ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7749/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7749/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.Ș.I. a

solicitat anularea Raportului de evaluare din 02 iunie 2011, emis de A.N.I.

În susținerea

cererii, reclamantul a arătat, în esență, că are calitatea de rector al U.M.F.

„V.B." din Timișoara și că, începând cu anul 2008, deține demnitatea

publică de deputat al Parlamentului României, în legislatura 2008-2012.

La data de 12 aprilie

2011, A.N.I. a declanșat evaluarea respectării regimului juridic al

incompatibilităților, având în vedere faptul că exercită cumulativ calitatea de

deputat al Parlamentului României și pe aceea de rector al U.M.F. „V.B."

din Timișoara, în urma acestei evaluării fiind emis Raportul de evaluare din 02

iunie 2011.

A.N.I. a constatat

că, prin exercitarea cumulativă a funcțiilor mai sus menționate, reclamantul nu

a respectat dispozițiile art. art. 215 alin. (3) din Legea Educației Naționale nr.

1/2011 și ale art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Reclamantul a

susținut că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 a educației

naționale, A.N.I. a reținut în mod constant că nu există incompatibilitate

între funcția de rector și cea de parlamentar, deputații și senatorii putând

exercita funcții sau activități în domeniul didactic, inclusiv funcții de

conducere.

Însă, față de

dispozițiile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, care reglementează noi

situații ce atrag incompatibilitatea, A.N.I. a revenit asupra soluțiilor

anterior pronunțate, arătând în cuprinsul raportului de evaluare atacat că se

află în stare de incompatibilitate acela care deține atât demnitatea de

deputat, cât și funcția de conducere de rector.

Reclamantul a

apreciat că prin raportul de evaluare contestat s-a adus atingere principiului

neretroactivității legii, întrucât cazurile de incompatibilitate reglementate

de Legea educației naționale nr. 1/2011 nu se aplică mandatelor în curs de

exercitare, în acest sens invocând Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005 a Curții

Constituționale.

Modificările

legislative ulterioare nu pot afecta mandatul în curs, întrucât s-ar crea un

„precedent legislativ primejdios pentru funcționarea statului de drept”, astfel

cum a reținut și Curtea Constituțională.

Mai mult, reclamantul

a arătat că dacă s-ar considera că legea nouă produce efecte imediate, inclusiv

cu privire la mandatele în curs de exercitare, în situația apariției ulterioare

a unei legi ce abrogă cazurile de incompatibilitate reținute cu privire la

persoana sa, s-ar impune redobândirea funcției cu privire la care anterior s-a

reținut starea de incompatibilitate, creându-se o permanentă stare de

incertitudine și nesiguranță.

Or, tocmai în scopul

evitării unor astfel de consecințe, dispozițiile tranzitorii de la art. 364 alin.

(2) din Legea educației naționale nr. 1/2011 prevăd că „La finalizarea

actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili

in baza prezentei legi." Din cuprinsul textului legal reiese în mod neechivoc

că modificările aduse regimului de incompatibilitate nu pot fi reținute în

persoana celor care se află în curs de exercitare a mandatului, câtă vreme doar

după „finalizarea mandatului actual", noile organe de conducere ale

universităților (inclusiv rectorii) vor fi alese conform prevederilor

„prezentei legi". Per a contrario, persoanelor care se află în curs de

exercitare a mandatului nu li se aplică modificările aduse de Legea educației

naționale nr. 1/2011.

De asemenea,

reclamantul a susținut că, în măsura în care s-ar admite că noua Lege a

educației naționale nr. 1/2011 generează efecte retroactive, s-ar ajunge la

concluzia că, de principiu, legiuitorul ar putea determina încetarea oricărui

mandat (politic sau universitar) legal obținut, ceea ce neagă principiul

stabilității exercitării mandatelor elective.

A mai arătat

reclamantul că, la scurt timp după intrarea în vigoare a Legii educației

naționale nr. 1/2011, persoane aflate într-o situație identică s-au adresat

comisiilor juridice din cadrul Parlamentului României, solicitând exprimarea

unui punct de vedere referitor la clarificarea situațiilor de incompatibilitate

reglementate de Legea educației naționale nr. 1/2011.

Comisiile juridice

din cadrul Parlamentului României au reținut că, față de intrarea în vigoare a

prevederilor Legii educației naționale nr. 1/2011, nu există stare de

incompatibilitate între calitatea de senator și deputat și funcțiile din

domeniul didactic, aceste dispoziții nefiind aplicabile deoarece, potrivit art.

15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, iar la

data alegerii nu existau incompatibilități legate de funcția de rector.

Pârâta A.N.I. a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată,

arătând că dispozițiile art. 215 din Legea nr. 1/2011 fac distincție clară

între funcția de rector si funcțiile didactice sau de cercetare, în sensul că

persoanele care ocupă o funcție de conducere sau de demnitate publică, în speță

cea de deputat, nu pot exercita funcția de rector, care potrivit dispozițiilor art.

1 din Legea nr. 128/2007 este o funcție de conducere, însă pot cumula o funcție

didactică sau de cercetare științifică.

De asemenea, pârâta a

considerat că nu prezintă relevanță punctele de vedere exprimate de Comisia juridică

de numiri, disciplină, imunități și validări din cadrul Camerei Deputaților,

întrucât A.N.I. este singura instituție care are competența legală să evalueze

situațiile de incompatibilitate pe baza unei proceduri reglementate prin lege

organică.

La termenul din data

de 05 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

215 alin. (3) și (4) din Legea educației naționale nr. 1/2011, raportat la art.

15 alin. (2) din Constituția României, apreciind că sunt îndeplinite condițiile

art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale.

Curtea de Apel

Timișoara a apreciat că excepția este întemeiată, dispozițiile art. 215 alin. (3)

și (4) din Legea nr. 1/2011 încălcând art. 15 alin. (2) din Constituția

României, în măsura în care se apreciază că acestea sunt aplicabile și

mandatului de rector început sub imperiul legii vechi, lege ce nu prevedea o

incompatibilitate între funcția de rector al unei universități și funcția de

deputat ori senator.

2.Hotărârea Curții de

Apel

Curtea de Apel

Timișoara, secția a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

132 din 05 martie 2012, a admis acțiunea formulată de reclamantul D.S.I. și a

anulat Raportul de evaluare din 02 iunie 2011, emis de pârâtă A.N.I.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel Timișoara a constatat că reclamantul D.Ș.I.

are atât calitatea de rector, conferită prin Ordinul nr. 3621 din 31 martie 2008,

emis de către M.E.C.T., cât și calitatea de deputat, confirmată prin hotărârea

de validare a mandatului de deputat din 19 decembrie 2008 emisă de către Camera

Deputaților - Parlamentul Românie

Instanța de fond a

reținut că incompatibilitatea instituită de dispozițiile art. 215 alin. (3) din

Legea nr. 1/2011 a fost legiferată ulterior obținerii mandatelor reclamantului (31

martie 2008 și 19 decembrie 2008), punându-se astfel problema dacă poate opera o

incompatibilitate care nu exista la data întrunirii celor două calități, de

rector și deputat.

Potrivit

dispozițiilor art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, la finalizarea

actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili

în baza prezentei legi.

Astfel, este evident

faptul că din moment ce legiuitorul a stabilit că doar următoarele mandate ale

rectorilor(care urmează mandatelor în curs la data apariției noii legi) se vor

supune noilor exigențe, pe cale de consecință, mandatele în curs rămân supuse

reglementărilor sub imperiul cărora au fost începute.

De asemenea, instanța

reținut că nu se impune aplicarea legii noi prin interpretarea comparată a

celor două ipoteze avute în vedere de alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 1/2011,

întrucât alin. (1) se referă la interdicția ocupării funcției de rector de

către o persoană care a împlinit vârsta de pensionare, și prin urmare nicio

reglementare vizând această interdicție (inclusiv existența ori inexistența

unor derogări) nu poate fi aplicată prin analogie ori prin aplicarea vreunui

raționament de interpretare logico - juridică la o altă ipoteză diferită.

Faptul că pentru situația în care se află reclamantul nu s-a prevăzut în mod

expres o derogare în cadrul alin. (3) al art. 215 nu înseamnă că această

omisiune înlătură dispoziția tranzitorie instituită de dispozițiile art. 364 alin.

(2) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora „la finalizarea actualului mandat,

noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei

legi.”

În concluzie, dacă

legiuitorul ar fi dorit ca incompatibilitatea instituită de art. 215 alin. (3)

din Legea nr. 1/2011 să fie de imediată aplicare, ar fi prevăzut-o în mod

expres, tocmai pentru a exclude ipoteza prevăzută de art. 215 alin. (3) din

Legea nr. 1/201 de la incidența normei tranzitorii reglementate de art. 364 alin.

(2) din Legea nr. 1/2011.

Prin urmare, instanța

de fond a constatat art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 nu instituie o

normă retroactivă, de vreme ce nu prevede în mod expres aplicarea ei și

mandatelor în curs, începute sub imperiul legii vechi, reținând că într-o

situație aproape identică, punându-se problema limitării mandatelor începute

sub imperiul legii vechi, prin Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005, Curtea

Constituțională, a decis că „legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o

lege nouă, durata mandatelor funcțiilor de conducere în alt fel decât legea în

vigoare, dar numai pentru viitor, nu și pentru mandatele în curs, altfel ar

însemna să nesocotească regula neretroactivității legii, care este normă de

nivel constituțional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din legea fundamentală”.

De asemenea, instanța

de fond a reținut că pârâta a interpretat o normă anterioară, respectiv art. 81

alin. (1) din Legea nr. 161/2003 prin prisma unei definiții date funcției de

rector abia în anul 2011, după 8 ani de la edictarea normei interpretate, ceea

ce nu este posibil, încălcând principiul previzibilității legii.

Mai mult decât atât,

pârâta s-a mai pronunțat asupra stării de incompatibilitate a reclamantului,

înainte de apariția Legii nr. 1/2011, la o dată la care art. 81 alin. (1) din

Legea nr. 161/2003 exista în aceeași formulare, reținând că reclamantul nu se

află în stare de incompatibilitate, putând îndeplini atât funcția de rector,

cât și funcția de deputat.

În plus, instanța de

fond a avut în vedere și faptul că art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, în

vigoare la obținerea mandatelor de către reclamant, nu făcea distincție între

funcția de conducere și simpla funcție didactică.

Pârâta A.N.I. a atacat

cu recurs sentința menționată, formulând critici pe care le-a încadrat în

prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

După o prezentare

rezumativă a argumentelor care au condus la evaluarea stării de

incompatibilitate, în care a citat prevederile legale reținute în cuprinsul

raportului, recurenta - pârâtă a arătat că hotărârea instanței de fond este

netemeinică și nelegală, pentru că universitățile de stat sunt instituții

publice aflate în subordinea M.E.C.T., iar funcția de rector este o funcție de

conducere, atât potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 128/1997 privind

statutul personalului didactic cu modificările și completările ulterioare abrogată

de Legea nr. 1/2011 - (funcțiile de rector și șef de catedră sunt funcții de

conducere în cadrul unităților de învățământ superior) cât și ale art. 207 din

Legea educației naționale nr. 1/2011 ("Funcțiile de conducere sunt

următoarele: a)rectorul, prorectorii, directorul general administrativ, la

nivelul universității").

În atare situație,

devin aplicabile dispozițiile privind incompatibilitățile prevăzute de art. 81 alin.

(1), iar excepția prevăzută de art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003

potrivit căreia „deputații și senatorii pot exercita funcții sau activități în

domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației

literar-artistice", nu este aplicabilă, întrucât funcția de rector este

funcție de conducere, si nu o simplă funcție didactică sau de cercetare. De

altfel, Legea nr. 1/2011 face distincție clară între funcția de rector și

funcțiile didactice sau de cercetare, în art. 215 alin. (3) și (5).

De asemenea,

recurenta - pârâtă a arătat că art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006,

republicată, privind Statutul deputaților și senatorilor, reiterează

incompatibilitatea prevăzută de Legea nr. 161/2006 "Calitatea de deputat

sau de senator este incompatibilă, cu exercitarea oricărei funcții publice de

autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului", funcțiile publice

de autoritate incompatibile cu calitatea de deputat sau senator fiind cele

enumerate de art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Potrivit art. 80 din

Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare,

incompatibilitățile privind demnitățile publice sunt cele reglementate de

Constituție, de legea aplicabilă autorității sau instituției publice în care

persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică își desfășoară

activitatea, precum și de dispozițiile acestui act normativ.

Astfel, în speță sunt

aplicabile incompatibilitățile privind demnitățile publice reglementate de Constituția

României în art. 71 alin. (2) „Calitatea de deputat sau de senator este

incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu

excepția celei de membru al Guvernului", de Legea nr. 161/2003, în art. 81

alin. (1), de Legea nr. 96/2006, în art. 14 alin. (2), și de Legea nr. 1/2011,

în art. 215 alin. (3), întrucât funcția de rector este funcție de autoritate în

sensul art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, respectiv funcție de conducere

în cadrul unei instituții publice, iar nu o simplă funcție didactică sau de

cercetare, nefiind aplicabilă excepția prevăzută de art. 82 alin. (3) din Legea

nr. 161/2003, în condițiile în care legiuitorul face distincție clară între

funcția de rector (funcție de conducere) și funcțiile didactice sau de

cercetare.

În opinia recurentei -

pârâte, contrar celor reținute în sentința atacată, principiul

neretroactivității legii nu este încălcat, pentru că noile prevederi legale

instituite prin Legea nr. 1/2011 se aplică numai pentru viitor și impun

renunțarea la una dintre funcțiile sau demnitățile publice care atrag starea de

incompatibilitate, or invocând principiul neretroactivității, intimatul - reclamant

a solicitat, în realitate, recunoașterea ultraactivității legii vechi, sub

imperiul căreia și-a început mandatele.

În fine, recurenta -

pârâtă a mai arătat că: art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, ale cărui

prevederi au fost invocate de intimatul - reclamant, nu se referă la

incompatibilitate și nu îngrădesc dreptul acestuia de a finaliza mandatul de

rector, sub condiția renunțării la calitatea care atrage incompatibilitatea; Comisia

juridică de numiri, disciplină, imunități și validări din cadrul Senatului

României a exprimat doar o opinie, fără forță juridică obligatorie; Decizia nr.

375/2005 a Curții Constituționale privește o prevedere legală diferită și nu se

poate aplica prin analogie în cauza de față.

intimatului

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimatul - reclamant a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat, răspunzând punctual tuturor argumentelor recurentei - pârâte.

În esență, în

întâmpinare s-a arătat că actul juridic dedus judecății este clar și nu a necesitat

o operațiune de interpretare și aplicare a naturii sale, ceea ce a făcut

instanța fiind o operațiune de interpretare și aplicare a legii la o situație

de fapt necontestată de părți, în privința căreia nu este incident motivul

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea,

intimatul - pârât a arătat că sentința recurată nu este lipsită de temei legal

și nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în accepțiunea

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prima instanță reținând corect principiile de aplicare

în timp a normelor incidente stării de fapt constatate în raportul de evaluare.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta - pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul nu este fondat.

și de drept relevante

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă cuprinsă la pct. I.1 din prezenta decizie, intimatul -

reclamant a supus controlului, de legalitate exercitat de instanța de

contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 22 alin. (1) din Legea nr.

176/2010, raportat la dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul de evaluare din

02 iunie 2011, prin care A.N.I. a constatat că începând cu data de 10 februarie

2011, când a intrat în vigoare Legea educației naționale nr. 1/2011, intimatul -

reclamant s-a aflat în stare de incompatibilitate, pentru că a deținut simultan

atât funcția de director al U.M.F. „V.B.” Timișoara, cât și funcția de deputat

în Parlamentul României, încălcând astfel dispozițiile art. 215 alin. (3) din

Legea nr. 1/2011.

În urma propriei

aprecieri asupra elementelor de fapt și de drept ale cauzei, instanța de control

judiciar constată că soluția pronunțată de judecătorul fondului reflectă interpretarea

și aplicarea corectă a normelor juridice incidente în raport cu situația de

fapt avută în vedere la evaluarea stării de incompatibilitate.

Cu referire punctuală

la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit ar. 304 pct.

8 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia.

Motivul de recurs

citat este incident în cazul denaturării semnificației actului juridic dedus

judecății, situație care nu este întrunită în speță, în condițiile în care natura

juridică a raportului de evaluare întocmit de autoritatea competentă în temeiul

art. 21 din Legea nr. 176/2010 este clară și precisă, judecătorul fondului

nefăcând decât să cenzureze legalitatea lui în raport cu normele de drept care

au reglementat în timp regimul incompatibilităților, statutul funcției de rector

și statutul deputaților și senatorilor.

În ceea ce privește critica

întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte are în

vedere că argumentele formulate în dezvoltarea motivului de recurs tind la a

convinge instanța de control judiciar că sentința a fost pronunțată, pe de o

parte, cu încălcarea art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, care, potrivit

susținerilor recurentei - pârâte, este incident și în cazul mandatelor de

rectori aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii, și, pe de altă

parte, cu încălcarea prevederilor art. 71 alin. (2) din Constituția României și

ale art. 80 și 81 din Legea nr. 161/2003.

Art. 215 alin. (3) din

Legea nr. 1/2011, în vigoare în perioada supusă evaluării, avea următorul

conținut:

„Persoanele care

ocupă o funcție de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcția

de rector pe perioada îndeplinirii mandatului”.

Contrar susținerilor recurentei

- pârâte, prima instanță a reținut judicios nelegalitatea raportului de

evaluare prin prisma aplicării greșite în timp a textului citat, care

înglobează o normă de drept material, întrucât reglementează un caz de

incompatibilitate, stabilind conținutul unui element substanțial al raportului

juridic supus analizei.

În cazul normelor de

drept material, principiul aplicării imediate a legii noi trebuie armonizat cu principiul

tempus regit actum, în virtutea căruia o situație juridică născută sub imperiul

legii vechi și încă neepuizată la data intrării în vigoare a legii noi continuă

să-și producă efectele și după acest moment, interpretarea contrară, propusă de

recurenta - pârâtă, fiind de natură să aducă atingere principiului securități

și previzibilității legii, elemente fundamentale ale preeminenței dreptului,

deduse din prevederile art. 1 alin. (3) din Constituția României și enunțate în

preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți, în lumina

căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil.

Dincolo de aceste

considerente cu valoare de principiu în ceea ce privește aplicarea în timp a legii,

soluția judecătorului fondului este corectă și prin prisma argumentelor de text

desprinse din conținutul Legii nr. 1/2011, care nu numai că nu prevede expres

aplicarea noilor reguli, radical diferite, în cazul mandatelor de rectori dobândite

anterior și aflate în curs la data intrării în vigoare a legii, ci precizează,

în două cazuri punctuale, că interdicțiile și condițiile instituite prin noua

lege se aplică doar mandatelor ce urmează a fi dobândite ulterior:

- art. 215 alin. (1) -

„După împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcții de conducere

în universitățile de stat, particulare și confesionale este interzisă, cu excepția

mandatelor în exercițiu la data intrării în vigoare a prezentei Legi”.

- art. 364 alin. (2) -

„La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale

universităților se vor stabili în baza prezentei Legi”.

Or, pe baza unei

interpretări coerente, sistematice a prevederilor legale și în lipsa unei

manifestări exprese a voinței legiuitorului în sens contrar, nu pot fi

identificate argumente rezonabile care să permită reguli diferite de aplicare

în timp pentru dispoziții aflate nu doar în cuprinsul aceluiași act normativ,

ci chiar în cuprinsul aceluiași articol (art. 215 alin. (1) și alin. (3) din

Legea nr. 1/2011).

În cazul

incompatibilităților privind calitatea de rector, insecuritatea juridică este

accentuată și de perioada relativ redusă de activitate a normei juridice, în

sensul că art. 215 din Legea nr. 1/2011, intrată în vigoare la data de 10

februarie 2011, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 92/2012, privind luarea unor

măsuri în domeniul învățământului și cercetării, precum și în ceea ce privește

plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în

perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 864 din 19

decembrie 2012.

Este adevărat că

Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 a Curții Constituționale se referă la o

prevedere legală diferită, iar în practica sa recentă, concretizată, cu titlu

de exemplu, în Decizia nr. 698/2012, invocată de recurenta - pârâtă în

concluziile scrise, instanța de contencios constituțional a respins excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011,

reținând că aceste prevederi reprezintă opțiunea legiuitorului, care a dorit să

stabilească cu claritate condițiile ce se cer întrunite pentru ocuparea și

deținerea poziției/funcției de rector al unei universități, condiții a căror

îndeplinire reprezintă o garanție pentru evitarea atât a ingerințelor de natură

să afecteze autonomia universitară, cât și a posibilității de deturnare a

actului de educație, impunând ca persoana care deține concomitent funcția de

rector și o altă funcție de demnitate publică să opteze pentru una dintre ele.

Aceste argumente nu

sunt însă apte să ducă la o soluție diametral opusă celei pronunțate de Curtea

de apel, pentru că, din economia motivării sentinței, rezultă că referirea la Decizia

nr. 375/2005 a Curții Constituționale nu a constituit un considerent decisiv,

raționamentul primei instanțe fundamentându-se nu pe neconstituționalitatea

art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 pentru încălcarea principiului

neretroactivității legii, ci pe interpretarea și aplicarea în timp a legii în

raport cu starea de fapt proprie cauzei, operațiune logico - juridică ce intra

pe deplin în atribuțiile instanței de judecată.

În altă ordine de

idei Înalta Curte consideră judicioasă interpretarea dată de judecătorul

fondului, care a reținut că în ceea ce îl privește pe intimatul - reclamant nu

poate fi reținută o stare de incompatibilitate prin prisma prevederilor art. 81

- 82 din Legea nr. 161/2003, pentru că prin Actul de constatare din 2009 din

data de 14 august 2009, A.N.I. a stabilit că un număr de patru persoane, între

care și intimatul - reclamant, nu se află în stare de incompatibilitate,

„întrucât calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu funcțiile de

conducere din cadrul instituțiilor de învățământ superior”, reținând că

„persoanele care dețin funcții de conducere în cadrul instituțiilor de

învățământ superior fac parte, în sensul prevederilor art. 82 alin. (3) din

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în

exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri,

prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare,

din categoria persoanelor care exercită funcții sau activități în domeniul

didactic”.

La vremea respectivă,

art. 71 din Constituția României, art. 81 - 82 din Legea nr. 161/2003 și art. 14

alin. (2) din Legea nr. 96/2006, texte care instituie incompatibilitățile

privind calitatea de parlamentar, aveau același conținut citat și în motivarea recursului,

astfel că, odată emis actul de constatare menționat anterior, aplicarea lor în cazul

particular al intimatului - reclamant nu mai poate fi repusă în discuție în

contextul lămuririi naturii juridice a funcției de rector și a calificării sale

drept funcție de conducere prin Legea nr. 1/2011.

În fine, Înalta Curte

reține că problemele de drept analizate în cauză au primit aceeași dezlegare și

în Decizia nr. 7422 din 25 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 874/59/2011,

într-o speță similară.

în recurs și temeiul legal al acesteia

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art.

304 pct. 8, 9 și 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.I. împotriva sentinței civile nr. 132 din 5 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 decembrie 2013.