ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7749/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.Ș.I. a solicitat anularea Raportului de evaluare din 02 iunie 2011, emis de A.N.I. În susținerea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că are calitatea de rector al U.M.F. „V.B." din Timișoara și că, începând cu anul 2008, deține demnitatea publică de deputat al Parlamentului României, în legislatura 2008-2012. La data de 12 aprilie 2011, A.N.I. a declanșat evaluarea respectării regimului juridic al incompatibilităților, având în vedere faptul că exercită cumulativ calitatea de deputat al Parlamentului României și pe aceea de rector al U.M.F.

„V.B." din Timișoara, în urma acestei evaluării fiind emis Raportul de evaluare din 02 iunie 2011. A.N.I. a constatat că, prin exercitarea cumulativă a funcțiilor mai sus menționate, reclamantul nu a respectat dispozițiile art. art. 215 alin. (3) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 și ale art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003. Reclamantul a susținut că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 a educației naționale, A.N.I. a reținut în mod constant că nu există incompatibilitate între funcția de rector și cea de parlamentar, deputații și senatorii putând exercita funcții sau activități în domeniul didactic, inclusiv funcții de conducere. Însă, față de dispozițiile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, care reglementează noi situații ce atrag incompatibilitatea, A.N.I.

a revenit asupra soluțiilor anterior pronunțate, arătând în cuprinsul raportului de evaluare atacat că se află în stare de incompatibilitate acela care deține atât demnitatea de deputat, cât și funcția de conducere de rector. Reclamantul a apreciat că prin raportul de evaluare contestat s-a adus atingere principiului neretroactivității legii, întrucât cazurile de incompatibilitate reglementate de Legea educației naționale nr. 1/2011 nu se aplică mandatelor în curs de exercitare, în acest sens invocând Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005 a Curții Constituționale. Modificările legislative ulterioare nu pot afecta mandatul în curs, întrucât s-ar crea un „precedent legislativ primejdios pentru funcționarea statului de drept”, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională.

Mai mult, reclamantul a arătat că dacă s-ar considera că legea nouă produce efecte imediate, inclusiv cu privire la mandatele în curs de exercitare, în situația apariției ulterioare a unei legi ce abrogă cazurile de incompatibilitate reținute cu privire la persoana sa, s-ar impune redobândirea funcției cu privire la care anterior s-a reținut starea de incompatibilitate, creându-se o permanentă stare de incertitudine și nesiguranță.

Or, tocmai în scopul evitării unor astfel de consecințe, dispozițiile tranzitorii de la art. 364 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011 prevăd că „La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili in baza prezentei legi." Din cuprinsul textului legal reiese în mod neechivoc că modificările aduse regimului de incompatibilitate nu pot fi reținute în persoana celor care se află în curs de exercitare a mandatului, câtă vreme doar după „finalizarea mandatului actual", noile organe de conducere ale universităților (inclusiv rectorii) vor fi alese conform prevederilor „prezentei legi". Per a contrario, persoanelor care se află în curs de exercitare a mandatului nu li se aplică modificările aduse de Legea educației naționale nr. 1/2011.

De asemenea, reclamantul a susținut că, în măsura în care s-ar admite că noua Lege a educației naționale nr. 1/2011 generează efecte retroactive, s-ar ajunge la concluzia că, de principiu, legiuitorul ar putea determina încetarea oricărui mandat (politic sau universitar) legal obținut, ceea ce neagă principiul stabilității exercitării mandatelor elective. A mai arătat reclamantul că, la scurt timp după intrarea în vigoare a Legii educației naționale nr. 1/2011, persoane aflate într-o situație identică s-au adresat comisiilor juridice din cadrul Parlamentului României, solicitând exprimarea unui punct de vedere referitor la clarificarea situațiilor de incompatibilitate reglementate de Legea educației naționale nr. 1/2011.

Comisiile juridice din cadrul Parlamentului României au reținut că, față de intrarea în vigoare a prevederilor Legii educației naționale nr. 1/2011, nu există stare de incompatibilitate între calitatea de senator și deputat și funcțiile din domeniul didactic, aceste dispoziții nefiind aplicabile deoarece, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, iar la data alegerii nu existau incompatibilități legate de funcția de rector. Pârâta A.N.I.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că dispozițiile art. 215 din Legea nr. 1/2011 fac distincție clară între funcția de rector si funcțiile didactice sau de cercetare, în sensul că persoanele care ocupă o funcție de conducere sau de demnitate publică, în speță cea de deputat, nu pot exercita funcția de rector, care potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 128/2007 este o funcție de conducere, însă pot cumula o funcție didactică sau de cercetare științifică. De asemenea, pârâta a considerat că nu prezintă relevanță punctele de vedere exprimate de Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități și validări din cadrul Camerei Deputaților, întrucât A.N.I.

este singura instituție care are competența legală să evalueze situațiile de incompatibilitate pe baza unei proceduri reglementate prin lege organică. La termenul din data de 05 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea educației naționale nr. 1/2011, raportat la art. 15 alin. (2) din Constituția României, apreciind că sunt îndeplinite condițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Curtea de Apel Timișoara a apreciat că excepția este întemeiată, dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 încălcând art. 15 alin. (2) din Constituția României, în măsura în care se apreciază că acestea sunt aplicabile și mandatului de rector început sub imperiul legii vechi, lege ce nu prevedea o incompatibilitate între funcția de rector al unei universități și funcția de deputat ori senator. 2.Hotărârea Curții de Apel Curtea de Apel Timișoara, secția a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 132 din 05 martie 2012, a admis acțiunea formulată de reclamantul D.S.I. și a anulat Raportul de evaluare din 02 iunie 2011, emis de pârâtă A.N.I. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Timișoara a constatat că reclamantul D.Ș.I.

are atât calitatea de rector, conferită prin Ordinul nr. 3621 din 31 martie 2008, emis de către M.E.C.T., cât și calitatea de deputat, confirmată prin hotărârea de validare a mandatului de deputat din 19 decembrie 2008 emisă de către Camera Deputaților - Parlamentul Românie Instanța de fond a reținut că incompatibilitatea instituită de dispozițiile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 a fost legiferată ulterior obținerii mandatelor reclamantului (31 martie 2008 și 19 decembrie 2008), punându-se astfel problema dacă poate opera o incompatibilitate care nu exista la data întrunirii celor două calități, de rector și deputat. Potrivit dispozițiilor art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi.

Astfel, este evident faptul că din moment ce legiuitorul a stabilit că doar următoarele mandate ale rectorilor(care urmează mandatelor în curs la data apariției noii legi) se vor supune noilor exigențe, pe cale de consecință, mandatele în curs rămân supuse reglementărilor sub imperiul cărora au fost începute. De asemenea, instanța reținut că nu se impune aplicarea legii noi prin interpretarea comparată a celor două ipoteze avute în vedere de alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 1/2011, întrucât alin. (1) se referă la interdicția ocupării funcției de rector de către o persoană care a împlinit vârsta de pensionare, și prin urmare nicio reglementare vizând această interdicție (inclusiv existența ori inexistența unor derogări) nu poate fi aplicată prin analogie ori prin aplicarea vreunui raționament de interpretare logico - juridică la o altă ipoteză diferită.

Faptul că pentru situația în care se află reclamantul nu s-a prevăzut în mod expres o derogare în cadrul alin. (3) al art. 215 nu înseamnă că această omisiune înlătură dispoziția tranzitorie instituită de dispozițiile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi.” În concluzie, dacă legiuitorul ar fi dorit ca incompatibilitatea instituită de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 să fie de imediată aplicare, ar fi prevăzut-o în mod expres, tocmai pentru a exclude ipoteza prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/201 de la incidența normei tranzitorii reglementate de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

Prin urmare, instanța de fond a constatat art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 nu instituie o normă retroactivă, de vreme ce nu prevede în mod expres aplicarea ei și mandatelor în curs, începute sub imperiul legii vechi, reținând că într-o situație aproape identică, punându-se problema limitării mandatelor începute sub imperiul legii vechi, prin Decizia nr. 375 din 06 iulie 2005, Curtea Constituțională, a decis că „legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcțiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu și pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivității legii, care este normă de nivel constituțional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din legea fundamentală”.

De asemenea, instanța de fond a reținut că pârâta a interpretat o normă anterioară, respectiv art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 prin prisma unei definiții date funcției de rector abia în anul 2011, după 8 ani de la edictarea normei interpretate, ceea ce nu este posibil, încălcând principiul previzibilității legii. Mai mult decât atât, pârâta s-a mai pronunțat asupra stării de incompatibilitate a reclamantului, înainte de apariția Legii nr. 1/2011, la o dată la care art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 exista în aceeași formulare, reținând că reclamantul nu se află în stare de incompatibilitate, putând îndeplini atât funcția de rector, cât și funcția de deputat. În plus, instanța de fond a avut în vedere și faptul că art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, în vigoare la obținerea mandatelor de către reclamant, nu făcea distincție între funcția de conducere și simpla funcție didactică.

3. Motivele de recurs Pârâta A.N.I. a atacat cu recurs sentința menționată, formulând critici pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

După o prezentare rezumativă a argumentelor care au condus la evaluarea stării de incompatibilitate, în care a citat prevederile legale reținute în cuprinsul raportului, recurenta - pârâtă a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, pentru că universitățile de stat sunt instituții publice aflate în subordinea M.E.C.T., iar funcția de rector este o funcție de conducere, atât potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic cu modificările și completările ulterioare abrogată de Legea nr. 1/2011 - (funcțiile de rector și șef de catedră sunt funcții de conducere în cadrul unităților de învățământ superior) cât și ale art. 207 din Legea educației naționale nr. 1/2011 ("Funcțiile de conducere sunt următoarele: a)rectorul, prorectorii, directorul general administrativ, la nivelul universității"). În atare situație, devin aplicabile dispozițiile privind incompatibilitățile prevăzute de art. 81 alin. (1), iar excepția prevăzută de art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 potrivit căreia „deputații și senatorii pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice", nu este aplicabilă, întrucât funcția de rector este funcție de conducere, si nu o simplă funcție didactică sau de cercetare.

De altfel, Legea nr. 1/2011 face distincție clară între funcția de rector și funcțiile didactice sau de cercetare, în art. 215 alin. (3) și (5). De asemenea, recurenta - pârâtă a arătat că art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006, republicată, privind Statutul deputaților și senatorilor, reiterează incompatibilitatea prevăzută de Legea nr. 161/2006 "Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă, cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului", funcțiile publice de autoritate incompatibile cu calitatea de deputat sau senator fiind cele enumerate de art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Potrivit art. 80 din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, incompatibilitățile privind demnitățile publice sunt cele reglementate de Constituție, de legea aplicabilă autorității sau instituției publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică își desfășoară activitatea, precum și de dispozițiile acestui act normativ.

Astfel, în speță sunt aplicabile incompatibilitățile privind demnitățile publice reglementate de Constituția României în art. 71 alin. (2) „Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului", de Legea nr. 161/2003, în art. 81 alin. (1), de Legea nr. 96/2006, în art. 14 alin. (2), și de Legea nr. 1/2011, în art. 215 alin. (3), întrucât funcția de rector este funcție de autoritate în sensul art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, respectiv funcție de conducere în cadrul unei instituții publice, iar nu o simplă funcție didactică sau de cercetare, nefiind aplicabilă excepția prevăzută de art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, în condițiile în care legiuitorul face distincție clară între funcția de rector (funcție de conducere) și funcțiile didactice sau de cercetare.

În opinia recurentei - pârâte, contrar celor reținute în sentința atacată, principiul neretroactivității legii nu este încălcat, pentru că noile prevederi legale instituite prin Legea nr. 1/2011 se aplică numai pentru viitor și impun renunțarea la una dintre funcțiile sau demnitățile publice care atrag starea de incompatibilitate, or invocând principiul neretroactivității, intimatul - reclamant a solicitat, în realitate, recunoașterea ultraactivității legii vechi, sub imperiul căreia și-a început mandatele.

În fine, recurenta - pârâtă a mai arătat că: art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, ale cărui prevederi au fost invocate de intimatul - reclamant, nu se referă la incompatibilitate și nu îngrădesc dreptul acestuia de a finaliza mandatul de rector, sub condiția renunțării la calitatea care atrage incompatibilitatea; Comisia juridică de numiri, disciplină, imunități și validări din cadrul Senatului României a exprimat doar o opinie, fără forță juridică obligatorie; Decizia nr. 375/2005 a Curții Constituționale privește o prevedere legală diferită și nu se poate aplica prin analogie în cauza de față. 4. Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual tuturor argumentelor recurentei - pârâte.

În esență, în întâmpinare s-a arătat că actul juridic dedus judecății este clar și nu a necesitat o operațiune de interpretare și aplicare a naturii sale, ceea ce a făcut instanța fiind o operațiune de interpretare și aplicare a legii la o situație de fapt necontestată de părți, în privința căreia nu este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. De asemenea, intimatul - pârât a arătat că sentința recurată nu este lipsită de temei legal și nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în accepțiunea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prima instanță reținând corect principiile de aplicare în timp a normelor incidente stării de fapt constatate în raportul de evaluare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - pârâtă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. I.1 din prezenta decizie, intimatul - reclamant a supus controlului, de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, pe calea prevăzută în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportat la dispozițiile Legii nr. 554/2004, raportul de evaluare din 02 iunie 2011, prin care A.N.I. a constatat că începând cu data de 10 februarie 2011, când a intrat în vigoare Legea educației naționale nr. 1/2011, intimatul - reclamant s-a aflat în stare de incompatibilitate, pentru că a deținut simultan atât funcția de director al U.M.F.

„V.B.” Timișoara, cât și funcția de deputat în Parlamentul României, încălcând astfel dispozițiile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011. În urma propriei aprecieri asupra elementelor de fapt și de drept ale cauzei, instanța de control judiciar constată că soluția pronunțată de judecătorul fondului reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor juridice incidente în raport cu situația de fapt avută în vedere la evaluarea stării de incompatibilitate. Cu referire punctuală la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit ar. 304 pct. 8 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia.

Motivul de recurs citat este incident în cazul denaturării semnificației actului juridic dedus judecății, situație care nu este întrunită în speță, în condițiile în care natura juridică a raportului de evaluare întocmit de autoritatea competentă în temeiul art. 21 din Legea nr. 176/2010 este clară și precisă, judecătorul fondului nefăcând decât să cenzureze legalitatea lui în raport cu normele de drept care au reglementat în timp regimul incompatibilităților, statutul funcției de rector și statutul deputaților și senatorilor. În ceea ce privește critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte are în vedere că argumentele formulate în dezvoltarea motivului de recurs tind la a convinge instanța de control judiciar că sentința a fost pronunțată, pe de o parte, cu încălcarea art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, care, potrivit susținerilor recurentei - pârâte, este incident și în cazul mandatelor de rectori aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii, și, pe de altă parte, cu încălcarea prevederilor art. 71 alin. (2) din Constituția României și ale art. 80 și 81 din Legea nr. 161/2003. Art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, în vigoare în perioada supusă evaluării, avea următorul conținut: „Persoanele care ocupă o funcție de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcția de rector pe perioada îndeplinirii mandatului”.

Contrar susținerilor recurentei - pârâte, prima instanță a reținut judicios nelegalitatea raportului de evaluare prin prisma aplicării greșite în timp a textului citat, care înglobează o normă de drept material, întrucât reglementează un caz de incompatibilitate, stabilind conținutul unui element substanțial al raportului juridic supus analizei.

În cazul normelor de drept material, principiul aplicării imediate a legii noi trebuie armonizat cu principiul tempus regit actum, în virtutea căruia o situație juridică născută sub imperiul legii vechi și încă neepuizată la data intrării în vigoare a legii noi continuă să-și producă efectele și după acest moment, interpretarea contrară, propusă de recurenta - pârâtă, fiind de natură să aducă atingere principiului securități și previzibilității legii, elemente fundamentale ale preeminenței dreptului, deduse din prevederile art. 1 alin. (3) din Constituția României și enunțate în preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil.

Dincolo de aceste considerente cu valoare de principiu în ceea ce privește aplicarea în timp a legii, soluția judecătorului fondului este corectă și prin prisma argumentelor de text desprinse din conținutul Legii nr. 1/2011, care nu numai că nu prevede expres aplicarea noilor reguli, radical diferite, în cazul mandatelor de rectori dobândite anterior și aflate în curs la data intrării în vigoare a legii, ci precizează, în două cazuri punctuale, că interdicțiile și condițiile instituite prin noua lege se aplică doar mandatelor ce urmează a fi dobândite ulterior: - art. 215 alin. (1) - „După împlinirea vârstei de pensionare, ocuparea oricărei funcții de conducere în universitățile de stat, particulare și confesionale este interzisă, cu excepția mandatelor în exercițiu la data intrării în vigoare a prezentei Legi”.

- art. 364 alin. (2) - „La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei Legi”. Or, pe baza unei interpretări coerente, sistematice a prevederilor legale și în lipsa unei manifestări exprese a voinței legiuitorului în sens contrar, nu pot fi identificate argumente rezonabile care să permită reguli diferite de aplicare în timp pentru dispoziții aflate nu doar în cuprinsul aceluiași act normativ, ci chiar în cuprinsul aceluiași articol (art. 215 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 1/2011). În cazul incompatibilităților privind calitatea de rector, insecuritatea juridică este accentuată și de perioada relativ redusă de activitate a normei juridice, în sensul că art. 215 din Legea nr. 1/2011, intrată în vigoare la data de 10 februarie 2011, a fost abrogat prin O.U.G.

nr. 92/2012, privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării, precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, publicată în M. Of.

nr. 864 din 19 decembrie 2012. Este adevărat că Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 a Curții Constituționale se referă la o prevedere legală diferită, iar în practica sa recentă, concretizată, cu titlu de exemplu, în Decizia nr. 698/2012, invocată de recurenta - pârâtă în concluziile scrise, instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011, reținând că aceste prevederi reprezintă opțiunea legiuitorului, care a dorit să stabilească cu claritate condițiile ce se cer întrunite pentru ocuparea și deținerea poziției/funcției de rector al unei universități, condiții a căror îndeplinire reprezintă o garanție pentru evitarea atât a ingerințelor de natură să afecteze autonomia universitară, cât și a posibilității de deturnare a actului de educație, impunând ca persoana care deține concomitent funcția de rector și o altă funcție de demnitate publică să opteze pentru una dintre ele.

Aceste argumente nu sunt însă apte să ducă la o soluție diametral opusă celei pronunțate de Curtea de apel, pentru că, din economia motivării sentinței, rezultă că referirea la Decizia nr. 375/2005 a Curții Constituționale nu a constituit un considerent decisiv, raționamentul primei instanțe fundamentându-se nu pe neconstituționalitatea art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 pentru încălcarea principiului neretroactivității legii, ci pe interpretarea și aplicarea în timp a legii în raport cu starea de fapt proprie cauzei, operațiune logico - juridică ce intra pe deplin în atribuțiile instanței de judecată. În altă ordine de idei Înalta Curte consideră judicioasă interpretarea dată de judecătorul fondului, care a reținut că în ceea ce îl privește pe intimatul - reclamant nu poate fi reținută o stare de incompatibilitate prin prisma prevederilor art. 81 - 82 din Legea nr. 161/2003, pentru că prin Actul de constatare din 2009 din data de 14 august 2009, A.N.I.

a stabilit că un număr de patru persoane, între care și intimatul - reclamant, nu se află în stare de incompatibilitate, „întrucât calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu funcțiile de conducere din cadrul instituțiilor de învățământ superior”, reținând că „persoanele care dețin funcții de conducere în cadrul instituțiilor de învățământ superior fac parte, în sensul prevederilor art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, din categoria persoanelor care exercită funcții sau activități în domeniul didactic”.

La vremea respectivă, art. 71 din Constituția României, art. 81 - 82 din Legea nr. 161/2003 și art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006, texte care instituie incompatibilitățile privind calitatea de parlamentar, aveau același conținut citat și în motivarea recursului, astfel că, odată emis actul de constatare menționat anterior, aplicarea lor în cazul particular al intimatului - reclamant nu mai poate fi repusă în discuție în contextul lămuririi naturii juridice a funcției de rector și a calificării sale drept funcție de conducere prin Legea nr. 1/2011. În fine, Înalta Curte reține că problemele de drept analizate în cauză au primit aceeași dezlegare și în Decizia nr. 7422 din 25 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 874/59/2011, într-o speță similară.

2. Soluția adoptată în recurs și temeiul legal al acesteia Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 8, 9 și 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.I. împotriva sentinței civile nr. 132 din 5 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2013.