ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7422/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 23 iunie 2011 sub nr. 874/59/2011 contestatorul R.N. a chemat în judecată pe intimata Agenția Națională de Integritate pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea raportului de evaluare din 02 iunie 2011 întocmit de intimată. Contestatorul a considerat că față de nelegalitatea și netemeinicia concluziilor raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate, se impune anularea acestuia și constatarea faptul că în persoana sa nu poate fi reținut nici un caz de incompatibilitate.

Cu referire la nelegalitatea șl netemeinicia raportului de evaluare, contestatorul a făcut trimitere la regimul incompatibilităților anterior intrării în vigoare a Legii educației naționale nr. 1/2011 și la soluțiile pronunțate de Agenția Națională de Integritate cu privire la cumulul de funcții anterior intrării în vigoare a acesteia, regimul juridic al incompatibilităților senatorilor și deputaților fiind reglementat de art. 71 alin. (2) din Constituția României, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor.

S-a arătat că, având în vedere acest cadru legislativ, Agenția Națională de Integritate a fost pusă în situația de a se pronunța cu privire la posibila stare de incompatibilitate în care s-ar găsi o persoană care deține, cumulativ, atât calitatea de parlamentar, cât și cea de angajat cu funcții de conducere în instituții publice, astfel că prin Actul de constatare nr. 173/I.I./2009 (Anexa 6), soluționând o sesizare privind incompatibilitatea contestatorului de a exercita concomitent funcția de senator, cât și pe cea de rector, Agenția Națională de Integritate, a arătat că: „calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu funcțiile de conducere din cadrul instituțiilor de învățământ superior.” S-a precizat in acțiune că Agenția Națională de Integritate a clasat sesizările având ca obiect incompatibilitatea între calitatea de parlamentar și exercitarea unei funcții de conducere în cadrul instituțiilor de învățământ superior întrucât funcția de conducere în cadrul instituțiilor de învățământ superior nu reprezintă o funcție publică de autoritate.

Cu referire la regimul incompatibilităților ulterior intrării în vigoare a Legii educației naționale nr. 1/2011, contestatorul a arătat că se introduc o serie de situații care atrag incompatibilitatea rectorului instituției de învățământ superior, respectiv prin art. 215 alin. (3) și (4), aducându-se atingere principiului neretroactivității legii prin aplicarea acestor incompatibilități mandatelor în curs de exercitare. S-a invocat și art. 361 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011 astfel că in condițiile în care mandatul său de senator, respectiv cel de rector al Universității P. Timișoara, a început în anul 2008, urmând a fi încheiat în anul 2012, a considerat că nu pot fi reținute în persoana sa incompatibilitățile.

De asemenea, contestatorul a arătat că a fost ales în calitate de președinte al organizației teritoriale a partidului politic, respectiv membru în Biroul Politic Central al partidului politic anterior intrării în vigoare a Legii educației naționale nr. 1/2011. S-a precizat că s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005, în sensul că orice că modificare legislativă va produce efecte doar pentru viitor, cu excepția cazurilor expres prevăzute la art. 15 alin. (2) din Constituția României, respectiv legea penală sau contravențională mai favorabilă. Contestatorul a arătat că Agenția Națională de Integritate a făcut o greșită aplicare a legii, încălcând principiul neretroactivității legii noi, cu consecința aplicării unor texte legale care nu guvernează situațiile juridice analizate.

De asemenea, s-a arătat că legea nouă se aplică la toate situațiile apărute după intrarea ei în vigoare. A invocat reclamantul și dispozițiile tranzitorii de la art. 364 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011 care prevăd că „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi”. Contestatorul a mai arătat că toate mandatele sale (de rector, de senator, de Președinte al Organizației Municipale Timișoara a Partidului Național Liberal și de membru în Biroul Politic Central al Partidului Național Liberal) au fost obținute prin votul exprimat de un corp electoral, iar nu prin decizie administrativă, iar Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități și validări din cadrul Senatului României a arătat nu există stare de incompatibilitate între calitatea de senator și deputat și funcțiile din domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice (...).

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea acțiunii contestatorului ca nefondată cu consecința menținerii raportului de evaluare atacat ca temeinic și legal. S-a arătat cu referire la neretroactivitatea Legii educației naționale nr. 1/2011, că dispozițiile art. 215 nu instituie nicio excepție. Prin încheierea de ședință din data de 23 ianuarie 2012 s-a admis excepția litispendenței invocată din oficiu de instanță și s-a dispus conexarea la prezenta cauză a unei acțiuni identice formulate de reclamant și înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 27 iunie 2011 sub nr. 941/59/2011. Pe parcursul judecății reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011.

Prin încheierea de ședință din data de 20 februarie 2012, instanța a dispus sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției. Prin sentința nr. 127 din 27 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011; s-a respins contestația formulată de contestatorul R.N. în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Integritate pentru anularea raportului de evaluare din 02 iunie 2011 întocmit de intimată; s-a respins cererea contestatorului privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut cu privire la pretinsa încălcare a principiului neretroactivității legii, că, în esență, acest principiu interzice ca o lege să producă efecte asupra actelor și faptelor juridice născute în trecut, sensul acestuia în cazul de față fiind acela că nu i se poate imputa contestatorului vreo incompatibilitate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2001, respectiv 10 februarie 2011 [conform art. 361 alin. (1) din lege], ceea ce raportul întocmit de Agenția Națională de Integritate nici nu face. În consecință, s-a constatat că principiul neretroactivității nu este încălcat fiind evident că mandatele începute de contestator sub vechea lege, deși nu sunt afectate pentru trecut, sunt pentru viitor, contestatorul cerând instanței să recunoască în favoarea sa un caz de ultraactivitate (de aplicare a unei legi după ieșirea ei din vigoare), adică o excepție de la principiul aplicării imediate a legii noi.

Curtea de Apel a reținut că în domeniul dreptului public, de care ține și cazul de față, este însă de principiu că, cel puțin în lipsa unei dispoziții exprese, ultraactivitatea nu poate fi recunoscută, fiind de strictă necesitate aplicarea imediată a legii noi, iar prevederile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 invocate de contestator nu conduc nici chiar pe cale de interpretare la o astfel de concluzie. S-a mai apreciat că opinia Comisiei juridice parlamentare invocată nu are forță juridică și nu leagă instanța, iar Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005 a Curții Constituționale, nu poate produce efecte în prezenta cauză în baza unei analogii. A fost înlăturată și apărarea întemeiată pe pretinsa încălcare a principiilor care garantează stabilitatea și securitatea raporturilor juridice acesta reducându-se la constituționalitatea Legii nr. 1/2011.

În fine, judecătorul fondului în temeiul art. 274 C. proc. civ. a respins cererea acestuia privind cheltuielile de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 20 februarie 2013 a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei și s-a amânat pronunțarea asupra fondului. Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din data de 20 februarie 2013 a formulat recurs recurentul-reclamant R.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul declarat în termen împotriva încheierii din 20 februarie 2012 nu a fost motivat în condițiile prevăzute de art. 306 C. proc. civ. Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 127 din 27 februarie 2012 este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. invocându-se greșita aplicare a legii de către instanța de fond sub aspectul menținerii prin soluția de respingere, a raportului de evaluare din 02 iunie 2011 emis de intimata Agenția Națională de Integritate, în raport de dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011. Prin raportul de evaluare contestat s-a concluzionat că „începând cu data de 10 februarie 2011 - data aplicării Legii nr. 1/2011 - Legea educației naționale, recurentul R.N. se află în stare de incompatibilitate, deoarece deține atât demnitatea de senator, cât și funcția de conducere de rector, respectiv funcția de conducere de Președinte Partidului Național Liberal Timiș și de membru în Biroul Politic Central al Partidului Național Liberal”.

Ca motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul invocă încălcarea și aplicarea greșită a legii în concret o confuzie gravă între principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legii noi. În opinia recurentului, în mod greșit și simplist prima instanță a motivat că în cazul reclamantului nu este încălcat principiul neretroactivității întrucât anterior datei de 10 februarie 2011 se aplica Legea nr. 84/1995 care nu prevedea incompatibilitățile menționate la art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011, iar starea de incompatibilitate a fost constatată pentru o perioadă ulterioară datei de 10 februarie 2011, conform principiului de imediată aplicabilitate a legii noi.

Or, principiul neretroactivității legii civile noi nu se reduce la interzicerea ca o lege care nu era în vigoare la data nașterii situației juridice să se aplice respectivei situații juridice sau, astfel cum arată prima instanță „interzice situația absurdă de a cere destinatarilor legii să se supună în prezent unei legi viitoare, de care nu au cunoștință”. Principiul neretroactivității legii noi impune ca faptele creatoare, modificatoare sau extinctive de situații juridice să fie guvernate de legea în vigoare la data când ele au avut loc, o lege ulterioară neputând să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare.

Prin urmare, aplicabilitatea principiului neretroactivității legii noi nu se rezumă la interdicția ca legea nouă să reglementeze situații juridice născute anterior intrării ei în vigoare, ci presupune ca legea nouă să nu atribuie unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului. Recurentul arată că prima instanță a redus aplicabilitatea principiului neretroactivității legii civile noi la situațiile născute anterior intrării în vigoare a legii noi, rezolvând greșit cazul în care situația juridică continuă să producă efecte și sub imperiul legii noi. În prezenta cauză, situația juridică în care se află recurentul, mandatul de senator respectiv de rector nu se finalizase, nu-și epuizase efectele la momentul intrării în vigoare a legii noi.

Se arată că în mod greșit, prima instanță, a apreciat că recurentul invocă principiul neretroactivității, ca o excepție de la principiul aplicării imediate a legii noi. Aceasta deoarece ceea ce s-a contestat a fost faptul că prin aplicarea legii noi se pot suprima efectele unei situații juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi. Astfel faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situații juridice - exercitarea cumulativă a funcției de conducere în cadrul unui partid politic, de senator și de rector potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat - art. 71 alin. (2) din Constituția României, Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 96/2006 nu pot fi socotite de o lege ulterioară Legea nr. 1/2011 că au produs aceste efecte, respectiv apariția unei stări de incompatibilitate.

Aceasta înseamnă că legea nouă respectiv Legea nr. 1/2011 nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare, în momentul realizării faptului. Recurentul în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă greșita interpretare a dispozițiilor tranzitorii din Legea nr. 1/2011 pe motiv că acestea nu se referă la incompatibilitate. Recurentul arată că textul egal potrivit căruia „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi” nu poate fi interpretat decât în sensul ca noile organe de conducere ale universităților inclusiv rectorii să se stabilească în baza noii legi, cu respectarea regimului de incompatibilități, reglementat de noua lege, în vigoare la data începerii mandatului.

Al doilea aspect de nelegalitate privește faptul că în mod greșit prima instanță a apreciat că în condițiile în care dispozițiile art. 215 alin. (3), (4) și (5) din Legea nr. 1/2011 nu au fost declarate neconstituționale nu există motiv să se rețină încălcarea principiilor stabilite și securității raporturilor juridice. Aceasta deoarece, în opinia recurentului starea de incompatibilitate se apreciază prin raportare la legea în vigoare la data obținerii fiecărui mandat în parte, fiind apreciat ca inadmisibil refuzul instanței de a realiza o interpretare a textelor legale aplicabile prin raportare la specificul stării de fapt, pe motiv că textul legal nu a fost declarat neconstituțional. Recurentul arată că indiferent de caracterul său constituțional, dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 nu-i sunt aplicabile deoarece cazurile noi de incompatibilitate nu se aplică mandatelor în curs de executare de senator și respectiv de rector.

Aceasta deoarece o lege organică nu poate modifica pe fond un mandat - de senator sau rector în curs prin instituirea ex novo a unor cazuri de incompatibilitate care nu erau prevăzute la data începerii fiecărui mandat. Recurentul a depus în ședința publică din 12 noiembrie 2013 o completare și o precizare a motivelor de recurs. Acestea nu reprezintă motive noi de recurs, ci o dezvoltare a aspectelor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs sub aspectul greșitei aplicări și interpretări a prevederilor constituționale în raport de dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011. În acest sens se invocă Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005 a Curții Constituționale și practică judecătorească.

În baza art. 305 C. proc. civ., recurentul a depus la dosar acte. La dosar intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La dosarul cauzei a fost depusă Decizia nr. 698 din 28 iunie 2012 a Curții Constituționale prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 excepție invocată de recurent în dosarul de fond nr. 874/59/2011. În faza judecării recursului s-a sesizat motivat la data de 11 septembrie 2012 Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 176/2010, în integralitatea sa, excepție soluționată prin Decizia nr. 207 din 29 aprilie 2013 a Curții Constituționale.

Prin ambele decizii, excepțiile de neconstituționalitate invocate au fost respinse. Motivat prin încheierea din 04 decembrie 2012, Curtea a respins excepția de conexitate invocată în cauză și a respins motivat prin încheierea din 11 iunie 2013 critica recurentului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca nefondată cerere reiterată și respinsă motivat și prin încheierea din 12 noiembrie 2013. În ședința publică din 19 martie 2013 recurentul a depus la dosar O.U.G. nr. 92 din 18 decembrie 2012 prin care au fost abrogate dispozițiile art. 215 din Legea nr. 1/2011.

În ședința din 12 noiembrie 2013, Curtea a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu a treia excepție de neconstituționalitate invocată în prezentul litigiu, excepție care are ca obiect dispozițiile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 și a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și cererea de suspendare a prezentei cauze și a dispus amânarea pronunțării pe fondul recursului. În termenul de amânare al pronunțării reclamantul-recurent a depus concluzii scrise. Analizând recursul declarat, în raport de aspectele de nelegalitate invocate Curtea apreciază pentru următoarele considerente că recursul este fondat, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 1/2011 și a principiilor de drept aplicabile, în ceea ce privește raportul de evaluare din 02 iunie 2011 încheiat de intimata Agenția Națională de Integritate cu privire la recurentul-reclamant. Din probele administrate și susținerile părților, Curtea reține următoarele: Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare din 02 iunie 2011 prin care intimata a constatat că începând cu data de 10 februarie 2011 reclamantul se află în stare de incompatibilitate, deoarece deține atât demnitatea de senator, funcția de conducere de rector, cât și funcția politică de conducere de Președinte Partidului Național Liberal Timiș apreciindu-se că nu ar fi respectate dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 și art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Conform prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de demnitate potrivit Constituției, cu excepția de membru al Guvernului. Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 deputații și senatorii pot exercita funcții și activități în domeniul didactic. Curtea apreciază ca prim aspect de nelegalitate al sentinței atacate și al raportului de evaluare emis faptul că au fost indicate dispozițiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 care în prezenta cauză nu sunt aplicabile în ceea ce privește pe reclamant față de perioada supusă verificării.

Aceasta deoarece recurentul a fost supus verificării pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011, în baza Legii nr. 144/2007 coroborate cu dispozițiile art. 81 alin. (1) și (2) din Legea nr. 161/2003, iar prin actul de constatare din 14 august 2009 încheiat de intimată, ca autoritate competentă, s-a constatat că persoanele care dețin funcții de conducere în cadrul instituțiilor de învățământ superior fac parte în sensul prevederilor art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 din categoria persoanelor care exercită funcții sau activității în domeniul didactic și s-a concluzionat că reclamantul-recurent nu se află în stare de incompatibilitate, întrucât calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu funcția de conducere din cadrul instituțiilor de învățământ superior, act de constatare aflat la dosar fond.

Curtea apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 deoarece în mod greșit și nelegal autoritatea pârâtă după ce a emis actul de constatare din 14 august 2009 interpretează o normă anterioară art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 prin prisma unei definiții de rector dată expres conform Legii nr. 1/2011 după 8 ani de la edictarea normei interpretate, fiind încălcat principiul previzibilității legii și al legalității. Aceasta în condițiile în care intimata s-a pronunțat în sens contrar asupra stării de incompatibilitate a reclamantului, înainte de apariția Legii nr. 1/2011 dată la care - 14 august 2009 - art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 există în aceeași formulare, prilej cu care intimata a apreciat în baza Legii nr. 161/2003 că recurentul nu se află în stare de incompatibilitate putând îndeplini atât funcția de rector, cât și funcția de senator.

Dispozițiile art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 în vigoare la data obținerii mandatului de senator de către reclamant nu făceau distincția dintre funcția de conducere și funcția didactică din cadrul instituțiilor de învățământ, iar această distincție a fost făcută expres prin Legea nr. 1/2011. În mod greșit prima instanță a apreciat că recurentul s-a aflat în situația de incompatibilitate pe motiv că nu ar fi respectat dispozițiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003. Aceste dispoziții nu mai puteau fi invocate în raport de actul constatare din 14 august 2009 prin care s-a reținut în baza Legii nr. 161/2003 că recurentul având dublă calitate de senator și rector - funcție de conducere în cadrul Universității P. din Timișoara, nu se află în stare de incompatibilitate, putând cumula în timpul mandatului de senator, cele două funcții de senator și de rector, conform art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003.

Al doilea aspect de nelegalitate, invocat de recurent și reținut de Înalta Curte, constă în aplicarea și interpretarea greșită a legii, respectiv confuzia pe care o realizează prima instanță între principiul neretroactivității legii civile și principiul aplicării imediate a legii noi. Prima instanță, soluționând acțiunea, reține că raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate nu aduce atingere principiului neretroactivității legii civile, întrucât „sensul acestui principiu in cazul de față este acela că nu i se poate imputa contestatorului vreo incompatibilitate înainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 1/2011, respectiv 10 februarie 2011, ceea ce raportul întocmit de Agenția Națională de Integritate nici nu face”.

Potrivit interpretării date de prima instanță, atâta timp cât starea de incompatibilitate nu este reținută pentru perioada anterioară datei intrării în vigoare a legii noi, principiul neretroactivității legii civile noi nu este încălcat. Or, principiul neretroactivității legii noi nu se reduce la interzicerea ca o lege care nu era în vigoare la data nașterii situației juridice să se aplice respectivei situații juridice, ci impune ca faptele creatoare, modificatoare sau extinctive de situații juridice să fie guvernate de legea în vigoare la data când ele au avut loc, o lege ulterioară neputând să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare.

Realizând o gravă confuzie între principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legi noi, prima instanță reține că „anterior datei de 10 februarie 2011 (n.n. data intrării în vigoarea a Legii educației naționale nr. 1/2011) se aplica vechea lege a învățământului (Legea nr. 84/1995) care nu prevedea incompatibilitățile „rector-senator” sau „rector-funcție de conducere într-un partid politic”, iar ulterior se aplică o nouă lege, conform principiului de imediată aplicabilitate a legii noi. Or, principiul aplicării imediate a legii noi, specific normelor de drept procedural, nu poate conduce la suprimarea unei situații juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi.

Dacă în materia normelor de drept procedural principiul aplicării imediate a legii civile reprezintă regula, normele de drept substanțial sunt guvernate de principiul neretroactivității legii civile noi. Astfel, în primul rând, dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 a educației naționale reprezintă norme de drept substanțial, întrucât reglementează regimul juridic al incompatibilităților, stabilind astfel conținutul unui element substanțial al raportului juridic. Normele de drept material sau substanțial reprezintă acele norme juridice care vin să reglementeze drepturile, obligațiile și capacitatea persoanelor în raporturile lor patrimoniale sau nepatrimoniale, dar și în raporturile lor față de stat sau de organele acestuia.

În schimb, normele de drept procedural reprezintă acele norme juridice care stabilesc organele, forma și mijloacele necesare existenței și aplicării normelor de drept material. Principiul aplicării imediate a legii noi s-ar justifica în cazul normelor de drept procedural prin aceea că, față de conținutul acestor norme, nu se poate ajunge la o suprimare a unor situații juridice și nici nu se poate aduce atingere unor drepturi câștigate sub imperiul vechii legi. Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică de îndată ce aceasta a fost adoptată sau la termenul prevăzut în cuprinsul său, la toate situațiile apărute după intrarea ei în vigoare. Drept urmare, legea nouă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, în speță, deci, legea nouă s-ar aplica mandatelor ulterioare, și nu celor în curs de exercitare.

În al doilea rând, în cazul normelor de drept material nu este posibilă aplicarea imediată a legii noi, fără a avea în vedere cazul în care o situație juridică născută sub imperiul vechii legi produce efecte și sub imperiul noii legi. Aplicarea în timp a legii civile, guvernată de principiul neretroactivității legii civile noi, principiul aplicării imediate a legii noi și ultra-activitatea legii noi trebuie să se realizeze ținând seama de perioada de timp în care s-a născut situația juridică reglementată și perioada în care aceasta își produce efectele. Curtea apreciază că prin sentința recurată s-a redus aplicabilitatea principiului neretroactivității legii civile noi la situațiile invocate anterior intrării în vigoare a legii noi, rezolvând situația din prezenta cauză în care situația juridică continuă să producă efecte și sub imperiul legii noi.

În speță, ne aflăm în prezența unei situații juridice care nu și-a epuizat efectele la momentul intrării în vigoare a legii noi, întrucât, la momentul întocmirii raportului de evaluare, mandatul recurentului-reclamat nu se finalizase. Or, în analiza aplicabilității principiului neretroactivității legii civile noi prima instanța nu a luat în considerare tocmai acest aspect. În concret, prima instanță a analizat principiul invocat doar prin raportare la situația juridică născută anterior intrării în vigoare a legii noi, arătând că starea de incompatibilitate nu poate fi reținută anterior datei de 10 februarie 2011. fără însă a arăta motivul pentru care același principiu nu se aplică și efectelor situației juridice născute sub imperiul vechii legi.

Principiul neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, impune ca la analiza regimului incompatibilității să fie avute în vedere criteriile existente la data numirii în funcție, orice modificare ulterioară a legii, inclusiv cea referitoare la incompatibilități, neputând afecta mandatele în curs de exercitare. Al treilea aspect de nelegalitate invocat mai sus și reținut de Înalta Curte constă în interpretarea greșită a dispozițiilor cu caracter tranzitoriu cuprinse în art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, dispoziții aplicabile cazurilor de incompatibilitate prevăzute în art. 215 alin. (3), (4) și (5) din Legea nr. 1/2011.

Potrivit art. 364 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi. Din cuprinsul textului legal reiese în mod neechivoc faptul că modificările aduse regimului de incompatibilitate nu pot fi reținute în persoana celor care se află în curs de exercitare a mandatului, câtă vreme doar după „finalizarea mandatului actual”, noile organe de conducere ale universităților (inclusiv rectorii) vor fi alese conform prevederilor „prezentei legi”. Per a contrario, persoanelor care se află în curs de exercitare a mandatului nu li se aplică modificările aduse de Legea educației naționale nr. 1/2011.

În soluționarea acțiunii introductive, prima instanță a realizat o încălcare și o greșită aplicare atât a principiul neretroactivității legii noi, cât și a dispozițiilor tranzitorii prevăzute expres și neechivoc la art. 364 alin. (2) din Legea educației naționale nr 1/2011. Astfel, prima instanță reține faptul că „prevederile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 invocate de contestator nu conduc nici chiar pe cale de interpretare la o astfel de concluzie deoarece, deși permit ca mandatul de rector început sub vechea lege să continue și sub legea nouă, nu se referă la incompatibilitate”.

Textul legal din Legea educației naționale potrivit căruia „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi” nu poate fi interpretat decât în sensul că starea de incompatibilitate, generată de noile prevederi legale, să nu suprime mandatul dobândit anterior intrării în vigoare a noii legi urmând ca „noile organe de conducere ale universităților” să se stabilească în baza noii legi cu respectarea regimului de incompatibilități reglementat de noua lege, în vigoare la data începerii mandatului. Astfel condițiile de eligibilitate a „noilor organe de conducere ale universității” trebuie să fie apreciate prin legea în vigoare la data obținerii mandatului de rector.

Aceasta deoarece dispoziția tranzitorie reprezentată de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 se aplică cu prioritate față de alte prevederi din Legea nr. 1/2011 inclusiv față de dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din același act normativ. Norma tranzitorie se aplică nediscriminatoriu tuturor situațiilor juridice care se încadrează în ipoteza acestuia potrivit principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus fiind eronată concluzia primei instanțe în sensul că prevederile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 nu se referă la situațiile de incompatibilitate.

Concluzionând în opinia Curții dispozițiile Legii nr. 1/2011 nu se aplică mandatelor de rector în curs până la finalizarea acestora, pentru mandatele în curs regimul juridic al incompatibilităților nu este cel introdus prin Legea nr. 1/2011, ci acela din reglementarea anterioară și în raport de care intimata Agenția Națională de Integritate a stabilit prin actul de constatare din 14 august 2009 că recurentul în calitatea sa de rector și senator nu se află în situația de incompatibilitate. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca incompatibilitatea prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 să fie de imediată aplicare ar fi prevăzut-o în mod expres, tocmai pentru a exclude ipoteza prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 de la incidența normei tranzitorii reglementată de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

Cu privire la aplicarea legii civile noi mandatelor în curs de executare s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005. În soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată cu privire la dispoziții cuprinse în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, instanța constituțională a arătat că „legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcțiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu și pentru mandatele în curs, astfel ar însemna să nu socotească regula neretroactivității legii care este normă de nivel constituțional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală”.

Faptul că în cauză s-au pronunțat de către Curtea Constituțională, pe parcursul soluționării litigiului două decizii Decizia nr. 698 din 28 iunie 2012 și Decizia nr. 207 din 29 aprilie 2013 prin care s-au respins excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurent nu atrage în mod automat legalitatea raportului de evaluare și a soluției primei instanțe de respingere a acțiunii. Aceasta deoarece, în opinia Curții, verificarea în abstract a constituționalității unei norme contestate pe calea excepției de neconstituționalitate în raport de unele dispoziții constituționale nu înlătură obligația instanței de judecată de a realiza o aplicare și o interpretare a textelor legale aplicabile prin raportare la specificul stării de fapt deduse judecății.

În mod greșit prima instanță a apreciat că nu are temei a înlătura dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 pe motiv că în cauză nu există o decizie a Curții Constituționale care să declare neconstituționale textele legale incidente. În cauză instanța este obligată să verifice legalitatea aplicării legii noi cu privire la efectele în derulare ale unei situații juridice născute anterior intrării în vigoare legii noi.

Aplicând acest raționament în prezenta cauză, Curtea apreciază că faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situații juridice - exercitarea cumulativă a funcției de conducere în cadrul unui partid politic, de senator și rector, potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat anul 2008 [art. 71 alin. (2) din Constituția României, Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 96/2006] nu pot fi socotite de o lege ulterioară - Legea nr. 1/2011 că au produs aceste efecte (apariția stării de incompatibilitate, ca modificare a normelor de drept material și nu procedural), ceea ce înseamnă că Legea nr. 1/2011, legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut - cumulul de funcții efecte (apariția stării de incompatibilitate) pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul a făcut obiectul verificării Agenției Naționale de Integritate în anul 2009, sub aspectul existenței unei situații de incompatibilitate între funcția de senator și funcția de rector, iar prin actul de constatare din 14 august 2009 s-a reținut că în raport de dispozițiile în vigoare la data începerii mandatelor de rector și senator, art. 71 alin. (2) din Constituție art. 81 din Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 96/2006 această incompatibilitate nu există. Prin Decizia nr. 698 din 28 iunie 2012 pronunțată de Curtea Constituțională în prezenta cauză, s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011, realizându-se un control abstract al constituționalității dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție privind neretroactivitatea legii civile.

Analizând considerentele Deciziei Curții Constituționale, Curtea constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile aplicării noii legi respectiv a dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 la situația concretă a recurentului, respectiv mandatului său de rector în curs de derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011. În cauză nu există o situație constituită, modificată sau stinsă după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011, mandatele de senator și rector fiind dobândite în cursul anului 2008 și nu există situația aplicării noii legi unor efecte ale unor situații juridice formate după abrogarea legii vechi, pe motiv că situația juridică a fost formată prin dobândirea mandatelor în cursul anului 2008 și este în derulare la data intrării în vigoare a legii noi, respectiv Legea nr. 1/2011.

În ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 207 din 29 aprilie 2013 prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 176/2010 aceasta privește în mod indirect prezenta cauză deoarece sunt criticate dispozițiile de procedură privind activitatea și actele emise de intimată în procedura specială a verificării incompatibilităților și a conflictului de interese. Curtea apreciază că în cauză este îndeplinit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aplicarea greșită a legii de către prima instanță sub aspectul greșitei interpretări în sensul că dispozițiile art. 215 din Legea nr. 1/2011 ar fi de imediată aplicare în situația specifică și concretă a recurentului din prezenta cauză.

Aceste dispoziții din Legea nr. 1/2011 - art. 215 au fost abrogate pe parcursul soluționării cauzei, prin art. 1 pct. 10 din O.U.G. nr. 92/2012. Pentru aceste considerente, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul împotriva sentinței civile nr. 127 din 27 februarie 2012. Va modifica în parte sentința atacată în sensul că va admite contestația formulată de recurentul-contestator R.N. și va anula raportul de evaluare din 02 iunie 2011 emis de către Agenția Națională de Integritate. Va menține celelalte dispoziții privind sesizarea Curții Constituționale. În ceea ce privește recursul declarat de recurent împotriva încheierii din data de 20 februarie 2012, acesta deși declarat în termen nu a fost motivat, Curtea urmând a constata nulitatea acestui recurs conform art. 306 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de R.N. împotriva încheierii de ședință din data de 20 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 874/59/2011. Admite recursul declarat de R.N. împotriva sentinței nr. 127 din 27 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că admite contestația formulată de contestatorul R.N. în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Integritate. Anulează raportul de evaluare din 02 iunie 2011 emis de către Agenția Națională de Integritate. Menține celelalte dispoziții din sentința atacată privind sesizarea Curții Constituționale.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2013.