ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3674/2023

Ședința publică din data de 29 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021 la data de 13.08.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU, anularea Deciziei nr. 18 din 18.02.201203, având număr de înregistrare AFM 764/DJ/18.02.2020, emisă de pârâtă în soluționarea contestației administrative; anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x emise de AFM în data de 15.11.2019, înregistrată sub nr. x/15.11.2019, și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.11.2019, înregistrat sub nr. x/15.11.2019, prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în sarcina societății reclamante, respectiv în ceea ce privește contribuții în sumă de 3.972.644 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

La data de 1.02.2021, reclamanta a depus cerere precizatoare a valorii cererii de chemare în judecată, în sensul îndreptării erorii materiale de calcul, respectiv că suma contestată din Decizia de impunere este de 2.989.452 RON și nu de 3.972.644 RON, cum în mod eronat a fost indicat în petitul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1716 din 22 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU, așa cum a fost precizată, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 1716 din 22 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea în tot a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond iar în subsidiar, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În contextul unei ample prezentări a situației de fapt, a cererii de chemare în judecată și a considerentelor sentinței primei instanțe, recurenta-reclamantă a susținut, că au fost încălcate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât:

- o simplă comparație între motivele din cererea de chemare în judecată și motivele care stau la baza hotărârii recurate relevă faptul că prima instanță a realizat o analiză superficială care are semnificația unei lipse a cercetării fondului, ceea ce relevă necesitatea admiterii recursului sub forma casării cu trimitere spre rejudecare;

- prima instanță a reținut în mod greșit că reclamanta nu a contestat situația de fapt reținută de pârâtă în actele administrative atacate, în fapt, fiind criticat modul arbitrar în care pârâta a înlăturat mai multe cantități de deșeuri de la verificarea îndeplinirii obiectivelor anuale;

- instanța a preluat apărările pârâtei potrivit căreia obligațiile reclamantei în calitate de OTR prevăzute la art. 26 pct. a) din Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilității gestionării deșeurilor de ambalaje sunt unele de rezultat și nu de diligentă, fără a motiva în vreun fel această calificare, și a refuzat să se pronunțe asupra argumentelor cu privire la interpretarea dispozițiilor legale aplicabile, preluând apărările din întâmpinarea pârâtei;

- în același timp, cele mai multe dintre motivele din cererea de chemare în judecată nu au fost analizate.

Relativ la motivul de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă susține că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, a Ordinului nr. 578/2006 prin care a fost a fost aprobată Metodologia de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, respectiv a dispozițiilor capitolului XV care stabilește modul de calcul al contribuției prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005.

În esență, arată recurenta reclamantă că art. 71 și 72 din Metodologie stabilesc standardele legale pe care trebuie să le respecte pentru ca volumele de deșeuri gestionate să fie luate în considerare pentru scopul îndeplinirii obiectivelor anuale, iar A. S.A. a îndeplinit cerințele prevăzute de legislația aplicabilă, contrar aprecierii pârâtului intimat.

Susține recurenta reclamantă că răspunderea pentru pretinsa nereciclare a deșeurilor aparține societăților colectoare, neexistând o dispoziție care să prevadă că operatorii autorizați pentru preluarea obligațiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje pentru operatori economici responsabili care introduc pe piața națională ambalaje și ambalaje de desfacere, preiau răspunderea valorificatorului final.

Arată că, raportat la art. 71 și 72 din Metodologie, avea obligația de a asigura trasabilitatea deșeurilor "până la operatorul economic valorificator". În concret, aceasta înseamnă că, dacă A. contractează un colector de deșeuri, cantitățile raportate de colector în baza contractului încheiat cu A. vor fi luate în considerare la îndeplinirea obiectivelor de valorificare, dacă se face dovada trasabilității deșeurilor respective până la operatorul valorificator, recurenta reclamantă fiind datoare să urmărească si să documenteze faptul că deseurile sunt predate unui agent valorificator autorizat conform legii.

Susține recurenta reclamantă că, deși dispozițiile legale sunt clare, intimata pârâtă consideră că recurenta ar fi răspunzătoare pentru plata contribuțiilor aferente cantităților de deșeuri de ambalaje constatate de autoritate, considerând că aceasta (recurenta) trebuie să răspundă pentru neîndeplinirea obligațiilor de către terțe persoane, și anume de către o parte din operatorii economici valorificatori care ar fi efectuat raportări fictive.

Or, atâta timp cât operatorii economici valorificatori desfășoară activități reglementate prin autorizații de mediu, aceștia au obligația ținerii evidenței stricte a deșeurilor și sunt supuși controlului organelor administrației publice centrale cu competențe în domeniu. În acest context, opțiunea legiuitorului este una firească, considerându-se necesar, dar și suficient, ca operatorul economic autorizat pentru gestionarea deșeurilor din ambalaje (în speță A.) să documenteze predarea deșeurilor către operatorul valorificator, fără a fi răspunzător de activitatea acestuia din urmă,

În consecință, concluzionează recurenta reclamantă că:

a) funcționarea sistemului de preluare a răspunderii pentru valorificarea deșeurilor din ambalaje presupune că operatorul A. finanțează sistemul de valorificare a deșeurilor de ambalaje, dar nu realizează în mod efectiv și nici nu verifică operațiunile de valorificare/reciclare realizate de valorificatorii/reciclatorii autorizați;

b) eventualele raportări greșite ale altor subiecți nu pot să atragă răspunderea A., neexistând vreun temei legal care să permită o atare soluție;

c) dacă se probează o fraudă săvârșită de terțe persoane, autoritatea are posibilitatea să recupereze sumele datorate Fondului pentru Mediu doar de la autorii acelei fraude.

De asemenea, recurenta reclamantă critică și situația de fapt privind cantitățile de deșeuri valorificate ori reciclate de către valorificatorii/reciclatorii autorizați, susținând că au fost valorificate/reciclate cantități mai mari de deșeuri decât cele reținute în raportul de inspecție fiscală întocmit de către pârât.

Intimata ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

Arată intimata că, analizând considerentele hotărârii atacate, se constată că prima instanță a analizat motivele invocate în susținerea cererii de anulare a actelor atacate, probele administrate în cauză, textele legale incidente, prezentând argumente proprii privind înlăturarea motivelor de nelegalitate expuse în acțiunea introductivă de instanță. Se constată, de asemenea, că motivele expuse nu sunt contradictorii și nici străine de natura pricinii, nefiind dat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deosebit, arată că, potrivit art. 16 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 249/2015. A. S.A. este obligată "să asigure reciclarea, iar în cazul în care nu pot fi reciclate, valorificarea prin alte metode a ambalajelor primare care au devenit deșeuri".

Potrivit acestui act normativ obligația sa este una de rezultat, nu doar de diligentă. Astfel, recurenta trebuie să se asigure, prin toate mijloacele, că întreaga cantitate de deșeuri raportate ca fiind valorificate de către clienții acesteia a fost efectiv valorificată.

În conformitate cu pct. 26 lit. a) din Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilității gestionării deșeurilor de ambalaje, aprobată prin Ordinul comun nr. 932/481/2016 al Ministrului Mediului, Apelor și Pădurilor și Viceprim-ministrului, Ministrului Economiei, Comerțului și Relațiilor cu mediul de afaceri, A. S.A., în calitate de O.T.R., avea obligația "să asigure și să finanțeze, în numele operatorilor economici responsabili, colectarea, valorificarea sau incinerarea în instalații de incinerare cu valorificare de energie și, respectiv, reciclarea deșeurilor de ambalaje, să raporteze modul de gestionare a acestora și să atingă cel puțin obiectivele prevăzute în Legea nr. 249/2015 art. 16 alin. (4)". Astfel, recurenta A. S.A. a prezentat documente care atesta trasabilitatea deșeurilor de ambalaje de la colector – valorificator, dar nu atesta valorificarea efectiva a deșeurilor de ambalaje potrivit cerințelor de incadrare a unei operații de valorificare ca operație de reciclare pentru deșeuri de ambalaje prevăzuta în Anexa nr. 2 la Metodologia din Ordinul 578/2006.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele expuse în continuare.

Recurenta reclamantă A. S.A. este operator autorizat pentru preluarea obligațiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje pentru operatori economici responsabili care introduc pe piața națională ambalaje și ambalaje de desfacere.

Intimata pârâtă AFM a efectuat o verificare a activității recurentei reclamante asupra legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor decurgând din legislația fiscală și contabilă, verificarea sau stabilirea bazelor de impunere, stabilirea diferențelor obligațiilor de plată pentru intervalul de timp cuprins între 01.01.2018 - 31.12.2018.

Ca urmare a acestei verificări, au fost emise RIF-ul și Decizia de impunere, prin care s-a stabilit că societatea recurentă ar datora diferențe de contribuții suplimentare către bugetul Fondului de mediu, în sumă totală de 5.699.189,00 RON, aferente anului 2018.

Din totalul sumei de 5.699.189 RON, suma de 2.989.452 RON – contestată în prezenta cauză- a fost impusă de către pârâtă în considerarea contribuției datorate de A. ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale cu ocazia derulării raporturilor contractuale cu S.C. B. S.R.L. si S.C. C. S.R.L..

Prima instanță a statuat, în urma analizei dispozițiilor legale incidente, că obligația recurentei reclamante, în calitate de operator autorizat pentru preluarea obligațiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, este una de rezultat, nu doar de diligență, aceasta trebuind să se asigure, prin toate mijloacele, că întreaga cantitate de deșeuri de ambalaje raportate ca fiind valorificate de către partenerii săi contractuali, a fost efectiv valorificată/reciclată, în acest fel îndeplinindu-se obiectivele anuale de valorificare sau incinerare in instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje, obiective impuse de lege.

Relativ la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, o eventuală omisiune a instanței de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din noul C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, și, în funcție de aceasta, să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, dezvoltând motivele pentru care a respins acțiunea, Înalta Curte apreciind că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 și art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Corectitudinea acestei modalități de aplicare va fi verificată de instanța de recurs în cadrul criticilor referitoare la pretinsa aplicare greșită a legii, dar nu se poate reține o lipsă de motivare a sentinței primei instanțe. Ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

Relativ la motivul de recurs circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte are a decela, în esență, dacă reclamanta, în îndeplinirea atribuțiilor de operator autorizat pentru preluarea obligațiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare și reciclare a deșeurilor de ambalaje, are o obligație de rezultat, sau una de diligență, adică dacă aceasta trebuie să se asigure că întreaga cantitate de deșeuri raportate ca fiind valorificate de către partenerii săi contractuali, a fost efectiv valorificată/reciclată, ori obligația recurentei reclamante constă doar în documentarea predării deșeurilor către partenerii contractuali - operatori colectori autorizați sau operatori valorificator/reciclatori autorizați – aceștia din urmă fiind răspunzători de realitatea și efectivitatea operațiunilor de valorificare/reciclare.

În această analiză, Înalta Curte are în vedere că verificarea activității recurentei reclamante cu privire la legalitatea și conformitatea declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor decurgând din legislația fiscală și contabilă, verificarea sau stabilirea bazelor de impunere și stabilirea diferențelor obligațiilor de plată, a privit intervalul de timp cuprins între 1.01.2018 – 31.12.2018, fiind astfel necesar ca obligațiile reclamantei față de Fondul de mediu să fie analizate prin prisma legislației specifice aplicabile în perioada de referință (1.01.2018 – 31.12.2018).

În cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, ale Legii nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, ale O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilității gestionării deșeurilor de ambalaje, aprobată prin Ordinul comun nr. 932/481/2016 al Ministrului mediului, apelor și pădurilor și Viceprim-Ministrului, Ministrului economiei, comerțului și relațiilor cu mediul de afaceri, precum și Ordinul Ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006, pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, în forma în vigoare în perioada 1.01- 31.12.2018.

Înalta Curte constată că, în speța de față, în timp ce Legea nr. 211/2011 și Legea nr. 249/2015 reglementează procedura de gestionare a ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, inclusiv prin transferarea responsabilităților, pe bază de contract, către un operator economic autorizat (art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 249/2015, art. VII alin. (1) lit b din O.U.G. nr. 74/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 211/2011, a Legii nr. 249/2015 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005), constituind, astfel, norme generale, O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu clarifică, conform expunerii de motive din preambulul acesteia, regimului juridic al veniturilor din care se constituie Fondul pentru mediu, dobândind, în cauza pendinte, caracter de normă specială.

În aceste condiții, de esență sunt dispozițiile din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu care reglementează sumele datorate fondului de operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate.

Astfel, potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, forma în vigoare la data de 1.01.2018, "veniturile Fondului pentru mediu se constituie din... o contribuție de 2 RON/kg, datorată de operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, plata făcându-se pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri corespunzătoare obiectivelor anuale, stabilite de legislația în vigoare, și cantitățile efectiv valorificate, respectiv gestionate în numele clienților pentru care au preluat obligațiile,,. Această prevedere a fost modificată prin Legea nr. 143/2018, în vigoare din 30.06.2018, astfel că, de la această dată, art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 a prevăzut că "veniturile Fondului pentru mediu se constituie din... o contribuție de 2 RON/kg, datorată de operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, plata făcându-se pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri corespunzătoare obiectivelor anuale, stabilite de legislația în vigoare, și cantitățile încredințate spre valorificare, respectiv gestionate în numele clienților pentru care au preluat obligațiile,,.

Or, analizând prevederile legale antereferite care reglementează obligațiile de plată impuse de intimatul pârât recurentei reclamante, Înalta Curte constată o abordare diferită a legiuitorului, pe parcursul anului 2018, relativ la colectarea veniturilor Fondului pentru mediu constând în sumele datorate de către operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, în sensul că, în perioada 1.01-29.06.2018, aceștia erau răspunzători de valorificarea efectivă a deșeurilor de către partenerii contractuali (operatori colectori autorizați sau operatori valorificator/reciclatori autorizați), în timp ce, pentru perioada 30.06 – 31.12.2018, operatorii care au preluat obligațiile de valorificare a deșeurilor, erau ținuți doar de predarea și documentarea fiscală a predării deșeurilor către partenerii contractuali, fără a răspunde pentru realitatea și efectivitatea operațiunilor de valorificare/reciclare efectuate de către partenerii contractuali.

Sub acest aspect, este de observat că în Raportul de inspecție fiscală care a stat la baza deciziei de impunere contestate în cauză, organul fiscal a reținut prevederile art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 ca și temei al obligației de plată, însă într-o formă în vigoare anterioară datei de 1.08.2018, respectiv până la data de 30.06.2016, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 39/2016.

Înalta Curte are în vedere faptul că, în ceea ce privește predarea și documentarea fiscală a predării deșeurilor către partenerii contractuali (trasabilitatea, conform definiției date termenului de pct. 22 Anexa 1 din Legea nr. 211/2011, respectiv "caracteristica unui sistem de a permite regăsirea istoricului, a utilizării sau a localizării unui deșeu prin identificări înregistrate,,), atât prima instanță, cât și intimatul pârât prin întâmpinare, au arătat că recurenta reclamantă a prezentat documente care atestă trasabilitatea deșeurilor de ambalaje de la colector la valorificator, astfel că acest aspect, nefiind criticat, a dobândit autoritate de lucru judecat.

Este adevărat că actele normative cu caracter infralegal (în forma în vigoare în perioada de referință), respectiv Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilității gestionării deșeurilor de ambalaje, aprobată prin Ordinul comun nr. 932/481/2016 al Ministrului mediului, apelor și pădurilor și Viceprim-Ministrului, Ministrului economiei, comerțului și relațiilor cu mediul de afaceri (art. 26 lit. a) și e) din Anexa 1), sau Ordinul Ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006, pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu (art. 67-72), pot fi interpretate în sensul că operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, erau răspunzători de valorificarea efectivă a deșeurilor de către partenerii contractuali, însă, Înalta Curte constată că, prin acte normative cu cararcter infralegal, emise în executarea "legii" nu pot fi contrazise însăși "legile" pentru a căror punere în executare au fost emise, având în vedere prevederile dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, conform cărora "actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă."

În aceste condiții, cum recurenta reclamantă a respectat dispozițiile legale privind trasabilitatea deșeurilor de ambalaje pentru întreaga perioadă verificată (1.01-31.12.2018), însă, pentru perioada 1.01- 29.06.2018 obligațiile acesteia au circumscris și dovedirea valorificării efective a deșeurilor de către partenerii contractuali, Înalta Curte constată că, pentru perioada 30.06- 31.12.2018, în mod nelegal, intimata pârâtă a impus recurentei reclamante să plătească contribuții suplimentare către Fondul de mediu.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ale art. 18 alin. (1) din aceeași lege, respectiv art. 281 Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, în sensul că anulează, în parte, decizia nr. 18/18.02.2020 emisă de pârâtă în soluționarea contestației administrative, decizia de impunere nr. x/15.11.2019 și raportul de inspecție fiscală nr. x/15.11.2019, cu privire la contribuțiile stabilite suplimentar de plată pentru perioada 30.06 – 31.12.2018 și obligă pârâta să reanalizeze obligațiile de plată pentru perioada 1.01- 29.06.2018, urmând ca, la reanalizarea obligațiilor de plată, intimata pârâtă să aibă în vedere apărările recurentei reclamante cu privire la cantitățile de deșeuri efectiv valorificate/reciclate de către partenerii contractuali ai acesteia.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către recurenta reclamantă, Înalta Curte, făcând o apreciere a proporționalității și necesității onorariului perceput de către apărătorul ales în faza de fond, respectiv recurs, raportat la pretențiile deduse judecății și complexității cauzei, constată că onorariul fixat de recurentă cu apărătorul său este disproporționat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat intimatul pârât la suma de 10 000 RON (care include și taxa judiciară de timbru în sumă de 250 RON), conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cuantum care, pentru motivele enunțate anterior, se apreciază că este corespunzător complexității cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar și deplasărilor la instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1716 din 22 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sențința recurată și rejudecând:

Admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Anulează, în parte, decizia nr. 18/18.02.2020 emisă de pârâtă în soluționarea contestației administrative, decizia de impunere nr. x/15.11.2019 și raportul de inspecție fiscală nr. x/15.11.2019, cu privire la contribuțiile stabilite suplimentar de plată pentru perioada 30.06 - 31.12.2018.

Obligă pârâta să reanalizeze obligațiile de plată pentru perioada 1.01. - 29.06.2018.

Obligă pârâta Administrația Fondului pentru Mediu să plătească reclamantei A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru și onorariu avocat achitate pentru fond și recurs, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 29 iunie 2023.