ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2188/2024

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea depusă pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.11.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deșeurilor, referitor la obligația consiliilor locale și/sau județene de a lua măsurile necesare pentru construirea depozitelor de deșeuri numai pe terenuri aflate în proprietatea lor.

Prin sentința civilă nr. 2023 din 22 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția lipsei de interes ca fiind neîntemeiată; s-a respins cererea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca fiind neîntemeiată; s-a admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată în favoarea pârâtului Guvernul României de către intervenienții accesorii B., C. și Sectorul 1 al Municipiului București A fost obligată reclamanta la plata sumei de 2695,29 RON către intervenientul accesoriu C., respectiv la plata sumei de 1190 RON către intervenientul accesoriu B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat casarea acesteia, iar în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și modificată, respectiv anularea art. 9 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deșeurilor.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. Instanța de fond a încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000

Instanța de fond a încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative atunci când a considerat că intimatul Guvernul României nu avea o obligație concretă de motivare a soluției adoptate la art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005. Motivarea primei instanțe este una generală și pare să se refere la un aspect pe care reclamanta nu l-a contestat, respectiv motivarea de ansamblu a H.G. nr. 349/2005. Altfel, nu se explică de ce judecătorul fondului a făcut referire la "ansamblul reglementărilor interne" sau la "necesitatea armonizării legislației naționale cu legislația comunitară" unde nu se regăsesc considerente/explicații referitoare la articolul particular criticat de reclamanta.

În concret, reclamanta a susținut că art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005, respectiv obligația consiliilor locale/județene de a lua toate măsurile necesare pentru construirea depozitelor pe terenuri aflate în proprietatea lor, nu are la bază nicio justificare sau fundament. În Nota de fundamentare la H.G. nr. 349/2005 nu sunt prezentate fundamentele sociale sau politice care au stat Ia baza acestei soluții legislative.

Aparent, motivarea primei instanțe referitoare la faptul că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 nu impune o motivare detaliată pentru fiecare articol dintr-un act normativ poate părea una judicioasă. Totuși, în fond, raționamentul este unul greșit întrucât, deși executivul național a reținut în Nota de fundamentare că prin actul contestat înțelege să transpună la nivel național Directiva nr. 1999/31/EC privind depozitarea deșeurilor, iar judecătorul fondului a adoptat acest considerent ca un leitmotiv al motivării, nicio dispoziție din acest act european nu conține obligația consiliilor locale/județene de a lua toate măsurile necesare pentru construirea depozitelor pe terenuri aflate în proprietatea lor.

Este adevărat că statele membre au o anumită autonomie în ceea ce privește implementarea directivelor europene, dar autonomia invocată de judecătorul fondului este una susținută doar la nivel formal. H.G. nr. 349/2005 nu reprezintă decât o preluare ad litteram a directivei menționate, la care însă Guvernul României adaugă o obligație suplimentară actului european fără nicio explicație - art. 9 alin. (3) contestat. Deci, simpla motivare referitoare la faptul că intimatul-pârât a asigurat prin actul contestat o transpunere a unei directive europene nu este suficientă. Prezentarea fundamentelor obligației stabilite în sarcina consiliilor locale/județene la art. 9 alin. (3) stabilite era cu atât mai necesară cu cât Directiva nr. 1999/31/EC privind depozitarea deșeurilor nu conține prevederi asemănătoare. După cum se poate observa din Anexa nr. 1 la Directiva nr. 1999/31/EC privind depozitarea deșeurilor, legiuitorul european a prevăzut în legătură cu amplasamentul unui depozit exclusiv cerințe ce țin de: distanțele față zonele locuite, existența unor ape subterane, condițiile geologice și hidrologice și altele. Deci, executivul național avea obligația să explice în cuprinsul Notei de fundamentare de ce a considerat necesar să adauge la directiva europeană o obligație suplimentară, respectiv de ce a înțeles să condiționeze amplasamentul depozitelor de deșeuri de regimul juridic al dreptului de proprietate asupra terenurilor. Deși prima instanță încearcă să justifice soluția legislativă criticată, prin raportare la ansamblul actelor normative din materie, nici pentru judecătorul fondului nu este însă clar de ce Guvernul României a condiționat amplasarea depozitelor, de regimul juridic al dreptului de proprietate asupra terenurilor.

3.2. Instanța de fond a încălcat principiul supremației legii, al ierarhiei actelor normative și al legalității

Sentința recurată este nelegală, întrucât a fost dată și cu încălcarea principiilor supremației legii, ierarhiei actelor normative și legalității, ce rezultă din art. 1 alin. (5] din Constituție, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, art. 4 alin. (1) și (3) din Legea nr. 24/2000 și art. 108 alin. (2] din Constituție.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 nu încalcă dispozițiile anterior amintite. Conflictul dintre actul contestat și normele cu forță juridică superioară este unul clar.

După cum rezultă din preambulul H.G. nr. 349/2005, acest act normativ este elaborat în executarea O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor. Prin urmare H.G. nr. 349/2005 trebuia emisă în limitele și potrivit O.U.G. nr. 78/2000. Actul normativ de nivel superior (O.U.G. nr. 78/2000) prevede la art. 35 următoarele:

"Consiliile locale hotărăsc, în condițiile legii, asigurarea cu prioritate a unor terenuri, în vederea realizării depozitelor și instalațiilor de valorificare și eliminare a deșeurilor pentru localități, ce constituie cauză de utilitate publică."

Se observă astfel că O.U.G. nr. 78/2000 nu limitează construirea depozitelor de deșeuri numai pe terenuri aflate în proprietatea consiliilor locale/județene, ci prevăd exclusiv o obligație în sarcina consiliilor locale de a asigura cu prioritate terenuri în vederea realizării depozitelor de deșeuri.

Deci, scopul avut în vedere de către legiuitor a fost acela de garantare a existenței unor terenuri, indiferent de titularul dreptului de proprietate, pentru construcția depozitelor de deșeuri, în contextul în care la nivelul anilor 1999 - 2000 în România nu existau depozite de deșeuri conforme, iar depozitarea se realiza în mod haotic.

Actul atacat încalcă, de asemenea, un alt act normativ cu forță juridică superioară, ce prevede în mod expres posibilitatea construirii depozitelor de deșeuri pe terenuri aflate în proprietatea privată a altor persoane decât UAT-urile, respectiv art. 3 alin. (3) din Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală în vigoare la data adoptării H.G. nr. 349/2005.

Textul invocat trebuie interpretat în sensul în care poate produce efecte juridice, iar nu în sensul în care nu ar putea produce. Deci articolul menționat trebuie interpretat în sensul că depozitele de deșeuri pot fi construite și pe terenuri aflate în proprietatea privată a altor persoane, cu obligația subsecventă a autorităților locale de a trece aceste terenuri în proprietate publică.

Reclamanta a precizat în fața primei instanțe că această soluție legislativă este menținută și în actuala reglementare, respectiv în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice. Nu a invocat însă Legea nr. 51/2006 ca temei pentru anularea art. 9 alin. [3] din H.G. nr. 349/2005, astfel încât să li se impute de către instanța de fond că "nelegalitatea unui act administrativ se analizează prin raportare la motivele existente la momentul emiterii/adoptării acestuia" (Legea nr. 51/2006 fiind ulterioară H.G. nr. 349/2005), ci ca element de circumstanțiere pentru a accentua consecvența legiuitorului principal în ceea ce privește posibilitatea construirii depozitelor și pe terenuri aflate în proprietate privată. A precizat însă că actele normative cu forță juridică superioară încălcate în cauză sunt art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000 și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 326/2001.

Deci, legea permitea și permite în continuare construirea depozitelor de deșeuri pe terenuri aflate în proprietatea privată a altor persoane decât a UAT-urilor, cu obligația acestora de a trece ulterior în proprietatea publică terenurile ocupate de depozitele de deșeuri. Cu alte cuvinte, obligația stabilită de legiuitorul principal nu este una negativă, de a nu permite construirea depozitelor pe terenuri aflate în proprietate privată (per a contrario, textele legale dau o astfel de posibilitate), ci una pozitivă, respectiv dacă depozitele sunt construite pe teren privat, aceste terenuri trebuie trecute în proprietatea publică a autorităților locale. Rațiunea este aceea de a asigura cu prioritate și celeritate terenuri pentru depozitele de deșeuri. Cu toate acestea, art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 interzice construirea depozitelor de deșeuri pe alte terenuri decât cele aflate în proprietatea UAT-urilor. Aceasta este și interpretarea dată de Tribunalul București acestui text legal prin sentința civilă nr. 3670/14.08.2020 pronunțată în Dosarul nr. x/2018. Rezultă astfel că există în mod clar un conflict juridic între O.U.G. nr. 78/2000 și Legea nr. 326/2001 pe de o parte, iar pe de altă parte H.G. nr. 349/2005. În consecință, întrucât sentința recurată a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000, ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 326/2001 și cu încălcarea principiilor supremației legii, ierarhiei actelor normative și legalității, se impune casarea acesteia de către instanța de control judiciar.

3.3. Instanța de fond a încălcat art. 15 din Legea nr. 326/2001, precum și principiul autonomiei administrației publice locale

Sentința recurată este nelegală, întrucât a fost dată și cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 326/2001 și respectiv a principiului autonomiei administrației publice locale reglementat la art. 120 din Constituția României.

Impunerea în sarcina consiliilor locale/județene a obligației de a lua măsurile necesare pentru construirea depozitelor de deșeuri numai pe terenuri aflate în proprietatea lor, încalcă art. 15 din Legea nr. 326/2001 care prevede în mod expres că organizarea, conducerea, administrarea, gestionarea, coordonarea și controlul serviciului de salubrizare sunt de competența autorităților administrației publice locale. Art. 15 reprezintă în acest caz concret, o aplicație, în materia gestionării deșeurilor, a principiului autonomiei administrației publice locale stabilit de art. 120 din Constituție. Cu alte cuvinte, conform art. 15 din Legea nr. 326/2001, autoritățile administrației publice locale au competența exclusivă de a decide modul de organizare a depozitelor de deșeuri, respectiv ce terenuri utilizează pentru proiectarea și construcția acestor depozite.

De asemenea art. 10 din același act normativ subliniază rolul deosebit de important pe care îl are administrația locală în organizarea serviciilor de utilități publice, fiind singura în măsură să cunoască situațiile concrete din fiecare caz în parte.

Art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 instituie o ingerință nepermisă cu privire la modul în care administrația publică locală înțelege să organizeze, să conducă, să administreze, să gestioneze, să coordoneze și să controleze funcționarea depozitelor de deșeuri, în sensul că limitează administrația locală la construcția depozitelor de deșeuri doar pe terenuri aflate în proprietatea acestora.

Guvernul României nu are nicio atribuție concretă de decizie legată de organizarea serviciilor de utilități publice. Guvernul ar trebui să acționeze în acest domeniu ca un sprijin pentru administrația locală, așa cum dispune art. 14 din Legea nr. 326/2001. După cum a arătat anterior, Legea 326/2001 permite la art. 3 ca administrația locală să construiască depozitele de deșeuri și pe terenuri aflate în proprietatea privată a altor persoane.

Prima instanță și-a concentrat motivarea soluției de respingere a acestei critici de nelegalitate în principal pe împrejurarea că principiul autonomiei locale nu ar impune o independență totală a autorităților locale, acestea fiind obligate să se supună prevederilor legale. Or, chiar prevederea legală invocată de către reclamanta - art. 15 din Legea nr. 326/2001 dă dreptul autorităților administrației publice locale să decidă modul în care organizează, conduc, administrează, gestionează, coordonează și controlează serviciul public de gospodărie comunală.

Deci, edictarea printr-un act normativ cu forță juridică inferioară (H.G. nr. 349/2005) a unei obligații exprese în sarcina autorităților locale, venită să le limiteze aria de competență stabilită prin acte normative cu forță superioară - art. 15 din Legea nr. 326/2001 și prin art. 120 din Constituția României - reprezintă o nelegalitate ce trebuia sancționată de către instanța de fond prin anularea art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005. În concluzie, sentința recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 326/2001 și art. 120 din Constituția României, care interzic Guvernului României să încalce competențele exclusive ale autorităților administrației publice locale în materia gestionării serviciului de salubrizare.

3.4. Instanța de fond a încălcat principiul securității juridice și principiul neretroactivității legii în ceea ce privește aplicarea în timp a H.G. nr. 349/2005

Sentința recurată este nelegală, întrucât a fost dată și cu încălcarea principiilor securității juridice și a neretroactivității legii.

Instanța de fond a considerat în mod nelegal că dispozițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 nu aduc atingere principiului securității juridice, întrucât ar îndeplini cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate statuate atât în jurisprudența constituțională, cât și în cea europeană.

La nivel teoretic, CJUE a statuat că principiul securității juridice face parte din ordinea juridică comunitară și trebuie respectat atât de instituțiile europene, cât și de statele membre. De asemenea, CEDO a subliniat importanța respectării principiului securității juridice pentru a se asigura astfel respectarea dreptului la un proces echitabil. Printre componentele principiului securității juridice se numără și cerința clarității, previzibilității și accesibilității legii.

Norma juridică trebuie să fie astfel clară, accesibilă și previzibilă întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informați în avans asupra consecințelor actelor și faptelor lor, ci să și înțeleagă consecințele legale ale acestora. în caz contrar, principiul nemo censetur ignorare legeni nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecințe asupra securității raporturilor sociale, a existenței societății în general.

CEDO a reținut că nu poate fi considerată lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie. pentru a permite individului să-și adapteze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat; o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie. în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita; o normă este previzibilă atunci când oferă o anumită garanție contra atingerilor arbitrare ale puterii publice.

Legea nr. 24/2000 impune la rândul ei o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesară.

În speță, art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 nu este redactat cu suficientă claritate pentru ca destinatarii acestei norme să-și poată adopta în mod corect conduita, deoarece emitentul actului atacat nu a ținut cont de specificitatea tehnică a exploatării depozitelor de deșeuri și anume de faptul că exploatarea acestora se realizează, conform normativelor tehnice, pe celule de depozitare, care nu se construiesc deodată, ci la intervale de timp diferite, în funcție de gradul concret de ocupare.

Astfel, în cazul A., o parte dintre celulele depozitului au fost construite înainte de intrarea în vigoarea a H.G. nr. 349/2005, iar o altă parte ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Toate acestea, în condițiile în care anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 349/2005 nu exista nicio obligație legală referitoare la construirea depozitelor de deșeuri pe teren aflat în proprietatea UAT-urilor, iar părțile puteau să prevadă, cum de altfel s-a și întâmplat în cadrul A., ca depozitul să fie construit pe teren aflat în proprietatea privată a unor persoane juridice de drept privat.

Astfel, norma contestată este lipsită de claritate, accesibilitate și previzibilitate întrucât nu reglementează ce se întâmplă cu aceste celule de depozitare ce urmează să fie construite pe teren aflat în proprietate privată, ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 349/2005 - respectiv pot sau nu pot să fie construite pe teren aflat în proprietatea privată a altor persoane. În ipoteza A., celulele C6 și C7 fac parte din proiectul inițial al depozitului, care conform înțelegerii contractuale dintre UAT și operator urmau a fi construite pe teren aflat în proprietatea privată a operatorului după ce H.G. nr. 349/2005 a intrat în vigoare, în baza unei înțelegeri/contract cu autoritatea publică/UAT anterior adoptării actului contestat

Prin această lipsa de claritate, accesibilitate și previzibilitate, Guvernul României a creat premisele unor interpretări abuzive ce țin de pretinsa nelegalitate a construirii acestor celule pe teren proprietate privată a operatorului. Drept dovadă, în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul București a anulat în primă instanță prin sentința civilă nr. 3670/14.08.2020 AIM nr. 15/2018 în ceea ce privește celulele C6-C7, reținând că acestea ar fi fost construite în mod nelegal pe terenul A., cu încălcarea art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005.

Judecătorul fondului a încercat să scuze această lipsă de claritate, accesibilitate și previzibilitate a art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 cu o motivare generală, respectiv că din "ansamblul întregii legislații aplicabile în domeniu" rezultă respectarea imperativelor anterior amintite.

În realitate însă, niciun text de lege din "ansamblul întregii legislații aplicabile în domeniu" nu reglementează ce se întâmplă cu celulele de depozitare ce urmează să fie construite în cadrul aceluiași depozit în temeiul unui contract valabil, după intrarea în vigoare a H.G. nr. 349/2005 pe terenuri aflate în proprietate privată. Rezultă deci că în cauză instanța a încălcat principiul securității juridice.

A mai susținut în fața instanței de fond faptul că lipsa de claritate a normei contestate creează și premisele unei aplicări retroactive a acesteia, aspect interzis de prevederile art. 15 alin. (2] din Constituția României. Cu alte cuvinte, faptul că autoritățile administrației publice locale au obligația de a lua toate măsurile pentru ca depozitele de deșeuri să fie construite pe terenuri aflate în proprietatea lor, aduce atingere Contractului nr. x/11.03.1999 care prevede obligația A. de a pune la dispoziția PMB terenul pentru construirea depozitului și respectiv exploatarea acestuia pe teren privat. Or, dispozițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 nu pot conduce la suprimarea producerii în viitor a efectelor Contractului nr. x/11.03.1999 constituit în mod legal sub imperiul legii vechi și care prevede în mod expres la art. 5 obligația A. de a pune la dispoziția PMB terenul pe care urma să fie construit depozitul.

Motivul adiacent de nelegalitate referitor la aplicarea retroactivă privește calitatea normei contestate, iar nu executarea acesteia în raport cu un anumit caz concret, astfel încât prima instanță să fie îndrituită să refuze să judece pe motiv că nu ar fi fost învestită cu "aspecte de ordin concret care să vizeze executarea Contractului nr. x/11.03.1999". Cu alte cuvine, norma contestată creează o stare de pericol cu privire la aplicarea retroactivă a acesteia, care trebuia sancționată de către judecătorul fondului. În consecință, întrucât sentința recurată a fost dată cu încălcarea principiului securității juridice și contravine prevederilor art. 15 din Constituția României, se impune casarea acesteia.

3.5. Instanța de fond a încălcat principiul libertății economice

Sentința recurată este nelegală, întrucât a fost dată și cu încălcarea art. 45

din Constituție referitor la principiul libertății economice.

Reclamanta a susținut în fața primei instanțe faptul că art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 aduce atingere principiului constituțional al libertății economice (art. 45 din Constituție), întrucât restricționează în mod disproporționat dreptul A., în calitate de operator de salubrizare, de a-și desfășura activitatea conform liberei inițiative, în acord cu scopul economic propus, cu cerințele de protejare a mediului înconjurător și cu Contractul nr. x/11.03.1999.

Instanța de fond a respins această critică de nelegalitate cu motivarea că A. nu ar fi dovedit legătura de cauzalitate între reglementarea contestată și modalitatea în care drepturile și interesele sale legitime ce derivă din Contractul nr. x/11.03.1999 ar fi prejudiciate de aceasta.

Explicația instanței pare mai degrabă o cenzură a interesului reclamantei în susținerea acțiunii în anulare, decât o motivare pentru înlăturarea criticii de nelegalitate. Dar cu privire la interes, prima instanța deja reținuse că reclamanta justifică un interes întrucât urmărește "un folos practic prin promovarea prezentei acțiuni în legătură cu pretinsa prejudiciere a drepturilor sale de natură patrimonială, inclusiv cele legate de imposibilitatea amortizării investiției economice efectuate în temeiul Contractului nr. x/11.03.1999."

În fine, motivarea pe fond este eronată, întrucât există o legătură clară de cauzalitate între articolul contestat și afectarea drepturilor și intereselor sale legitime ce derivă din Contractul nr. x/11.03.1999, anume aceea că Tribunalul București a anulat prin sentința civilă nr. 3670/14.08.2020 AIM nr. 15/2018 în ceea ce privește celulele C6 și C7, considerând că acestea ar fi fost construite în mod nelegal, contrar prevederilor art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005.

Deci, limitarea construirii depozitelor de deșeuri doar pe terenuri aflate în proprietatea consiliilor locale/județene restrânge libertatea economică a A. întrucât restricționează prestarea în continuare,- conform Contractului nr. x/11.03.1999, a activității de postmonitorizare pe celulele C6-C7, celule proiectate și construite pe teren proprietate privată.

Or, potrivit art. 15 din Constituția României, orice restrângere a exercițiului unor drepturi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o situație democratică, proporțională cu situația care a determinat-o, aplicată în mod nediscriminatoriu și fără să aducă atingere existenței libertății. Restrângerea libertății economice a A. nu are la bază nicio situație obiectivă, neputând fi găsit niciun argument pentru condiționarea construirii depozitelor de deșeuri exclusiv pe terenuri aflate în proprietatea consiliilor locale/județene, mai cu seamă că această restrângere nu este nici măcar necesară, de vreme ce orice investiție privată realizată de operator în infrastructura specifică serviciilor de salubrizare urmează să revină UAT-urilor la finalul contractului de delegare conform art. 28 din Legea nr. 101/2006 și a art. 1.6.2 din Documentația de licitație.

În consecință, întrucât sentința recurată a fost dată cu încălcarea principiului libertății economice, se impune casarea acesteia.

3.6. Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a noțiunii de exces de putere

Sentința recurată este nelegală și din cauza faptului că prima instanță a făcut o aplicare greșită a noțiunii de exces de putere în prezenta cauză. La o primă vedere, s-ar putea susține în mod formal că soluția administrativă reglementată de Guvernul României la art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 este o chestiune ce ține de oportunitate, respectiv de dreptul autorității publice de a alege/aprecia dintr-o multitudine de opțiuni pe cea considerată mai bună pentru satisfacerea interesului public. Numai că instanța de contencios administrativ este abilitată de Legea nr. 554/2004 să verifice dacă acest drept de apreciere al autorității publice nu a fost exercitat cu exces de putere, respectiv dacă nu cumva prin soluția administrativă reglementată, Guvernul României nu a încălcat un drept sau interes legitim al reclamantei. Or, după cum deja a arătat, actul atacat încalcă drepturile și interesele reclamantei ce țin de executarea Contractului nr. x/11.03.1999 și de monitorizare post-închidere a A..

În concret, reclamanta nu se mai poate bucura de drepturile ce derivă din Contractul nr. x/11.03.1999, contract valabil încheiat, întrucât prin sentința civilă nr. 3670/14.08.2020 Tribunalul București a anulat AIM nr. 15/2018 în ceea ce privește celulele C6 și C7 considerând că acestea ar fi fost construite în mod nelegal, contrar prevederilor art. 9 alin. (3] din H.G. nr. 349/2005.

Guvernul României avea posibilitatea ca în temeiul dreptului său de apreciere să găsească alte soluții administrative pentru protecția interesului public, soluții care să nu încalce însă drepturile și interesele legitime ale persoanelor.

Oricare ar fi fost finalitatea urmărită de către intimatul - pârât prin reglementarea de la art. 9 alin. (3] din H.G. nr. 349/2005, aceasta este oricum atinsă în speță prin alte mijloace ce nu încalcă drepturile și interesele legitime ale persoanelor, având în vedere că art. 1.6.2 din Documentația de licitație, respectiv art. 3 alin. (3) din Legea nr. 326/2001 în vigoare la data adoptării H.G. nr. 349/2005 prevăd soluții pentru trecerea ulterioară în patrimoniul UAT-urilor a terenului aferent dezvoltării depozitului.

În același sens, se invocă prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 101/2006 a serviciului de salubrizare a localităților. Impunerea apriorică a obligației consiliilor locale/județene de a lua măsurile necesare pentru construirea depozitelor de deșeuri municipale numai pe terenuri aflate în proprietatea lor reprezintă o limitare abuzivă, ce nu face decât să încalce drepturile și interesele legitime ale reclamantei, precum și principiul constituțional al libertății economice, iar instanța de fond a aplicat/interpretat greșit acest principiu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4.1. Întâmpinarea depusă de pârâtul SECTORUL 1 AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

Pârâtul SECTORUL 1 AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a formulat întâmpinare față de recursul formulat de către reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu rezerva dreptului de a solicita pe cale separată obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1.1. Sentința este legală sub aspectul interpretării și aplicării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Considerentele instanței de fond pentru respingerea susținerilor A. sunt extensive și temeinic fundamentate pe dispozițiile legale mai sus menționate (art. 6 din Legea nr. 24/2000 și art. 29 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 24/2000). Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, operațiunea și obligația de fundamentare se referă la întregul act normativ, în ansamblu său, neexistând vreo sintagmă expresă care să susțină interpretarea greșită a A., în sensul motivării fiecărei dispoziții particulare dintr-un act normativ. Interpretarea A. este evident excesivă și ar impune o obligație imposibilă în sarcina legiuitorului, care ar trebui să argumenteze în mod extensiv fiecare măsură particulară pe care o prevede în cuprinsul unui act normativ.

Din contră, sintagma din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 se referă în mod evident la faptul că adoptarea proiectului de act normativ în integralitatea sa trebuie fundamentată, luându-se în considerare repere generale, anume "interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte", precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, odată cu propunerea unui proiect de act normativ, nota de fundamentare trebuie să prevadă rațiunile pentru care respectivul act se impune a fi adoptat în contextul social și legislativ de la acel moment, nicidecum să justifice în particular fiecare măsură și prevedere din respectivul act normativ.

Pe de altă parte, în ceea ce privește chestiunea adoptării H.G. nr. 349/2005 în temeiul obligației de transpunere integrate a Directivei nr. 1999/31 CE, A. susține în mod neîntemeiat faptul că raționamentul instanței de fond ar fi greșit, întrucât "nicio singură dispoziție din acest act european nu conține obligația consiliilor locale/județene de a lua toate măsurile necesare pentru construirea depozitelor pe terenuri aflate în proprietatea lor".

Or, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 6 alin. (z) din Legea nr. 24/2000, pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente și de perspectivă, precum și de la insuficiențele legislației în vigoare. Prin urmare, chiar dacă Directiva transpusa nu conținea nicio dispoziție cu privire la regimul juridic al terenurilor pe care trebuie construite depozitele de deșeuri municipale, nimic nu împiedica legiuitorul ca în considerarea dezideratelor sociale de perspectivă si a insuficienței legislației în vigoare/să adopte masuri suplimentare, precum cea din dispozițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005.

Prin urmare, având în vedere că măsura adoptată prin dispozițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 era aliniată cu dezideratele si scopul Directivei transpuse, afirmația A. în sensul că executivul național avea obligația să explice în cuprinsul Notei de fundamentare de ce a considerat necesar să adauge la directiva europeană o obligație suplimentara este lipsită de fundament legal.

În fine, chiar reclamanta face mențiune în cuprinsul recursului la dispozițiile art. 35 din Ordonanța de urgență nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor (O.U.G. nr. 78/2000. După cum se poate observa, chiar anterior adoptării H.G. nr. 349/2005, dispoziția din art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000 impunea în sarcina consiliilor locale ale unităților administrativ-teritoriale obligația de a asigura alocarea unor terenuri din proprietatea lor pe care să fie construite depozitele de deșeuri municipale. în ipoteza în care nu ar fi existat terenuri în proprietatea publică sau privată a UAT, același text legal permitea consiliilor locale să demareze proceduri de expropriere, fiind menționat în mod expres că scopul realizării depozitelor reprezintă "cauză de utilitate publică".

Prin urmare, și din această perspectivă, dispoziția expresă din art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 nu trebuia însoțită de o argumentare/motivare expresa din partea legiuitorului, din moment ce această dispoziție nu reglementa o chestiune străină de cadrul legal existent la acel moment, ci, din contră, era adoptată în concordanță și în completarea dispoziției deja existente în art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000, precum și în considerarea scopului și dezideratelor din Directiva transpusă.

4.1.2. Sentința este legală sub aspectul interpretării si aplicării dispozițiilor art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000 și ale art. 3 alin. (2) din Legea serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 326/2001.

Dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000 trebuie interpretate m sensul ca impun în sarcina consiliilor locale ale unităților administrativ-teritoriale obligația de a asigura alocarea unor terenuri din proprietatea unităților administrativ-teritoriale pe care să fie construite depozitele de deșeuri municipale.

Sintagma "hotărăsc, în condițiile legii, asigurarea cu prioritate a unor terenuri" nu ar putea permite consiilor locale să hotărască/să dispună decât asupra unor terenuri din proprietatea privată sau publică a UAT, iar nu asupra unora din proprietatea privata a unor persoane fizice sau juridice, astfel cum pretinde în mod neîntemeiat A..

Mai mult, dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000 prevedeau în mod expres că realizarea depozitelor și instalațiilor de valorificare și eliminare a deșeurilor pentru localități constituie cauză de utilitate publică, din această sintagmă reieșind fără doar și poate că, în ipoteza în care nu ar fi existat terenuri în proprietatea publică sau privată a UAT, consiliile locale erau abilitate

Ș

i chiar obligate) să demareze proceduri de expropriere, tocmai pentru a trece eventuale terenuri disponibile și propice pentru construirea depozitelor de deșeuri din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietate publică a UAT.

Prin urmare, contrar afirmației recurentei-reclamante, nu numai că dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000 reglementează construirea depozitelor de deșeuri exclusiv pe terenuri aflate în proprietatea consiliilor locale/județene, dar acestea și prevăd în mod expres că aceasta cauză este una de utilitate publică, pentru care s-ar permite demararea procedurilor de expropriere, depozitele de deșeuri neputând fi deci construite decât pe terenuri din proprietatea UAT.

Dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 326/2001 stabilesc regula potrivit căreia terenurile pe care se amplasează/realizează/construiesc depozitele de deșeuri trebuie să aparțină domeniului public, fiind deci proprietatea UAT.

Totodată, în concordanță cu dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000, și dispozițiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 326/2001 prevăd faptul că, în ipoteza în care s-ar impune ocuparea definitivă a unor terenuri prin construirea unui depozit de deșeuri, respectivele terenuri trebuie trecute în proprietatea publică a UAT. singura cale legală fiind procedura de expropriere.

Cu alte cuvinte, în ceea ce privește verificarea legalității adoptării dispozițiilor art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 prin raportare la dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000 și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 326/2001, nu au absolut nicio relevanță situația de fapt și condițiile de legalitate (sau nelegalitate) în care a fost încheiat Contractul nr. x/1999, respectiv nu are relevanță faptul că s-ar fi prevăzut obligația A. de a trece terenul în proprietatea publică la încetarea contractului, aceasta fiind o situație străină de contextul dispozițiilor legale vizate. Prin urmare, strict raportându-se la interpretarea corectă și evidentă a textelor de lege din art. 35 din O.U.G. nr. 78/2000 și din art. 3 alin. (3) din Legea nr. 326/2001, este fără doar și poate ca sunt corecte și temeinice considerentele instanței de fond.

4.1.3. Sentința este legală sub aspectul interpretării și aplicării dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 326/2001 și principiului autonomiei administrației publice locale.

Cu toate că una dintre criticile reclamantei viza faptul că Guvernul României ar fi adoptat art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 cu așa-zisa nerespectare a principiilor supremației legii, ierarhiei actelor normative și legalității, în ceea ce privește autoritățile publice locale, pare că A. pretinde ca acestea ar trebui să fie libere absolut și să decidă în ceea ce privește depozitele de deșeuri după propriile doleanțe, iară nicio restricție impusă prin acte normative adoptate de către autoritatea administrației publice centrale, fapt ce este în mod evident absurd și în contradicție cu legea și cu ordinea de drept.

Este incontestabil că Guvernul României avea ca atribuție principală realizarea politicii generale a statului în domeniul gospodăriei comunale, în special prin inițierea și supunerea spre adoptare a unor proiecte de lege privind reglementarea activității din sectorul gospodăriei comunale, un astfel de proiect de lege fiind și H.G. nr. 349/2005, incluzând dispoziția din art. 9 alin. (3).

Mai mult, la fel de clar este și faptul că Guvernul României era abilitat prin lege sa stabilească măsuri pentru dezvoltarea durabilă și creșterea calității serviciilor publice de gospodărie comunală, corespunzător cerințelor utilizatorilor și nevoilor localităților.

Prin urmare, este adevărat că art. 15 din Legea nr. 326/2001 dă dreptul autorităților administrației publice locale să decidă modul în care organizează, conduc, administrează, gestionează, coordonează și controlează serviciul public de gospodărie comunală, însă la fel de adevărat este că aceste atribuții ale autorităților administrației publice locale trebuie exercitate în limitele legii, cu respectarea dispozițiilor impuse prin actele adoptate de către autoritatea administrației publice centrale, respectiv de către Guvernul României, deci și cu respectarea normei impuse prin art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005, ca normă de reglementare a activității din sectorul gospodăriei comunale.

4.1.4. Sentința este legală sub aspectul interpretării și aplicării principiilor securității juridice și al neretroactivității legii.

Susținerea recurentei-reclamante este speculativă, A. urmărind de fapt să obțină formularea unor considerente pe care să le folosească mai apoi în cadrul dosarului nr. x/2018, pentru eventuala invalidare a hotărârii Tribunalului București, prin care s-a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 11239/15.12.2017 și a Autorizației Integrate de Mediu nr. 15/14.02.2018, în ceea ce privește Compartimentele C6 și C7 (7' și 7") ale depozitului de deșeuri al A.. Mai mult, această susținere este și rezultatul evident al unei abordări simpliste și lacunare asupra întregului act normativ, astfel cum vom argumenta în continuare.

Deși reclamanta susține faptul că norma contestată este lipsită de claritate, accesibilitate și previzibilitate întrucât nu reglementează ce se întâmplă cu aceste celule de depozitare ce urmează să fie construite pe teren aflat în proprietate privată, ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 349/2005, dispozițiile H.G. nr. 349/2005 sunt extrem de clare, accesibile și previzibile în ceea ce privește aceste aspecte.

În cazul de față, față de dispozițiile art. 26 alin. (1) din H.G. nr. 349/2005, depozitul de deșeuri al A. ar fi trebuit să funcționeze în condițiile și în limitele actelor de reglementare emise la data intrării în vigoare a H.G. nr. 349/2005, care îi reglementau capacitatea proiectată și care îi autorizau funcționarea, respectiv în limita capacității proiectate reglementate de Acordul de mediu nr. 534/05-07.1999, acesta fiind actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condițiile de realizare a unui proiect. Or, deși se susține că celulele C6 - C7 ale depozitului A. fac parte din proiectul inițial al depozitului, că acestea au fost construite ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 349/2005, în baza unui Acord_de mediu nou si a unei Autorizații de construire noi, emise în anul 2010, reprezentând deci un depozit nou, astfel că era doar firesc să devină aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005, care nu retroactivează, ci se aplică pentru o situație născuta sub incidența legii noi. În orice caz, instanța de recurs nu se poate pronunța asupra acestor chestiuni în cadrul prezentei cauze, având în vedere că obiectul acestui dosar nu implică stabilirea naturii juridice a celulelor C6 - C7 ale depozitului A. (de depozit nou sau de depozit existent).

Revenind la problema de claritate, accesibilitate și previzibilitate a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005, norma îndeplinește cerințele pentru respectarea principiului securității juridice, fiind clară, accesibilă si previzibilă în esența sa. De asemenea, în ceea ce privește chestiunea invocată de către recurenta-reclamantă, în sensul că "nu reglementează ce se întâmplă cu aceste celule de depozitare ce urmează să fie construite pe teren aflat în proprietate privată, ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 349/2005", dispozițiile art. 26 alin. (1) H.G. nr. 349/2005 sunt extrem de clare, accesibile și previzibile în a statua că,depozitele de deșeuri municipale conforme existente sau care se conformează prevederilor prezentei hotărâri până la data de 31 decembrie 2006 continuă să funcționeze până la epuizarea capacității proiectate".

4.1.5. Sentința este legală sub aspectul interpretării și aplicării principiului libertății economice din art. 45 din Constituție.

După cum se poate observa din textul normei, libertatea economică nu este o libertate absolută, ci trebuie exercitată în condițiile legii. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea A., în sensul că dispozițiile legii ar trebui modificate/adaptate/anulate, astfel încât să profite pentru situației sale particulare legată de executarea Contractului nr. x/11.03.1999.

Mai mult, condiția impusă prin dispozițiile art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 este perfect justificată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 326/2001, serviciile publice de gospodărie comunală reprezintă ansamblul activităților și acțiunilor de utilitate și de interes local, desfășurate sub autoritatea administrației publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică, prin care se asigură, printre altele, salubrizarea activităților (inclusiv prin depozitarea deșeurilor în depozitele de deșeuri municipale). Controlul de legalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 prin raportare la dispozițiile art. 45 din Constituție ar trebui să vizeze dacă prevederile legale respectă exigența liberului acces al persoanelor la o activitate economică, în general, iar nu să vizeze dacă aceste dispoziții ar fi propice sau nu pentru situația particulară și circumstanțiată a unei anumite persoane juridice.

În drept, au fost invocate prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

4.2. Întâmpinarea depusă de intervenienta B. (ANPM)

Intervenienta B. (ANPM) a formulat întâmpinare la cererea de recurs promovată de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat pentru motivele dezvoltate în cele ce urmează.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Intimata a prezentat câteva aspecte de fapt referitoare la existența depozitului de deșeuri de la limita dintre București și Chiajna, în partea de Nord a Sectorului 1, precum și la incidența dispozițiilor art. 9 Alin. (3) din H.G. nr. 349/2005 asupra extinderii cu noi compartimente de depozitare a Centrului de Management Integrat al Deșeurilor. Depozitarea deșeurilor a început prin semnarea contractului nr. x/11.03.1999, încheiat pentru o durată de 20 ani, având ca obiect depozitarea unei cantități totale de deșeuri de 4.500.000 tone, provenind din municipiul București, corespunzător unei cantități de 225.000 tone deșeuri pe an. În temeiul acestui contract a fost realizat un proiect tehnic ce viza edificarea unui număr de 5 spații de depozitare (compartimente) pe o locație în suprafață de aproximativ 16,5 ha situate, după schimbarea amplasamentului inițial, la limita dintre Sectorul 1 București și comuna Chiajna, Jud. Ilfov, pe strada x nr. 17-27.

Începând cu anul 2000, reclamanta a achiziționat terenuri situate în partea de N a depozitului, alipite de acesta, după cum ea însăși admite la pct. 1.1 din cererea de recurs, totalizând o suprafață de aproximativ 10 ha, pe care Ie-a alipit în anul 2008, la un moment la care H.G. nr. 349/2005 era în vigoare. Contrar însă celor afirmate de reclamantă, terenurile achiziționate nu au folosit la dotarea depozitului cu facilitățile impuse de lege pentru funcționarea acestuia, așa cum reclamanta afirmă la subpct. 10 de la pct. 1.1., ci numai pentru extinderea capacității de depozitare. Suplimentar, modul in care a folosit aceste terenuri nu este relevant în economia cererii de anulare a art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005, folosirea terenurilor în alte scopuri decât depozitarea nefăcând obiectul dispoziției legale criticate.

Din această perspectivă, cunoscând rigoarea dispozițiilor de mediu, terenurile folosite pentru desfășurarea unor activități autorizate ar fi trebuit să fie, la rândul lor, subiect de autorizație de mediu, și, suplimentar, să facă și un corp comun, astfel încât să poată fi exploatată ca atare. Dar, în speță, alipirea terenurilor s-a făcut numai în anul 2008 iar autorizarea, prealabilă de mediu, prin Acordul de mediu, numai în anul 2010, după intrarea în vigoare a H.G. nr. 349/2005 și a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din aceasta. Ceea ce face ca întregul demers al reclamantei în anularea unei dispoziții, pe care numai ea o interpretează diferit, să fie întemeiat nu pe supremația legii ci pe interese economice incompatibile cu aceasta. În niciun moment pe durata de funcționare a depozitului de deșeuri, anterior anului 2010, reclamanta nu a solicitat modificarea sau completarea proiectului tehnic cu extinderea capacității de depozitare, astfel încât în anul 2010 să fie necesară edificarea a 2 (în fapt 3: C6, C6' și C7) noi compartimente pentru depozitarea deșeurilor.

Natura obligațiilor de mediu, atât din perspectiva duratei activității și a impactului, cât și din perspectiva necesității actualizării condițiilor de funcționare pe durata de activitate, cu semnificația că activitățile ce urmează a se desfășura în timp, pentru o durată atât de lungă, impun armonizarea condițiilor inițiale la cadrul legislativ în vigoare. Reclamanta a cunoscut apărarea intervenienților din Dosarul nr. x/2018, inclusiv cu privire la emiterea nelegală a AIM 2018 ca urmare a nerespectării, printre altele, a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005, dar a promovat cererea în anulare a acestei dispoziții numai după pronunțarea pe fond în acest dosar, făcând astfel dovada că această procedură este menită doar să întârzie soluționarea litigiului ce face obiectul Dosarului x/2018, fiind cunoscut că o dată exercitat recursul, măsurile impuse de instanța de fond nu mai au caracter executoriu.

4.2.1. Nu poate fi primită critica de nemotivare a H.G. nr. 349/2005, pentru caracterul pro causa, cât și pentru că în cuprinsul Notei de Fundamentare a acestui act normativ necesitatea adoptării este motivată prin noile dispoziții legale în vigoare din domeniul protecției mediului la momentul adoptării, la care vechiul act normativ, H.G. nr. 162/2002, nu mai corespundea.

Din perspectiva momentului la care este înregistrată acțiunea în abrogarea dispozițiilor Art. 9 alin. (3) din H.G. nr. 349/2005, promovarea acesteia trebuia realizată imediat după admiterea în principiu, în Dosarul x/2018, a intervenției accesorii a Poliției Locale Sector 1, partea care a invocat în dosarul menționat dispozițiile acestei prevederi legale atunci când a criticat emiterea de către autoritatea locală de mediu, în luna februarie 2018, a autorizației integrate de mediu pentru funcționarea Depozitului de Deșeuri operat de reclamantă.

Promovarea acestei acțiuni, după pronunțarea pe fond în Dosarul x/2018 lipsește de obiectivitate și temeinicie acest demers juridic, transformându-l și mai mult într-o acțiune colaterală în pretenții, de menținere a unui statut privilegiat, sub aparența apărării unui interes public prin critica unui singur articol al unui act normativ cu 38 de articole și 5 Anexe.

Mai mult, reclamanta nu observă nici motivarea primei instanțe conform căreia nu se impunea o dezvoltare a motivelor de adoptare a noii dispoziții legale pentru fiecare articol in parte.

Nici pretenția reclamantei ca Guvernul să prezinte care sunt fundamentele sociale sau politice care au stat la baza adoptării hotărârii nu reprezintă o critică întemeiată, o astfel de obligație neexistând în cuprinsul art. 6 alin. (1) din L24/2000

4.2.2. Nici critica cu privire la nerespectarea supremației legilor nu poate fi primită.

O.U.G. nr. 78/2000, în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 349/2005, nu conține nicio dispoziție expresă cu privire la natura proprietății terenului pe care se amplasează depozitul, singura dispoziție fiind cea de la art. 26 lit. c), conform căreia amplasarea și amenajarea depozitului final de deșeuri se face numai cu acordul autorităților competente, din redactare rezultând că este vorba de autoritățile centrale sau locale de mediu, cu privire la autorizațiile de funcționare.

Nici dispoziția de la art. 3 alin. (3) nu are semnificația dată de reclamantă, în sensul că ar fi singura interpretare ce se poate da textului legal citat,