ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1449/2015

Decizia nr. 1449/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 ianuarie 2012 pe rolul Curții de Apel Iași, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței anularea

Raportului de evaluare înregistrat sub nr. 129464/G/II din 19 decembrie 2011 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Raportul de evaluare”),

suspendarea executării actului administrativ contestat conform art. 15 din Legea nr. 554/2004 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea de ședință din 18 iunie 2012, Curtea de Apel Iași a respins cererea de suspendare a executării Raportului de evaluare

, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de reclamant și a admis în principiu cererea de intervenție în favoarea

B. formulată de intervenientul C.

Prin Încheierea de ședință din 9 iulie 2012, Curtea de Apel Iași

a admis în principiu cererea de intervenție în favoarea

B. formulată de intervenienta J.

Prin Încheierea nr. 4478 din 31 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de A. și a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, cu păstrarea actelor îndeplinite

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov.

Curtea de Apel Brașov a admis în principiu cererile de intervenție accesorie formulate în favoarea reclamantului de către intervenienții D., E., F., G. și H.

Prin Decizia nr. 205 din 29 aprilie 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 399 din 3 iulie 2013, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de A. în Dosarul nr. x/45/2012 al Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, și a constatat că prevederile art. 8, art. 10 lit. f), art. 21, art. 26 alin. (1) lit. k) și alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea B., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, ale art. 13 și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea B., precum și ale art. 215 alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Reclamantul a invocat la data de 29 aprilie 2013 excepția de nelegalitate a art. 80 și art. 77 din Regulamentul de organizare și funcționare a B., care a fost respinsă prin Încheierea de ședință din 26 iunie 2013, iar recursul declarat de reclamant împotriva acestei încheieri a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1844 din 9 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

La data de 27 mai 2014, I. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului, cerere care a fost admisă în principiu prin încheierea din 15 iulie 2014.

Prin sentința civilă nr. 113/F din 22 iulie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- admite acțiunea formulată de reclamantul A.

în contradictoriu cu pârâta B.;

- dispune

anularea Raportului de evaluare;

- admite cererile de intervenție accesorie în favoarea reclamantului formulate de intervenienții

D., E., F., G., H. și I.;

- respinge

cererile de intervenție accesorie în favoarea pârâtei formulate de intervenienții C. și J.;

- ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin Raportul de evaluare

s-a constatat în privința reclamantului existența

stării de incompatibilitate prevăzute de art. 215 alin. (3) și (5) din Legea educației naționale nr. 1/2011, motivat de faptul că este profesor universitar în cadrul K. și confirmat în funcția de rector al K. Iași, prin Ordinul ministrului educației nr. 3560 din 27 martie 2008, funcție de conducere pe care o exercita și la data întocmirii Raportului de evaluare, și a desfășurat activitate didactică în perioada ianuarie 2007 - decembrie 2010 la K. din Iași.

S-a concluzionat că reclamantul, începând cu data de 13 ianuarie 2011 - data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 - se află în stare de incompatibilitate, întrucât a încălcat prevederile respective referitoare la obligațiile ce îi reveneau în calitate de rector și prevederile art. 441 alin. (1) din Legea sănătății nr. 95/2006 referitoare la incompatibilităților organelor de conducere ale L., deoarece a exercitat simultan atât funcția de rector al K. Iași, cât și următoarele funcții publice de conducere: director al M. Iași; președinte al L.; președinte al N. din Iași; președinte al O. din cadrul P. și membru în Comisia superioară de medicină legală din cadrul M. București.

Curtea de apel a respins criticile privind

nulitatea raportului de evaluare - formulate în sensul că, d

eși a fost comunicată existența unei singure declanșări a procedurii de evaluare, au fost întocmite trei rapoarte diferite, în condițiile în care art. 21 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 176/2010 precizează în mod expres că se întocmește un singur raport de evaluare, reținând că dispozițiile legale respective nu instituie sancțiunea nulității exprese, astfel că nulitatea ce poate interveni este o nulitate relativă virtuală pentru care este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv invocarea producerii unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură. În speță, nu a fost invocată vreo vătămare și nu s-au produs dovezi în sensul îndeplinirii celor două condiții enunțate.

Prima instanță a înlăturat și criticile referitoare la nelegalitate pentru lipsa indicării pretinselor incompatibilități și încadrării juridice, reținând că în raportul de evaluare

sunt

enumerate funcțiile deținute de reclamant și dispozițiile legale incidente.

Curtea de apel a constatat că raportul de evaluare este nelegal pentru greșita aplicare în timp a dispozițiilor legale incidente.

Se impune o delimitare clară a principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legi noi (așa cum s-a statuat în decizia de speță pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/59/2011 într-o speță similară) în sensul că principiul aplicării imediate a legii noi, specific normelor de drept procedural, nu poate conduce la suprimarea unei situații juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi.

Dacă în materia normelor de drept procedural principiul aplicării imediate a legii civile reprezintă regula, normele de drept substanțial sunt guvernate de principiul neretroactivității legii civile noi.

Astfel, în primul rând, dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea educației naționale nr. 1/2011 reprezintă norme de drept substanțial, întrucât reglementează regimul juridic al incompatibilităților, stabilind astfel conținutul unui element substanțial al raportului juridic.

Normele de drept material sau substanțial reprezintă acele norme juridice care vin să reglementeze drepturile, obligațiile și capacitatea persoanelor în raporturile lor patrimoniale sau nepatrimoniale, dar și în raporturile lor față de stat sau de organele acestuia. În schimb, normele de drept procedural reprezintă acele norme juridice care stabilesc organele, forma și mijloacele necesare existenței și aplicării normelor de drept material.

Principiul aplicării imediate a legii noi s-ar justifica în cazul normelor de drept procedural prin aceea că, față de conținutul acestor norme, nu se poate ajunge la o suprimare a unor situații juridice și nici nu se poate aduce atingere unor drepturi câștigate sub imperiul vechii legi.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică de îndată ce aceasta a fost adoptată sau la termenul prevăzut în cuprinsul său, la toate situațiile apărute după intrarea ei în vigoare. Drept urmare, legea nouă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, în speță, deci, legea nouă s-ar aplica mandatelor ulterioare, și nu celor în curs de exercitare.

În al doilea rând, în cazul normelor de drept material nu este posibilă aplicarea imediată a legii noi, fără a avea în vedere cazul în care o situație juridică născută sub imperiul vechii legi produce efecte și sub imperiul noii legi. Aplicarea în timp a legii civile, guvernată de principiul neretroactivității legii civile noi, principiul aplicării imediate a legii noi și ultra-activitatea legii noi trebuie să se realizeze ținând seama de perioada de timp în care s-a născut situația juridică reglementată și perioada în care aceasta își produce efectele.

Curtea de apel a apreciat că, prin raportul de evaluare, a fost redusă aplicabilitatea principiului neretroactivității legii civile noi la situațiile invocate anterior intrării în vigoare a legii noi, rezolvând situația din prezenta cauză în care situația juridică continuă să producă efecte și sub imperiul legii noi.

În speță,

ne aflăm în prezența unei situații juridice care nu și-a epuizat efectele la momentul intrării în vigoare a legii noi, întrucât, la momentul întocmirii raportului de evaluare, mandatul reclamantului de rector nu se finalizase.

Principiul neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituție, impune ca,

la analiza regimului incompatibilității, să fie avute în vedere criteriile existente la data numirii în funcție, orice modificare ulterioară a legii, inclusiv cea referitoare la incompatibilități, neputând afecta mandatele în curs de exercitare.

Mai mult, raportul de evaluare face o interpretare greșită a dispozițiilor cu caracter tranzitoriu cuprinse în art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, dispoziții aplicabile cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 215 alin. (3), (4) și (5) din Legea nr. 1/2011.

Astfel, din cuprinsul prevederilor art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, reiese în mod neechivoc faptul că modificările aduse regimului de incompatibilitate nu pot fi reținute în persoana celor care se află în curs de exercitare a mandatului, câtă vreme, doar după „finalizarea mandatului actual”, noile organe de conducere ale universităților (inclusiv rectorii) vor fi alese conform prevederilor „prezentei legi”. Per a contrario, persoanelor care se află în curs de exercitare a mandatului nu li se aplică modificările aduse de Legea nr. 1/2011.

Textul menționat din Legea nr. 1/2011 nu poate fi interpretat decât în sensul că starea de incompatibilitate generată de noile prevederi legale nu suprimă mandatul dobândit anterior intrării în vigoare a legii. Astfel, condițiile de eligibilitate a „noilor organe de conducere ale universității” trebuie să fie apreciate în raport cu legea în vigoare la data obținerii mandatului de rector, deoarece dispoziția tranzitorie reprezentată de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 se aplică cu prioritate față de alte prevederi din Legea nr. 1/2011 inclusiv față de dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din același act normativ. Norma tranzitorie se aplică nediscriminatoriu tuturor situațiilor juridice care se încadrează în ipoteza acestuia potrivit principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Concluzionând, Curtea de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 1/2011 nu se aplică mandatelor de rector în curs până la finalizarea acestora, în privința cărora regimul juridic al incompatibilităților nu este cel din reglementarea anterioară.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca incompatibilitatea prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 să fie de imediată aplicare ar fi prevăzut-o în mod expres, tocmai pentru a exclude ipoteza prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 de la incidența normei tranzitorii prevăzute de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

Prima instanță a avut în vedere și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 375 din 6 iulie 2005, prin care, cu privire la dispoziții cuprinse în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, s-a reținut că „legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcțiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu și pentru mandatele în curs, astfel ar însemna să nu socotească regula neretroactivității legii care este normă de nivel constituțional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală”.

Faptul că, prin Deciziile nr. 698 din 28 iunie 2012 și nr. 207 din 29 aprilie 2013, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate cu privire la același text de lege nu atrage în mod automat legalitatea Raportului de evaluare.

În speță, excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant a fost respinsă prin Decizia nr. 205 din 29 aprilie 2013, Curtea Constituțională reținând că aplicarea și interpretarea legii excede contenciosului constituțional.

Aplicând acest raționament, Curtea de apel a apreciat că faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situații juridice - exercitarea cumulativă a funcției de conducere în diverse instituții cumulativ cu aceea de rector - potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat nu pot fi socotite de o lege ulterioară - Legea nr. 1/2011 - că au produs aceste efecte (apariția stării de incompatibilitate, ca modificare a normelor de drept material și nu procedural), ceea ce înseamnă că Legea nr. 1/2011, legea nouă, nu poate atribui unui fapt trecut - cumulul de funcții - efecte (apariția stării de incompatibilitate) pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării sale.

Instanța a reținut și că art. 215 din Legea nr. 1/2011 a fost abrogat pe parcursul soluționării cauzei, prin art. 1 pct. 10 din O.U.G. nr. 92/2012.

Reținând acest viciu de legalitate al Raportului de evaluare contestat, Curtea de apel a considerat că analiza celorlalte aspecte de fapt, referitoare la aptitudinea funcțiilor deținute de reclamant cumulativ cu aceea de rector de a fi susceptibile de a atrage o stare de incompatibilitate, nu va mai fi realizată, Actul fiind nul prin prisma greșitei încadrări într-o lege ulterioară stării de fapt ce face obiectul evaluării.

Față de soluția dată cererii principale, raportat la dispozițiile art. 54 C. proc. civ., instanța a a

dmis cererile de intervenție accesorie în favoarea reclamantului formulate de intervenienții

D., E., F., G., H. și I. și a respins

cererile de intervenție accesorie în favoarea pârâtei formulate de intervenienții C. și J.

Împotriva sentinței civile nr. 113/F din 22 iulie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta B. și intervenienții C. și J.

3.1. Recursul declarat de pârâta B.;

Recurenta-pârâtă B. invocă dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 2010 și formulează critici de nelegalitate și netemeinicie a sentinței pronunțate de Curtea de apel, susținând, în esență, că raționamentul primei instanțe este bazat pe o interpretare eronată a prevederilor legale incidente, pentru argumentele arătate în continuare.

Cu referire la prevederile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, recurenta-pârâtă susține că excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel că, de la data intrării în vigoare a legii, deținerea unei funcții de conducere sau de demnitate publică și/sau a unei funcții de conducere, simultan cu deținerea funcției de rector în universitățile de stat, particulare și confesionale, generează o situație de incompatibilitate, iar, în concepția Curții Constituționale, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.

Dispozițiile Legii nr. 1/2011 se coroborează cu prevederile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu normele legale care guvernează fiecare categorie de funcție și/sau demnitate publică, în sensul că, la intrarea în vigoare a Legii educației naționale, și în funcție de prevederile din regulamentele specifice care reglementează funcția sau demnitatea publică, persoanele care dețin funcția de rector, trebuie să opteze între această funcție și funcția de conducere sau de demnitate publică și/sau funcția de conducere în cadrul altor entități publice care pot genera o situație de incompatibilitate.

Recurenta-pârâtă susține că, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, funcția de rector este funcție de conducere, și nu o simplă funcție didactică sau de cercetare, iar art. 215 alin. (3) din aceeași lege face distincție clară între funcția de rector și funcțiile didactice sau de cercetare.

Totodată, recurenta-pârâtă, în raport cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, susține că nu se poate reține că în cauză a avut loc o încălcare a principiului neretroactivitzății legii civile, deoarece emitentul actului contestat precizând in mod neechivoc faptul ca starea de incompatibilitate în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant s-a născut de la momentul intrării in vigoarea Legii nr. 1/2011, iar nu anterior.

Prin

urmare, dând eficienta principiului aplicării imediate a legii noi, în mod judicios s-a reținut faptul că intimatul-reclamant s-a aflat în stare de incompatibilitate, iar dispozițiile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 nu sunt de naturp a nega justețea aprecierilor expuse anterior.

Semnificația prevederilor art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 nu este cea propusă de instanță, întrucât textul nu face nicio referire la situația incompatibilităților, ci exclusiv la situația mandatelor aflate în curs, statuând asupra posibilității de continuare a acestora, iar, din interpretarea sistematică a actului normativ, se deduce că o continuare a mandatelor este posibilă doar pentru pentru ipoteza în care titularii nu se află în situația de incompatibilitatea reglementată de lege.

Aplicarea imediată a regimului incompatibilităților instituite prin lege se impune și în raport cu specificul raporturilor de drept public care au luat naștere ca urmare a apariției legii, fiind semnificative în acest sens argumentele expuse în expunerea de motive a Legii nr. 161/2003 în sensul că regimul incompalibilităților reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de apărare a intereselor publice, interese care trebuie să stea la baza exercitării oricăror funcții publice sau demnități publice, legiuitorul prezumând o stare de pericol derivată din situația de incompatibilitate în care se află persoanele cărora li se aplică aceste reglementări. Scopul declarat al emiterii actului normativ menționat l-a constituit prevenirea și combaterea folosirii abuzive a funcțiilor/demnităților publice.

Incompatibilitățile prevăzute de dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 au fost aplicate în deplină concordanță cu prevederile constituționale ale art. 71 alin. (3), fiind justificate de necesitatea prevenirii și combaterii folosirii abuzive a funcțiilor în discuție, nefiind încălcat nici principiul autonomiei universitare și fără a fi negat dreptul autorității academice de a-și desemna conducerea, ci doar exercitarea funcției de conducere (rector).

Prevederile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 nu fac decât să completeze cazurile prevăzute în dispozițiile legale anterioare emiterii acestei legi și, de altfel, și în expunerea de motive a Legii nr. 161/2003 se arată că incompatibilitățile reglementate în Titlul IV privesc toate categoriile de persoane mai sus menționate și se completează cu incompatibilitățile prevăzute de Constituție și de legile speciale. De altfel, dispozițiile respectiv fac o distincție clară între funcția de rector și funcțiile didactice sau de cercetare doar în privința acestora din urmă fiind posibil cumulul cu alte calități.

Prevederile Legii nr. 95/2006 și cele ale Regulamnetului Senatului, care prevăd posibilitatea ca senatorii să exercite funcții sau activități în domeniul didactic nu contrazic concluzia enunțată, de vreme ce acestea nu se referă și la funcțiile de conducere din învățământul universitar, precum cea de rector pe care o ocupa intimatul-reclamant.

3.2. Recursul declarat de intervenienta J.;

Fără a-și încadra susținerile în vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., intervenienta critică soluția primei instanțe, invocând faptul că nu s-a ținut cont de autoritatea de lucru față de Decizia nr. 3118 din 3 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/45/2012.

Totodată, intervenienta afirmă că reclamantul și unii dintre intervenienții în favoarea sa sunt inculpați într-un proces penal privind fraudarea de fonduri europene.

3.3. Recursul declarat de intervenientul C.;

Fără a-și încadra susținerile în vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., intervenientul critică soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că a fost pronunțată cu încălcarea legii, întrucât instanța nu a ținut cont de autoritatea de lucru față de Decizia nr. 3118 din 3 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/45/2012.

Intervenientul precizează că achiesează integral la referatul și Raportul de evaluare, la absolut toate cererile, excepțiile, precizările, motivațiile și concluziile scrise ale B., formulează critici și acuzații referitoare la reclamant și la apărătorul acestuia în ceea ce privește activități desfășurate la K. Iași și reiterează apărări întemeiate pe Decizia nr. 3118 din 3 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/45/2012.

II. Considerentele Înaltei Curți;

În primul rând, Înalta Curte constată că în mod greșit recurenta-pârâtă B. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 483 și art. 488 C. proc. civ. din 2010, republicat, cu modificările și completările ulterioare, întrucât, în raport cu data introducerii acțiunii (

6 ianuarie 2012), litigiul se judecă potrivit C. proc. civ. din 1865, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012, care a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, conform căruia:

„Art. 3. - (1) Dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.

(2)

Procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a

C. proc. civ. rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.”

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Circumstanțele cauzei relevă faptul că, prin Raportul de evaluare contestat, B. a reținut că intimatul-reclamant, începând cu data de 13 ianuarie 2011 (data intrării în vigoare a dispozițiilor art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011) s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât a încălcat prevederile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 referitoare la obligațiile ce îi reveneau în calitate de rector și prevederile art. 441 alin. (1) din Legea sănătății nr. 95/2006 referitoare la incompatibilitățile organelor de conducere ale L., deoarece a exercitat simultan atât funcția de rector al K. Iași, cât și următoarele funcții publice de conducere: director al M. Iași; președinte al L.; președinte al N. din Iași; președinte al O. din cadrul P. și membru în Comisia superioară de medicină legală din cadrul M. București.

În cauză, este necontestat faptul că intimatul-reclamant a fost confirmat în funcția de rector al K. Iași, prin Ordinul ministrului educației nr. 3560 din 27 martie 2008, funcție de conducere pe care o exercita și la data întocmirii raportului.

În raport cu soluția și considerentele instanței de fond și criticile formulate de recurenta-pârâtă B. - care se limitează la susținerea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 - chestiunea de drept în discuție vizează, din perspectiva respectării principiului neretroactivității legii civile consacarat de art. 15 alin. (2) din Constituție, aplicarea prevederilor art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 în privința mandatului de rector al intimatului-reclamant început anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Este adevărat că, în sensul celor menționate în Raportul de evaluare, deținerea de către intimatul-reclamant a funcțiilor susmenționate se încadrează în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, care a intrat în vigoare la data de 13 ianuarie 2011, conform cărora: „Persoanele care ocupă o funcție de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcția de rector pe perioada îndeplinirii mandatului”.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reține că dispozițiile respective nu sunt aplicabile în ipoteza reținută prin raportul de evaluare, întrucât mandatul de rector exercitat de intimatul-reclamant la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 a fost început sub imperiul reglementării anterioare, Legea învățământului nr. 84/1995, și este supus regimului juridic prevăzut de această lege, care nu prevedea incompatibilitatea între funcțiile respective.

Cu deplin temei, prima instanță a reținut că această interpretare este fundamentată de dispozițiile tranzitorii ale art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, conform cărora

„

La finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi”, un argument suplimentar fiind reprezentat și de rațiunile avute în vedere de legiuitor pe parcursul derulării litigiului materializate în abrogarea art. 215 din Legea nr. 1/2011, prin O.U.G. nr. 92/2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 864 din 19 decembrie 2012.

Acceptarea

interpretării susținute de recurenta-pârâtă prin criticile din recurs echivalează cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în condițiile în care legea nouă ar fi aplicabilă unui raport juridic supus unei alte reglementări, conform principiului tempus regit actum.

La soluționarea prezentei cauze, în realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europeană a Dreptului Omului, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 7422/2013, nr. 7749/2013, nr. 171/2014, nr. 1515/2014.

De altfel, sub aspectul principiului neretroactivității legii civile, reținând că susținerile recurentei-pârâte B. sunt lipsite de temei, Înalta Curte consideră că ar avea caracter redundant reluarea acelorași argumente cu cele expuse la pct. I.2 din prezenta decizie pe care se sprijină soluția instanța de fond și care reflectă împărtășirea deplină și fidelă a argumentelor din jurisprudența indicată a instanței supreme, oferind o amplă prezentare a motivelor de fapt și de drept care fundamentează soluția de anulare a actului contestat.

Criticile recurentei-pârâte întemeiate pe Legea nr. 161/2003 și pe principiul aplicării imediate a legii noi sunt lipsite de temei, în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, în cauză în mod corect s-a reținut și au fost arătate argumentele pentru care nelegalitatea actului contestat derivă din greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor cu caracter special ale art. 215 alin. (3) raportat la art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

În ceea ce privește recursurile declarate de intervenienții C. și J., Înalta Curte constată că cuprind în principal critici întemeiate pe autoritatea de lucru judecat în raport cu Decizia nr. 3118 din 3 iulie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/45/2012.

Susținerile recurenților-intervenienți nu pot fi primite, întrucât litigiul în care a fost pronunțată Decizia nr. 3118 din 3 iulie 2014, a avut ca obiect două rapoarte de evaluare întocmite de B., prin care, în ceea ce îl privește pe intimatul-reclamant din prezenta cauză, a fost reținută încălcarea regimului juridic al incompatibilităților și conflictului de interese, prin semnarea unui număr de 10 contracte individuale de muncă și prestări servicii, cu propria persoană și propria fiică, având un interes de natură patrimonială și s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și art. 248 C. pen., precum și infracțiunea de conflict de interese prevăzută la art. 253

1

C. pen.

Rezultă astfel că nu se poate reține existența autorității de lucru, întrucât între litigiul respectiv și prezentul litigiu nu există identitate de obiect și de cauză.

Aserțiunile recurenților-intervenienți referitoare la alte raporturi juridice decât cele care formează obiectul actului dedus judecății nu prezintă relevanță în cauza dedusă judecății și nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea ori netemeinicia soluției pronunțate în primă instanță.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 5542004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, în sensul art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ. din 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâta B. și de intervenienții C. și J. împotriva sentinței civile nr. 113/F din 22 iulie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2015.