc. civ. și nu a verificat acest aspect, reținând greșit calitatea de pârâtă

a instituției și pronunțându-se împotriva unei persoane juridice care nu este

parte în cauză, nefiind formulată împotriva acesteia, cerere de chemare în judecată

în conformitate cu dispozițiile art. 112 C. proc. civ.

Din încheierea din data de 13

octombrie 2009, rezultă că însăși reclamanta a precizat faptul că este

suficient ca în cauză să figureze în calitate de pârâtă doar Autoritatea

Națională pentru Persoanele cu Handicap, fiind de acord cu sesizarea făcută de

D.G.A.S.P.C. Vâlcea, în sensul că a fost citată în mod greșit în cauză.

Se constată că, sub acest aspect,

sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, impunându-se modificarea

ei în sensul înlăturării obligării acestei instituții la plata despăgubirilor

în solidar cu ceilalți pârâți.

Apelul formulat de pârâta Agenția Județeană

pentru Ocuparea Forței de Muncă Vâlcea este întemeiat și urmează a fi admis,

întrucât în mod nelegal, s-a reținut obligația solidară a acestei pârâte la

plata despăgubirilor solicitate.

Prin prisma probelor administrate în

cauză și a dispozițiilor normative ce reglementează activitatea pârâtei A.J.O.F.M.

Vâlcea nu se justifică pretențiile reclamantei formulate față de această

pârâtă.

Este adevărat că reclamanta,

absolventă a Facultății de Drept - promoția 2003, a solicitat la 15 martie 2004 înscrierea în evidențele ținute de această pârâtă în vederea

medierii pentru ocuparea unui loc de muncă în profesia de jurist.

Din actele dosarului rezultă că

A.J.O.F.M. Vâlcea s-a conformat în această privință, eliberând la aceeași dată

o dispoziție de repartizare în baza ofertei unui loc de muncă nr. 1728/2004,

emisă de către Prefectura Județului Vâlcea și acordând informațiile necesare

privind existența locurilor de muncă, a condițiilor de ocupare a acestora prin

publicarea, afișarea, organizarea de burse ale locurilor de muncă în raza sa de

activitate.

Se constată că atribuțiile și

obligativitățile conferite pârâtei pe perioada litigiului sunt cele la care se

referă exclusiv Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și

stimularea ocupării forței de muncă, act normativ în vigoare la data

introducerii acțiunii.

Potrivit acestor reglementari, apelanta-pârâtă

nu are obligația de a face angajări, ci doar o obligație de diligentă și nu de

rezultat, astfel că nu se impunea reținerea în cauză a răspunderii civile

solidare a acestei instituții.

În raport de considerentele expuse

anterior, în temeiul art. 296 C. proc. civ., s-au admis apelurile formulate de

cei trei apelanți pârâți și a fost schimbată în parte sentința, în sensul că s-a

respins acțiunea formulată de reclamantă față de aceștia.

Cât privește celelalte trei apeluri

formulate de pârâții A.N.P.H. București, Inspectoratul de Stat în Construcții

prin Inspectoratul Teritorial în Construcții Sud-Vest Oltenia pentru Direcția

Județeană de Control în Construcții Vâlcea și de către reclamantă, în raport cu

actele dosarului, se constată a fi nefondate, având în vedere următoarele:

Motivele de apel invocate de pârâta

A.N.P.H. București se constată a fi neîntemeiate în raport de obiectul

pretențiilor formulate de reclamantă și de obiectul de activitate al apelantei

pârâte, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 102/1999 și Legea nr. 448/2006.

Sub acest aspect, prima instanță a

făcut o analiză corespunzătoare a materialului probator administrat în cauză,

stabilind în mod corect situația de fapt, căreia i s-au aplicat corespunzător

dispozițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, instanța de fond nu a făcut

nici o confuzie atunci când în motivarea soluției de admitere a acțiunii a

enunțat și dispozițiile O.U.G. nr. 102/1999, întrucât la data introducerii

acțiunii acest act normativ era în vigoare, deci această reglementare specială

în materie este aplicabilă în perioada din litigiu.

Faptul că la data actuală O.U.G. nr. 102/1999

nu mai este în vigoare, nu conduce la inadmisibilitatea acțiunii formulată de

reclamantă.

Chiar dacă noua Lege nr. 448/2006 nu

mai prevede termene de realizare a accesibilităților prevăzute de O.U.G. nr. 102/1999

și respectiv Legea nr. 519/2002, dreptul persoanei cu handicap este reglementat

de dispozițiile acestei legi, conform dispozițiilor art. 3 și ur