ÎCCJ, decizie (scj.ro #213680)

Regimul juridic al incompatibilităților. Principiul certitudinii juridice. Principiul așteptării legitime

Cuprins pe materii

: Drept Administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice. Regimul juridic al incompatibilităților

Index alfabetic:

Incompatibilitate

Principiul certitudinii juridice

Principiul legalității

Principiul așteptării legitime

Legea nr. 161/2003, art. 94 alin. (2) lit. a), art. 96 alin. (1)

Potrivit principiului certitudinii juridice, componentă a principiului legalității, garantat de Constituția României și de CEDO, aplicarea oricărei norme juridice trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. O norma afectată de incertitudine juridica nu poate atrage aplicarea unor sancțiuni atât de grave, cum sunt cele care decurg din constatarea unei incompatibilități.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

În ceea ce privește principiului așteptărilor legitime, dacă în conformitate cu un prim raport de evaluare, deținerea simultană a calității de funcționar public cu cea de antrenor nu a fost considerată ca fiind incompatibilitate, atunci, în mod rezonabil, se aștepta o consecvență a autorității în soluțiile pronunțate.

În acest sens, conform jurisprudenței CJUE, dacă o anumită asigurare a unei conduite din partea autorității a fost dată particularului, care a fost apoi urmată de conduita contrară a autorității, este încălcat principiul așteptărilor legitime ceea ce conduce la anularea actului emis contrar asigurării anterioare a autorității.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 975 din 21 februarie 2024

Notă: S-a avut în vedere

jurisprudența CJUE din Cauza C-152/88 Sofrimport Sari, Cauza T-203/96 Embassy Limousines, Cauza 151/98 CEMR

S

-a

avut în vedere jurisprudența CEDO respective Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66

I. Procedura în fața primei instanțe

1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 25.10.2019, sub nr. x/3/2019, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, contestație împotriva raportului de evaluare nr. 31938/G/II/3.10.2019, prin care a solicitat anularea acestui raport și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin Încheierea Camerei de Consiliu din 29.11.2019, Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență funcțională, invocată de instanță din oficiu și a trimis cauza spre competentă soluționare Secției a II-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, față de dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la data de 10.12.2019, sub nr. x/3/2019*.

La data de 21.01.2020, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale, cu motivarea că este un organ de specialitate al administrației publice centrale, în sensul prevederilor art. 116 alin. (1) coroborat cu art. 117 alin. (3) rap. la art. 73 alin. (3) lit. t) din Constituția României și este organizată ca o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, conform art. 13 din Legea nr. 144/2007, solicitând declinarea cauzei la Curtea de Apel Pitești.

1.3. Prin sentința nr. 1045/15.05.2020, Tribunalul București, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, ca instanță de contencios administrativ și fiscal, reținând incidența art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 31.07.2020, sub același nr. de dosar.

1.4. Prin sentința nr. 932/19.10.2020, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, și a declinat judecarea cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub același nr. de dosar.

Prin sentința nr. 160 din 23 martie 2022, Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate

,

ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o ca nelegală prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurentul arată, în esență, următoarele:

Sentința atacată este pronunțată cu încălcarea legii, fiind întemeiată pe dispoziții legale abrogate (aspect care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.).

În concret, la pagina 12 din sentința recurată, în încercarea de a defini sintagma ,,funcții sau activități în domeniul didactic”, prima instanță reține că prin sintagma funcții sau activități în domeniul didactic sunt vizate exclusiv funcțiile didactice și cele didactice auxiliare în sensul art. 5 si 6 din Statutul personalului didactic aprobat prin Legea nr. 127/1993.”

Or, Statutul personalului didactic aprobat prin Legea nr. 127/1998 a fost în vigoare de la 01 septembrie 1997 până la 08 februarie 2011, fiind abrogat prin art. 361 alin. (2) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011.

Referitor la starea de incompatibilitate derivată din ocuparea funcției de antrenor în cadrul Clubului Sportiv B., sentința recurată este nelegală, având în vedere că instanța de fond a apreciat în mod greșit că Raportul contestat are temei legal, deși acesta se întemeiază pe o serie de dispoziții echivoce, neclare și greu de înțeles, referitoare la termenul de „activități didactice”, imprevizibilitatea acestora pentru recurentul-reclamant reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea (aspect care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ.).

Prin raportul contestat, intimata-pârâta A.N.I. a identificat o presupusă stare de incompatibilitate în ceea ce-l privește pe recurentul-reclamat, motivat de faptul că acesta a încălcat dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 prin aceea că în perioada exercitării funcției de consilier în cadrul Direcției pentru Sport și Tineret C. a deținut simultan calitatea de antrenor în cadrul Clubului Sportiv B.

Atât intimata-pârâtă A.N.I. la momentul emiterii Raportului de evaluare, cât și prima instanță prin sentința recurată, nu au ținut cont de dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003, care instituie o excepție de la regimul incompatibilităților și anume aceea potrivit căreia funcționarii publici pot exercita activități în domeniul didactic.

Norma juridică pe care A.N.I. întemeiază starea de incompatibilitate a recurentului-reclamant nu este accesibilă destinatarului, fiind total imprevizibilă pentru aceasta.

Referitor la aceste aspecte, prima instanță reține următoarele: „reclamantul a încălcat regimul juridic al incompatibilităților.”

Pentru a motiva această soluție, prima instanță nu face altceva decât să citeze mai multe texte de lege, dintre care unele abrogate.

Or, simpla enumerare a unor articole de lege nu poate echivala cu o motivare. Pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil se impune ca judecătorul să analizeze și să dispună motivat asupra aspectelor invocate.

De asemenea, prima instanță, îmbrățișând punctul de vedere al intimatei-pârâte reține în cuprinsul sentinței că incompatibilitatea care se reține în sarcina recurentului-reclamant este întemeiată pe criteriul angajatorului și nu pe cel al activității desfășurate.

În ceea ce privește reglementarea noțiunii de „activitate didactică” nu sunt îndeplinite nici cerința de accesibilitate a legii și nici cerința de previzibilitate a acesteia.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată „lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

De asemenea, prin Decizia nr. 17/2015 (pct. 87), Curtea Constituțională a stabilit că imprecizia textelor de lege supuse controlului de constituționalitate, constând în lipsa stabilirii cu suficientă claritate a procedurilor de monitorizare și control, respectiv a celor privind constatarea și sancționarea contravențiilor, afectează, pe cale de consecință, și garanțiile constituționale și convenționale care caracterizează dreptul la un proces echitabil, inclusiv componența sa privind dreptul la apărare. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în esență, că nerespectarea garanțiilor fundamentale, care protejează presupușii autori ai unor fapte ilicite, în fața posibilelor abuzuri ale autorităților desemnate să îi urmărească și să îi sancționeze, reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunțată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 68).

Instanța de fond se limitează doar la a găsi o definiție a noțiunii de „activitate didactică” și omite să se pronunțe cu privire la imprevizibilitatea normei juridice și la faptul că această imprevizibilitate duce la înlăturarea unei eventuale răspunderi juridice, aspecte ce au fost invocate expres de către recurentul-reclamant.

Referitor la starea de incompatibilitate derivată din ocuparea funcției de antrenor în cadrul Clubului Sportiv B., sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează starea de incompatibilitate, având în vedere că fapta imputabilă recurentului-reclamant nu există, fiind expres prevăzută de lege că nu constituie incompatibilitate, conform art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003.

Activitatea desfășurată de un antrenor este fără doar și poate o activitate didactică, menită să instruiască sportivii în vederea obținerii unor performanțe, motiv pentru care această situație se circumscrie perfect art. 96 alin. (1) teza I din Legea nr. 161/2003.

Sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului general de drept „nemo potest venire contra factum oroorium” (nimeni nu poate să-și contrazică conduita anterioară), prin aceea că intimata a mai desfășurat o procedură de evaluare în ceea ce îl privește pe recurent referitoare la aceeași pretinsă stare de incompatibilitate, procedură în urma căreia s-a emis Raportul de evaluare nr. 47348/G/l 1/22.10.2013 care a concluzionat: „nu au fost identificate elemente de încălcare a legislației privind regimul incompatibilităților”, fapt ce l-a determinat pe acesta să păstreze funcțiile despre care acum aceeași intimată-pârâtă A.N.I. susține că sunt incompatibile.

De asemenea, sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiului așteptărilor legitime, principiu general al dreptului Uniunii Europene, care își găsește aplicabilitatea în cauză dat fiind că Legea nr. 176/2010 pune în aplicare Decizia 2006/928/CE, așa cum rezultă expres din expunerea de motive a proiectului de lege, principiu care se opune ca autoritatea publică să acționeze în mod contrar unei asigurări anterioare date persoanei private, iar dacă acest lucru se întâmplă, actul administrativ emis astfel se impune a fi anulat.

În mod evident, în temeiul principiului așteptărilor legitime, dacă în conformitate cu primul raport de evaluare, deținerea simultană a calității de funcționar public cu cea de antrenor nu a fost considerată de către intimata-pârâtă ca fiind incompatibilitate, atunci și în ceea ce privește raportul ce face obiectul prezentului dosar concluzia ar fi trebuit să fie aceeași.

În acest sens, este relevantă jurisprudența CJUE din Cauza C-152/88 Sofrimport Sari, Cauza T-203/96 Embassy Limousines, Cauza 151/98 CEMR și Cauza 74/74 CNTA, în care o anumită asigurare a unei conduite din partea autorității a fost dată particularului, care a fost apoi urmată de conduita contrară a autorității, ceea ce a condus la încălcarea principiului așteptărilor legitime si, drept urmare, la anularea de către instanță a actului emis contrar asigurării anterioare a autorității.

Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța a apreciat în mod eronat, prin aplicarea greșită a legii, că actele efectuate de A.N.I. în etapa de evaluare, inclusiv Raportul de evaluare nr. 31938/G/II/03.10.2019, cu care a fost finalizată această lucrarea, nu sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010 (acest aspect se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.).

Instanța de fond a pronunțat sentința recurată fără a avea în vedere garanția procedurală instituită de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează procedura de desfășurare a evaluării A.N.I. în privința stării de incompatibilitate, împărțind-o în două etape: înainte și respectiv după informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a formula un punct de vedere.

Până la informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfășoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice, iar numai după informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice.

Cu privire la sancțiunea ce se aplică nerespectării de către A.N.I. în decursul procedurii de evaluare a condițiilor instituite de articolele legale evocate anterior, alin. (2) al aceluiași articol, 13, prevede și sancțiunea care intervine în cazul în care inspectorul de integritate întocmește acte pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, fără ca persoana evaluată să fie invitată și informată. Potrivit legii, toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută.

Această adresă nu este o „informare și invitare” în sensul art. 13 și 20 din Legea 176/2010, respectiv o aducere la cunoștință a faptului că există elemente care conturează încălcarea regimului juridic al incompatibilităților, și o acordare a posibilității de a se apăra. Adresa antemenționată reprezintă o încunoștințarea că va urma o evaluare prin luarea în considerare a datelor și informațiilor publice. Cu toate acestea, inspectorul de integritate a colectat date si informații private referitoare la recurentul-reclamant. În mod evident, aspectele ce țin de raportul de serviciu al recurentului-reclamant nu sunt publice.

Art. 13 prevede expres faptul că doar după ce persoana evaluată a fost invitată să-și expună un punct de vedere inspectorul de integritate poate trece la colectarea datelor cu caracter privat.

Așadar, motivarea instanței care nu a sancționat această manieră de lucru nelegală a intimatei-pârâte A.N.I. și care reține în esență că raportul de evaluare care valorifică datele și informațiile private obținute de inspectorul de integritate anterior informării recurentului-reclamant asupra existenței unor elemente care conturează încălcarea regimului legal al incompatibilităților și invitării acestuia pentru a exprima un punct de vedere este legal, este una greșită si în neconcordantă cu dispozițiile legale aplicabile.

Sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privind dreptul la apărare în procedura administrativă în fața A.N.I., Raportul contestat fiind întocmit cu nerespectarea garanției dreptului la apărare al persoanei evaluate, având în vedere ignorarea completă și evidentă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată (art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.).

Procedura prin care A.N.I. îi comunică persoanei evaluate faptul că au fost identificate elemente cu privire la nerespectarea de către aceasta a regimului juridic al incompatibilităților a fost reglementată astfel încât persoana vizată de evaluare să se poată apăra înainte ca A.N.I. să întocmească raportul de evaluare.

Faptul că punctul de vedere al persoanei evaluate este solicitat anterior întocmirii raportului de evaluare subliniază faptul că apărările formulate trebuie analizate de A.N.I. și înlăturate, pe bază de argumente.

Dreptul la apărare în cadrul procedurii administrative nu poate fi confundat cu dreptul de a contesta Raportul de evaluare în justiție, acesta din urmă fiind tocmai modalitatea prin care se verifică aspectul de legalitate referitor la respectarea dreptului la apărare în cadrul procedurii administrative, iar în cazul în care acest drept a fost încălcat, nu poate exista alt remediu decât anularea Raportului încheiat cu încălcarea dreptului la apărare.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând aspectele invocate prin Raportul de evaluare contestat li prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând legalitatea sentinței recurate în raport de susținerile părților și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Preliminar, privind nulitatea sentinței recurate, invocată de recurent la termenul din 21 februarie 2024, Înalta Curte constată că recurentul invocă drept motiv de nulitate faptul că sentința recurată încalcă Hotărârea CJUE pronunțată la data de 4 mai 2023 în cauza C-40/21, prin care s-a stabilit, între altele, că instanța învestită cu centralul de legalitate a raportului de evaluare al A.N.I. trebuie să analizeze și proporționalitatea sancțiunii interdicției de 3 ani, în special dacă severi reclamantului este adecvată gravității situației de interese constatat prin acest raport (pct. 69).

Recurentul apreciază că interpretarea dată de CJUE sancțiunilor ce se aplică în cazul conflictului de interese se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cazul sancțiunilor aplicabile situațiilor de incompatibilitate, în timp ce prima instanță a reținut contrariul, respectiv „cât privește invocarea nelegalității raportului de evaluare ca urmare a împrejurării că sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani, contravine mai multor drepturi și principii garantate de Constituție și de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, Curtea constată că prin raportul contestat, nu s-au aplicat sancțiuni, astfel că aceste motive nu sunt de natură să determine nulitatea raportului de evaluare.”

Cu privire la acestea, Înalta Curte reține că încălcarea principiului proporționalității a fost invocată de recurent prin cererea de chemare în judecată, iar modul în care a fost soluționată această problemă de prima instanță este criticată prin recursul de față.

Așa fiind, pronunțarea, pe parcursul judecării prezentului recurs, a Hotărârii CJUE în cauza C-40/21 nu poate reprezenta decât un argument în plus în sprijinul criticilor recurentului și nicidecum un motiv de nulitate a sentinței.

Privind recursul formulat, Înalta Curte reține că art. 488 alin. (1) C.proc.civ. prevede: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; (…) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”

În cauză, recurentul invocă motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 Noul C.proc.civ.

Referitor la motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte reține că acest motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Așadar, premisa aplicării textului legal menționat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă, excluzându-se deci situația în care considerentele sunt criticate sub motiv că prin conținutul lor încalcă sau aplică în mod greșit dreptul material, aspect reglementat de un alt motiv de nelegalitate/casare la art. 488 alin. (1) Noul C.proc.civ.

Deși invocă acest motiv de recurs, recurentul-reclamant nu aduce critici concrete subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., motiv pentru care acest caz de casare nu poate fi reținut.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., lecturând sentința civilă atacată, Înalta Curte constată stabilirea în conținutul acesteia a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părților, expunerea raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată și soluția pronunțată.

În consecință, considerentele sentinței recurate sunt detaliate în mod corespunzător obligației legale de motivare a hotărârii pronunțate și nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C.proc.civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, excluzându-se deci situația în care considerentele sunt criticate sub motiv că prin conținutul lor încalcă sau aplică în mod greșit dreptul material, aspect tratat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Pe cale de consecință, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă sentinței recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. nu poate fi reținută ca fiind fondată.

Motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material.

Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc în situațiile în care instanța aplică un act normativ/text dintr-un act normativ care nu este incident în speță, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză etc.

Motivul de recurs analizat este apreciat de Înalta Curte ca fondat, sentința atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, Înalta Curte reține că, prin raportul contestat, intimata A.N.I. a identificat o stare de incompatibilitate în ceea ce-l privește pe recurentul-reclamat, motivat de faptul că acesta a încălcat dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 prin aceea că în perioada exercitării funcției de consilier în cadrul Direcției pentru Sport și Tineret C. a deținut simultan calitatea de antrenor în cadrul Clubului Sportiv B.

Primul aspect invocat de recurent și pe care Înalta Curte îl găsește întemeiat privește lipsa de claritate și imprevizibilitatea normei, respectiv a dispozițiilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Aceste prevederi legale instituie o excepție de la regimul incompatibilităților și anume aceea potrivit căreia funcționarii publici pot exercita activități în domeniul didactic.

În schimb, la momentul emiterii raportului de evaluare contestat, noțiunea de activitate didactică nu era reglementată prin trimitere la o dispoziție legală, putând fi interpretată doar prin raportare la definiția din dicționarul explicativ („de sau pentru învățământ, relativ la învățământ”).

În acest mod, norma juridică pe care intimatul întemeiază starea de incompatibilitate a recurentului-reclamant nu este accesibilă destinatarului fiind total imprevizibilă pentru aceasta.

Plecând de la această premisă că exercitarea funcției de antrenor nu poate fi calificată neîndoielnic ca fiind activitate nedidactică, iar în raport de definițiile date prin Legea nr. 1/2011 privind calitatea de antrenor care este enunțată ca fiind o funcție didactică – art. 247 lit. j) din Legea nr. 1/2011, Înalta Curte apreciază că reglementarea noțiunii de ,,activitate didactică” nu îndeplinește cerința de accesibilitate și cerința de previzibilitate în raport de scopul normei care instituie atât situația de incompatibilitate, cât mai ales excepția de la aceasta.

Aceasta deoarece orice act normativ care reglementează un caz de incompatibilitate și excepțiile de la aceasta trebuie să fie suficient de precis, clar, accesibil oricărei persoane și previzibil mai ales în ceea ce privește situațiile de excepție reglementate.

În prezenta cauză, în lipsa unei reglementări precise a sintagmei, ,,funcții sau activității în domeniul didactic” ca situație de excepție prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 de la situația de incompatibilitate prevăzută de art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte apreciază că exercitarea funcției de antrenor în cadrul Clubului Sportiv B. poate fi apreciată ca fiind o activitate didactică.

Contrar celor reținute de prima instanță, această calificare a activității de antrenor ca fiind activitate didactică este aceeași fie că este desfășurată într-un club școlar, fie că se desfășoară în cadrul unei alte instituții, neavând relevanță, privind această calificare, criteriul angajatorului.

Pentru a putea fi aplicat și a putea produce efecte juridice, orice act normativ ar trebui să fie suficient de precis, clar, accesibil oricărei persoane și previzibil, calități pe care nu le prezintă norma juridica în speță.

Altfel spus, dispozițiile respective sunt ,,lege”, doar dacă sunt enunțate cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de acestea și să fie capabil să prevadă consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă/situație.

Raționamentul pe baza căruia a fost emis Raportul de evaluare și motivarea sentinței recurate, care confirmă legalitatea Raportului, încălcă în mod flagrant principiul certitudinii juridice, componentă a principiului legalității, garantat de Constituția României și de CEDO, conform căruia aplicarea oricărei norme juridice trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. O norma afectată de incertitudine juridică nu poate atrage aplicarea unor sancțiuni atât de grave, cum sunt cele care decurg din constatarea unei incompatibilități.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010. publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din I7 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012. publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012).

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată ,,lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

Mai mult, recurentul-reclamant a mai făcut obiectul unei evaluări efectuate de intimata-pârâtă, evaluare în care s-a analizat dacă deținerea simultană a calității de funcționar public în cadrul Direcției Județene pentru Sport și Tineret C. și a celei de antrenor la C.S. B. reprezintă o situație de incompatibilitate.

Prin Raportul de evaluare 47348/G/II/22.10.2013, intimata menționează că „nu au fost identificate elemente în sensul existenței unei incompatibilități.”

Or, prin Raportul contestat în prezenta cauză, intimate constată chiar incompatibilitățile pe care le negase anterior, respectiv între calitatea de funcționar public în cadrul Direcției Județene pentru Sport și Tineret C. și calitatea de antrenor la C.S. B.

Așa fiind, sunt întemeiate susținerile recurentului conform cărora, în temeiul principiului așteptărilor legitime, dacă în conformitate cu primul raport de evaluare, deținerea simultană a calității de funcționar public cu cea de antrenor nu a fost considerată de către intimata-pârâtă ca fiind incompatibilitate, atunci și în ceea ce privește raportul ce face obiectul prezentului dosar concluzia ar fi trebuit să fie aceeași.

Ceea ce se aștepta, în mod rezonabil, recurentul-reclamant de la intimata-pârâtă era o consecvență în soluțiile pronunțate, având în vedere că acesta a acționat în conformitate cu concluziile primului raport de evaluare, păstrând funcțiile în cauză.

În acest sens, conform jurisprudenței CJUE din Cauza C-152/88 Sofrimport Sari, Cauza T-203/96 Embassy Limousines, Cauza 151/98 CEMR și Cauza 74/74, dacă o anumită asigurare a unei conduite din partea autorității a fost dată particularului, care a fost apoi urmată de conduita contrară a autorității, este încălcat principiul așteptărilor legitime ceea ce conduce la anularea actului emis contrar asigurării anterioare a autorității.

Celelalte aspecte de nelegalitate ale raportului de evaluare privind procedura emiterii, inclusiv respectarea dreptului la apărare, nu vor fi reținute ca întemeiate, prima instanță apreciind corect că din punct de vedere procedural raportul de evaluare a fost legal emis.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte urmează a constata nelegalitatea sentinței prin care a fost menținut raportul de evaluare prin care s-a constatat că recurentul-reclamant nu a respectat regimul incompatibilităților.

Față de acestea, Înalta Curte a conchis că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recursul a fost admis, conform art. 496 și urm. C.proc.civ., cu consecința casării sentinței recurate.

Rejudecând, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. pentru considerentele mai sus expuse, și a anulat raportul de evaluare nr. 31938/G/II/03.10.2019 emis de Agenția Națională de Integritate.

Conform art. 453 C.proc.civ., intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a fost obligată la plata către recurentul-reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în recurs.