ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 63/2024

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat: anularea Deciziei nr. 48, înregistrate sub nr. x/01.09.2021, privind soluționarea contestației formulate împotriva Declarației privind obligațiile la Fondul pentru mediu nr. 193469/17.06.2021; anularea Deciziei nr. 9, înregistrate sub nr. x/26.04.2021, privind soluționarea contestației formulate împotriva Declarației privind obligațiile la Fondul pentru mediu nr. 003856/25.01.2021; anularea parțială a Declarației privind obligațiile la Fondul pentru mediu nr. 193469/17.06.2021 cu privire la obligația de plată în sumă de 3.517.646 RON, stabilită în sarcina sa pentru echipamentele electrice și electronice introduse pe piață.

Prin sentința nr. 519 din 16 martie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 519 din 16 martie 2022 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susține aplicarea greșită a disp. art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005, art. 95 alin. (4), coroborat cu art. 268 alin. (1) și art. 269 alin. (2) Codul de procedură fiscală și disp. art. 1 pct. 1 și pct. 17 Codul de procedură fiscală.

Contrar celor reținute de prima instanță, titlurile de creanță pot face obiectul contestațiilor în materie administrativ-fiscală, aspect prevăzut expres de disp. art. 268 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, text ce se completează cu disp. art. 269 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Singurul aspect ce se impunea a fi verificat de prima instanță este cela dacă declarația depusă de către reclamantă la AFM reprezintă ori nu titlu de creanță, element ce se regăsește în cuprinsul disp. art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005.

Întrucât legea califică expres declarația depusă de reclamantă ca fiind un titlu de creanță, potrivit prevederilor art. 268 alin. (1) Codul de procedură fiscală, împotriva titlurilor de creanță se poate formula contestație.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține că declarația de impunere ce este un titlu de creanță, constituie un act administrativ-fiscal, asimilat deciziei de impunere, deoarece suma de plată este individualizată de organul fiscal și nu de către contribuabil, prin urmare, contestarea acesteia este admisibilă.

Prima instanță interpretează legea extrem de restrictiv, atunci când apreciază că titlul de creanță este obligatoriu să fie emis de către organul fiscal deși potrivit disp. art. 269 alin. (2) Codul de procedură fiscală, se stipulează expres că obiectul contestației îl constituie sumele și măsurile înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ-fiscal atacat.

Soluția primei instanțe ignoră și particularitățile speței, în declarația de impunere depusă de către recurenta-reclamantă sunt indicate doar cantități de ambalaje, echipamente, baterii și acumulatori, iar nu sume, determinarea obligației de plată având loc, în mod automat, prin intermediul sistemului electronic operat de AFM.

În mod nelegal, prima instanță reține că remediul pe care recurenta-reclamantă îl avea la îndemână este depunerea unei declarații rectificative, deoarece nu este necesară corectarea propriei declarații în privința cantităților, ci motivul de calcul general prin intermediul sistemului electronic.

Recurenta-reclamantă invocă, în susținerea recursului, doctrină și jurisprudență, în sensul celor susținute prin criticile de nelegalitate.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13.02.2023, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală, pentru motivele arătate.

În combaterea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Asupra excepției nulității recursului Înalta Curte s-a pronunțat la termenul de dezbateri din data de 11.01.2024, în sensul respingerii acesteia și constatării existenței în cererea de recurs a unor motive circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor și susținerilor formulate prin întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare depuse la dosar, raportat la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat și îl va admite, urmând să caseze hotărârea recurată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte constată că prima instanță și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., pe disp. art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005, art. 95 alin. (4), art. 105, art. 268 alin. (1), art. 269 alin. (2), art. 1 pct. 1, art. 1 pct. 17 din Codul de procedură fiscală – Legea nr. 207/2015 și Cap. II din Ordinul nr. 591/2017.

Potrivit disp. art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, deciziile și declarațiile privind stabilirea creanțelor la bugetul Fondului pentru mediu constituie titlu de creanță și devin executorii la data scadenței, prin urmare Declarația privind obligațiile la Fondul pentru mediu nr. 193469/17.06.2021, a cărei anulare parțială s-a cerut în prezenta cauză, reprezintă titlu de creanță.

Declarația de impunere sus-menționată este titlu de creanță, este asimilată conform art. 95 alin. (4) Codul de procedură fiscală, cu o decizie de impunere și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia.

Potrivit disp. art. 268 alin. (1) Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație, iar obiectul acesteia, în conformitate cu art. 269 alin. (2) Codul de procedură fiscală, îl reprezintă sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ-fiscal atacat, precum și sumele și măsurile nestabilite de către organul fiscal, dar pentru care există această obligație potrivit legii.

Prima instanță reține și disp. art. 1 pct. 1, art. 1 pct. 17 din Codul de procedură fiscală, precum și cele prevăzute în Capitolul II din Ordinul nr. 591/2017 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului "Declarație privind obligațiile la Fondul pentru mediu" și a Instrucțiunilor de completare și depunere a acestuia, arătând că reclamanta avea posibilitatea să rectifice obligațiile eronat declarate prin depunerea declarației de impunere, care deși constituie un titlu de creanță asimilat deciziei de impunere, nu constituie un act administrativ-fiscal, nefiind emis de organul fiscal, astfel că nu poate fi contestat.

Concluzia la care a ajuns prima instanță este eronată, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale sus-menționate, incidente în cauză.

Înalta Curte are în vedere considerentele prin care instanța de fond susține că, atât timp cât în cazul erorilor de genul celor prevăzute de Ordinul nr. 591/2017 există posibilitatea de a fi îndreptate printr-o declarație rectificativă, titlurile de creanță reprezentate de declarația fiscală nu pot fi contestate pe calea prevăzută de art. 268 și urm. Codul de procedură fiscală.

Prima instanță aplică greșit prevederile Cap. II din Ordinul nr. 591/2017, întrucât recurenta-reclamantă nu invocă erori materiale în cuprinsul Declarației nr. 193469/17.06.2021, ci nelegala impunere a sumei de 3.571.646 RON, ce reprezintă obligații la Fondul pentru mediu.

De asemenea, instanța de fond consideră în mod greșit că titlul de creanță contestat nu reprezintă un act administrativ-fiscal, deoarece nu este emis de un organ fiscal și prin urmare, nu poate fi contestat în temeiul disp. art. 268 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte observă că prima instanță, prin sentința pronunțată a combinat efectele a două proceduri distincte, respectiv corectarea declarației fiscale, ce reprezintă titlu de creanță și contestarea aceleiași declarații, asimilată de disp. art. 95 alin. (4) Codul de procedură fiscală, deciziei de impunere.

Prin urmare, în cauza de față, prin acțiunea introductivă, se solicită anularea parțială a declarației-titlu de creanță, asimilată unei decizii de impunere pentru obligația stabilită de organul fiscal, chiar dacă aceasta este generată de un program informatic, fiind astfel îndeplinite disp. art. 269 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora obiectul contestației îl constituie sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță.

Referirea instanței de fond la existența unui act administrativ-fiscal, altul decât titlul de creanță, ce poate fi contestat în temeiul disp. art. 268 alin. (1) Codul de procedură fiscală, nu are legătură cu prezenta speță, iar diferențierea făcută între decizia de impunere, declarația de impunere, titlul de creanță și actul administrativ-fiscal ce pot fi contestate, este contrară normelor de drept material indicate chiar de judecătorul fondului.

Astfel, potrivit disp. art. 95 alin. (4) Codul de procedură fiscală, declarația de impunere este asimilată decizii de impunere și poate fi contestată deoarece reprezintă titlu de creanță, în temeiul disp. art. 268 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

Alegația primei instanțe în sensul că numai decizia de impunere poate fi contestată, iar nu și declarația de impunere, care poate să fie numai rectificată, este rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor legale analizate, avându-se în vedere că actul în speță este asimilat deciziei de impunere și are natura juridică a unui act administrativ-fiscal.

În plus, potrivit disp. art. 95 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, declarația de impunere produce efectele juridice ale înștiințării de plată, contestarea obligației de plată fiind pe deplin admisibilă.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 497 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează să se dispună admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru pronunțarea asupra fondului pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 519 din 16 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.