ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1918/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1918/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
1.Soluția instanței de fond
Prin cererea înregistrată
pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamantul L.Ș., în contradictoriu cu pârâtele
Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți (Comisia
Superioară) și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, a solicitat
anularea deciziei din 06 iulie 2009 emisă de Comisia Superioară și obligarea acestei
instituții la emiterea unei noi decizii de încadrare cu caracter permanent în gradul
de handicap grav cu asistent personal.
În motivarea acțiunii,
reclamantul a arătat că este luat în evidență cu boala Alzheimer din anul 2005 și
că, deși a prezentat documente medicale actualizate pentru afecțiunea diagnosticată,
prin decizia contestată, s-a prevăzut un nou termen de revizuire, respectiv martie
2010.
Prin sentința nr. 152/CA
din 1 iunie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, a admis excepția lipsei calității procesuale
pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, respingând
acțiunea formulată de reclamantul L.Ș. împotriva acestei pârâte; a admis acțiunea
formulată de reclamant împotriva Comisiei Superioare și, în consecință, a anulat
decizia de încadrare în grad de handicap din 6 iulie 2009 emisă de această comisie
pe care a obligat-o să emită o nouă decizie privind încadrarea reclamantului în
gradul de handicap grav, cu asistent personal.
De asemenea, pârâta a
fost obligată să plătească reclamantului suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli
de judecată.
Pentru a pronunța aceasta
soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că pârâta Autoritatea Națională
pentru Persoanele cu Handicap nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât,
potrivit art. 1 alin. (3) O.U.G. nr. 14/2003, aceasta nu are capacitate administrativă
în procedurile de încadrare într-un grad de handicap și, implicit, legitimare procesuală
în litigiile ce privesc legalitatea actelor administrative emise de către Comisie,
iar, în cauză, decizia atacată a fost emisă de către Comisia Superioară.
Curtea a constatat nelegalitatea
deciziei din 6 iulie 2009, emisă cu o perioadă de valabilitate de 12 luni, cu termen
de revizuire în luna martie 2010, arătând, în considerentele sentinței atacate,
că reclamantul a fost încadrat în grad de handicap grav, beneficiind de asistent
personal, la baza măsurilor dispuse stând evaluarea și reevaluarea sa complexă,
pe baza criteriilor și principiilor prevăzute de art. 46-50 H. G. nr. 268/2007 pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind
protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.
Concluzia instanței de
fond s-a întemeiat pe documentele medicale depuse la dosar, din care rezultă că
reclamantul suferă de boala Alzheimer - forma gravă, fiind neîntemeiate apărările
Comisiei Superioare în sensul că documentația depusă de reclamant nu este concludentă,
fiind contrazise tocmai de conduita acesteia de recunoaștere a afecțiunilor de care
suferă reclamantul și încadrarea acestuia, în grad de handicap grav, tocmai pe baza
acestei documentații.
De asemenea, prima instanță,
având în vedere și Raportul de expertiză medico-legală din 16 aprilie 2010 efectuat
în cauză, a apreciat că afecțiunea reclamantului constituie o boală psihică majoră
cu caracter ireversibil care poate fi socotită ca o boală cu caracter permanent,
iar în aceste condiții refuzul pârâtei de a emite decizia de încadrare în grad de
handicap grav cu caracter permanent este nejustificat, fiind dispus cu exces de
putere.
Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentințe,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat recurs pârâta Comisia
Superioară de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți prin Autoritatea
Națională pentru Persoanele cu Handicap, invocând ca temei legal dispozițiile
art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ..
Astfel, se susține că
hotărârea instanței de fond este motivată pe aspecte străine de natura pricinii,
argumentându-se adoptarea soluției prin faptul că reclamantul fusese încadrat anterior
într-un grad de handicap grav (art. 304 pct. 7).
În susținerea celui de-al
doilea motiv de recurs (art. 304 pct. 9), recurenta susține că administrarea probei
cu expertiza medico-legală încalcă prevederile Ordinului nr. 1134/C din 25 mai 2000
al Ministerului Justiției și Ordinului nr. 255 din 4 aprilie 2000 al Ministrului
Sănătății și Familiei, care nu permit administrarea unei asemenea probe în ceea
ce privește stabilirea gradului de handicap.
De asemenea, mai argumentează
recurenta, instanța a dat o soluție netemeinică și nelegală prin interpretarea greșită
a dispozițiilor legale incidente - Ordinul nr. 762 din 31 august 2007 al M.M.F.E.S.
și nr. 1992 din 19 noiembrie 2007 al M.S.P., punând temei pe concluziile incerte
ale raportului de expertiză medico-legală.
Intimatul-reclamant a
depus întâmpinare prin care a susținut să soluția instanței de fond este temeinică
și legală, reținând în mod corect că Raportul de expertiză medico-legală efectuat
de Serviciul de medicină legală Alba Iulia a stabilit că boala de care suferă are
caracter ireversibil și poate fi socotită ca fiind o boală cu caracter permanent.
Soluția instanței de
recurs.
Recursul este întemeiat
pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Așa cum s-a arătat și
în expunerea rezumativă a circumstanțelor cauzei, Comisia Județeană Hunedoara a
emis Certificatul din 30 martie 2009 pentru încadrarea intimatului-reclamant în
gradul de handicap grav, cu asistent personal, cu termen de revizuire la data de
31 august 2009, iar prin decizia din 6 iulie 2009 emisă de Comisia Superioară recurentă,
gradul de handicap grav a fost menținut, precum și beneficiul unui asistent personal,
dar a fost mărit termenul de valabilitate de la 6 luni la 12 luni, stabilindu-se
ca revizuirea situației acestuia să fie realizată la 31 martie 2009.
Instanța de fond, admițând
acțiunea formulată de reclamant, a reținut, în esență, că boala de care suferă acesta
este o afecțiune cu caracter ireversibil, așa cum rezultă din raportul de expertiză
medico-legală, astfel că autoritatea pârâtă era obligată să-l încadreze într-un
grad de handicap grav cu asistent personal, dar cu caracter permanent, nu revizuibil
la o perioadă de 12 luni, concluzie care este lipsită de temei.
Din prevederile art. 85
Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
precum și din dispozițiile generale ale Ordinului nr. 762/2007 rezultă că autoritatea
administrativă competentă (Comisia Județeană și, respectiv, Comisia Superioară)
are o competență exclusivă în ceea ce privește încadrarea în grad și tip de handicap
a persoanelor afectate de o voală care produce handicap, având atribuții de a verifica
încadrarea acestora în criteriile stabilite prin ordinul respectiv.
Totuși, atunci când instanța
de contencios are îndoieli justificate în legătură cu modul în care autoritatea
competentă și-a exercitat prerogativele de apreciere cu privire la încadrarea în
gradul și tipul de handicap, ea poate să uzeze de dispozițiile art. 201 și următoarele
din C. proc. civ. pentru a cere părerea unor specialiști în legătură cu concordanța
bolilor de care suferă o persoană și bolile și gravitatea avute în vedere de către
comisia respectivă.
Astfel fiind, Înalta Curte
respinge susținerea recurentei, potrivit căreia instanța de fond ar fi administrat
o probă nelegală, prin dispunerea efectuării expertizei medico-legale.
Instanța de fond a greșit,
însă, atunci când a dat și a întemeiat soluția exclusiv pe concluzia medicului legist,
exprimată ca posibilitate, iar nu ca certitudine („afecțiunea poate fi socotită
ca o boală cu caracter permanent”).
Or, nici medicul legist
și, cu atât mai puțin, instanța de fond, nu au specificat care sunt condițiile,
împrejurările, situațiile, acțiunile în care această boală „poate fi socotită” ca
având caracter permanent, pentru a fi înlocuită, astfel, concluzia Comisiei Superioare
potrivit căreia stadiul bolii trebuie reverificat peste 12 luni, încadrarea în grad
și tip de handicap fiind deci, revizuibilă.
Mai mult, din Raportul
de evaluare complexă rezultă că intimatul-reclamant, examinat în mediul ambiant,
se descurcă singur, își face mâncare, curățenie, spală, etc., fără dificultăți de
comunicare și relaționare, aspecte care au justificat pe deplin cerința ca încadrarea
în gradul și tipul de handicap să fie cu caracter revizuibil periodic - la 12 luni.
Or, potrivit indicatorilor
din Lista afecțiunilor care creează handicap ireversibil și pentru care se poate
emite certificat de persoană cu handicap cu caracter permanent, Cap. A, pct. 9 se
prevede că boala Alzheimer, demența senilă și demența Pick, trebuie să prezinte
forme avansate, iar din Raportul de evaluare complexă rezultă că boala de care suferă
intimatul-reclamant nu a atins o formă avansată.
Astfel fiind, rezultă
că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, urmând ca recursul să
fie admis, sentința recurată să fie desființată și, pe fond, acțiunea formulată
să fie respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți prin Autoritatea
Națională pentru Persoanele cu Handicap împotriva sentinței nr. 152/CA din 1 iunie
2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată și respinge acțiunea,
ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 martie
2011.