ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 630/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrata pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, reclamanta M.I., în

contradictoriu cu pârâtele Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor cu

Handicap pentru Adulți și Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap

din cadrul Ministerului Familiei și Protecției Sociale, a solicitat anularea

Deciziei nr. 8751 din 06 iulie 2009 emisă de Comisia Superioară și obligarea

acestei instituții la emiterea unei noi decizii de încadrare cu caracter permanent

în gradul de handicap grav cu asistent personal.

Prin întâmpinare,

pârâta Comisia Superioară a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată

întrucât, în exercitarea atribuțiilor sale, poate emite decizie pe termen

nelimitat numai persoanelor ce prezintă afecțiuni care le creează un handicap

ireversibil iar documentația depusă de reclamantă nu este concludentă în acest

sens.

Prin Sentința nr. 120/F/CA

din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Persoanele

cu Handicap, respingând acțiunea formulată de reclamanta M.I. împotriva acestei

pârâte; a admis acțiunea formulată de reclamanta M.I. împotriva pârâtei Comisia

Superioară de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți și în consecință

a anulat Decizia de încadrare în grad de handicap nr. 8751 din 6 iulie 2009

emisă de pârâta Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru

Adulți și a obligat pârâta Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor cu

Handicap pentru Adulți să emită o nouă decizie privind încadrarea reclamantei

cu caracter permanent în gradul de handicap grav, cu asistent personal.

De asemenea, pârâta a

fost obligată să plătească reclamantei suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

aceasta soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că, pârâta Autoritatea

Națională pentru Persoanele cu Handicap nu are calitate procesuală pasivă în

cauză, întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 14/2003, aceasta nu

are capacitate sau legitimare procesuală în litigiile ce privesc legalitatea

actelor administrative emise de Comisie.

S-a mai arătat, în

considerentele sentinței atacate, că reclamanta a fost încadrată în grad de

handicap grav, beneficiind de asistent personal, la baza acestei constatări și

a măsurilor dispuse stând evaluarea și reevaluarea sa complexă de către Comisia

de evaluare a persoanelor adulte cu handicap din cadrul Consiliului Județean

Hunedoara și Comisia Superioară, pe baza criteriilor și principiilor prevăzute

de art. 46 - 50 din H.G. nr. 268/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006, privind protecția și promovarea

drepturilor persoanelor cu handicap.

De asemenea, din

analiza actelor medicale depuse la dosar de către reclamantă, prima instanță a

constatat că se confirmă profunzimea deficienței „asociată cu tulburări de

comportament”, fiind neîntemeiate apărările Comisiei Superioare în sensul că

documentația depusă de reclamantă nu este concludentă, fiind contrazise tocmai

de conduita acesteia de recunoaștere a afecțiunilor di care suferă reclamanta

și încadrarea acesteia, în grad de handicap grav, tocmai pe baza acestei

documentații.

Prin urmare, instanța

de fond, având în vedere și raportul de expertiză medico-legală nr. 779 din 19

martie 2010 efectuat în cauză, a constatat că afecțiunea reclamantei constituie

o boală psihică majoră cu caracter ireversibil care poate fi socotită ca o

boală cu caracter permanent, iar în aceste condiții refuzul pârâtei de a emite

decizia de încadrare în grad de handicap grav cu caracter permanent nu este

nejustificat.

exercitată.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta

Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți prin

Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, invocând ca temei legal

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că

sentința recurată este motivată pe aspecte total străine de natura pricinii,

bazate pe elemente de fapt care nu pot fundamenta juridic o decizie de

încadrare în grad de handicap permanent.

În argumentarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că

sentința atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de

fond a aplicat expertiza medico-legală într-un caz neprevăzut de art. 26 din

Ordinul pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor,

constatărilor și a altor lucrări medico-legale nr. 1134/C din 25 mai 2000 al

M.J. și nr. 255 din 4 aprilie 2000 al Ministerului Sănătății și Familiei.

De asemenea, se

menționează că instanța de fond în mod greșit a reținut refuzul său nejustificat

prin prisma concluziilor raportului de expertiză care este lipsit de valoare

științifică, fiind redactat într-o notă aproximativă, lipsindu-i motivarea.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

apreciind ca temeinică și legală sentința recurată.

de recurs.

Înalta Curte,

analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care se

află la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta

este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

După cum se constată,

sentința recurată cuprinde mențiunile prevăzute la art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., fiind expuse în considerente atât motivele de fapt cât și cele de drept

care au format convingerea instanței în ceea ce privește soluția pronunțată în

cauză, iar instanța de recurs este în măsură să-și exercite controlul judiciar

asupra acesteia.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Potrivit art. 129

alin. (5) C. proc. civ. „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc”.

Conform art. 201

alin. (1) și (2) C. proc. civ., instanța va solicita efectuarea unei expertize

unui laborator sau unei instituții de specialitate când pentru lămurirea unor

împrejurări de fapt consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști.

Potrivit art. 19 din

Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor

lucrări medico-legale, aprobată prin Ordinul nr. 1134 din 25 mai 2000 emis de

Ministrul Justiției și Ministrul Sănătății, instanțele de judecată pot dispune

efectuarea de expertize medico-legale.

Prin urmare, în

raport de dispozițiile legale menționate, rezultă că proba cu expertiză

medico-legală în mod corect a fost admisă și dispusă în cauză de instanța de

fond, care a socotit că aceasta este în măsură să aducă dezlegare pricinii.

Aceasta cu atât mai

mult cu cât nici dispozițiile art. 26 din aceeași normă, invocate de recurentă,

nu exclud efectuarea unei astfel de expertize dispusă în cauză, întrucât

enumerarea este exemplificativă și nu limitativă în ceea ce privește obiectul

acesteia, fapt ce rezultă din expresia folosită de legiuitor în cuprinsul

alin.1 al acestui articol și anume: „putând avea ca obiect”.

De altfel, din actele

dosarului, se constată că recurentul, la data încuviințării probei cu expertiza

medico-legală, respectiv 9 martie 2010, nu s-a opus cererii de probatorii.

În consecință,

criticile recurentei din perspectiva greșitei încuviințări a probei cu

expertiza medico-legală sunt nefondate.

Soluția instanței de

fond este corectă.

După cum se constată,

instanța de fond a pronunțat soluția în cauză interpretând coroborat probele

administrate în cauză și nu exclusiv în baza raportului de expertiză

medico-legală nr. 779 din 19 martie 2010, astfel că sunt nejustificate

criticile care vizează faptul că prima instanță a constatat refuzul său

nejustificat doar prin prisma acestui raport.

Din perspectiva celor

reținute anterior, nici criticile privind lipsa valorii științifice a

expertizei efectuate în cauză nu pot fi reținute, cu atât mai mult cu cât nu au

fost formulate obiecțiuni la raportul de expertiză medico-legală, acesta

răspunzând obiectivelor stabilite de instanță.

În altă ordine,

recurenta nu aduce critici sentinței atacate referitoare la situația reținută

în raport de înscrisurile medicale, potrivit cărora, începând cu anul 2007

intimata-reclamantă a suferit o deteriorare a funcțiilor mentale, prin scăderea

IQ-ului sub 33.

Recurenta a depus la

dosarul cauzei Instrucțiunile metodologice nr. 800/2008 emise de Comisia

superioară privind lista afecțiunilor care creează handicap ireversibil și

pentru care se poate emite certificat de persoană cu handicap cu caracter

permanent, în contextul criteriilor medico-psiho-sociale de încadrare în grad

de handicap, aprobate prin Ordinul comun nr. 762 al M.M.F.E.S. și nr. 1992 al

M.S.P. publicat în M.Of. nr. 885 bis din 27 decembrie 2007, printre care se

regăsește și „oligofrenia, forme cu imbecilitate sau idioție: QI sub 33”, constatată și în cazul intimatei-reclamante.

Prin urmare, față de

cele reținute anterior, soluția instanței de fond este corectă, astfel că nu se

poate reține incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În consecință, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge

recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți prin

Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap împotriva sentinței civile

nr. 120/F/CA din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 februarie 2011.