ÎCCJ, decizie (scj.ro #216849)

Drept financiar fiscal. Caracterul juridic al declarațiilor privind stabilirea creanțelor la Fondul pentru mediu.

Cuprins pe materii

: Drept financiar fiscal. Drept fiscal. Contribuția la Fondul pentru mediu

Index:

Declarație fiscală

Titlu de creanță

Contribuție la Fondul pentru Mediu

O.U.G. nr. 196/2005, art. 11 alin. (5),

Legea nr. 207/2015, art. 95 alin. (4), art. 268 alin. (1), art. 269 alin. (2)

Înalta Curte reține faptul că, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, deciziile și declarațiile privind stabilirea creanțelor la bugetul Fondului pentru mediu constituie titlu de creanță și devin executorii la data scadenței.

Potrivit dispozițiilor art. 95 alin. (4) C. proc. fisc., declarația de impunere este asimilată deciziei de impunere și poate fi contestată, întrucât aceasta reprezintă titlu de creanță, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 268 alin. (1) C. proc. fisc.

În plus, potrivit  art. 95 alin. (4) C proc. fisc., declarația de impunere produce efectele juridice ale înștiințării de plată, contestarea obligației de plată fiind pe deplin admisibilă.

ICCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 63 din 11 ianuarie 2024

I.  Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.10.2021, sub nr. x/2/2021, reclamanta A. România S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat: anularea deciziei nr. 48, înregistrate sub nr. x/DJ/01.09.2021, privind soluționarea contestației formulate împotriva declarației privind obligațiile la Fondul pentru mediu nr. 193469/17.06.2021; anularea deciziei nr. 9, înregistrate sub nr. x/DJ/26.04.2021, privind soluționarea contestației formulate împotriva declarației privind obligațiile la Fondul pentru mediu nr. 003856/25.01.2021; anularea parțială a declarației privind obligațiile la Fondul pentru mediu nr. 193469/17.06.2021, cu privire la obligația de plată în sumă de 3.517.646 lei, stabilită în sarcina sa pentru echipamentele electrice și electronice introduse pe piață.

Prin sentința nr. 519 din 16 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2/2021, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. România S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 519 din 16 martie 2022 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta A. România S.R.L.

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005, art. 95 alin. (4), coroborat cu art. 268 alin. (1) și art. 269 alin. (2) C. proc. fisc. și dispozițiile art. 1 pct. 1 și pct. 17 C. proc. fisc.

Contrar celor reținute de prima instanță, titlurile de creanță pot face obiectul contestațiilor în materie administrativ-fiscală, aspect prevăzut expres de dispozițiile art. 268 alin. (1) din C. proc. fisc., text ce se completează cu dispozițiile art. 269 alin. (2) C proc. fisc.

Singurul aspect ce se impunea a fi verificat de prima instanță este cela dacă declarația depusă de către reclamantă la A.F.M. reprezintă ori un titlu de creanță, element ce se regăsește în cuprinsul dispozițiilor art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr. 196/2005.

Întrucât legea califică expres declarația depusă de reclamantă ca fiind un titlu de creanță, potrivit prevederilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc., împotriva titlurilor de creanță se poate formula contestație.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține că declarația de impunere, ce este un titlu de creanță, constituie un act administrativ-fiscal, asimilat deciziei de impunere, deoarece suma de plată este individualizată de organul fiscal și nu de către contribuabil, prin urmare, contestarea acesteia este admisibilă.

Prima instanță interpretează legea extrem de restrictiv, atunci când apreciază că titlul de creanță este obligatoriu să fie emis de către organul fiscal, deși, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. proc. fisc., se stipulează expres că obiectul contestației îl constituie sumele și măsurile înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ-fiscal atacat.

Soluția primei instanțe ignoră și particularitățile speței, în declarația de impunere depusă de către recurenta-reclamantă sunt indicate doar cantități de ambalaje, echipamente, baterii și acumulatori, iar nu sume, determinarea obligației de plată având loc, în mod automat, prin intermediul sistemului electronic operat de A.F.M.

În mod nelegal, prima instanță reține că remediul pe care recurenta-reclamantă îl avea la îndemână este depunerea unei declarații rectificative, deoarece nu este necesară corectarea propriei declarații în privința cantităților, ci motivul de calcul general prin intermediul sistemului electronic.

Recurenta-reclamantă invocă în susținerea recursului doctrină și jurisprudență, în sensul celor susținute prin criticile de nelegalitate.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 13.02.2023, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală, pentru motivele arătate.

În combaterea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Asupra excepției nulității recursului Înalta Curte s-a pronunțat la termenul de dezbateri din data de 11.01.2024, în sensul respingerii acesteia și constatării existenței în cererea de recurs a unor motive circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.  8 C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor și susținerilor formulate prin întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare depuse la dosar, raportat la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat și îl va admite, urmând să caseze hotărârea recurată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte constată că prima instanță și-a întemeiat soluția de respingere a acțiunii formulate de recurenta-reclamantă A. România S.R.L. pe dispozițiile art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr.196/2005, art. 95 alin. (4), art. 105, art. 268 alin. (1), art. 269 alin. (2), art. 1 pct. 1, art. 1 pct. 17 C proc. fisc. - Legea nr. 207/2015 și Cap. II din Ordinul nr.591/2017.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (5) din O.U.G. nr.196/2005 privind Fondul de Mediu, deciziile și declarațiile privind stabilirea creanțelor la bugetul Fondului pentru mediu constituie titlu de creanță și devin executorii la data scadenței, prin urmare declarația privind obligațiile la Fondul pentru mediu nr. 193469/17.06.2021, a cărei anulare parțială s-a cerut în prezenta cauză, reprezintă titlu de creanță.

Declarația de impunere sus-menționată este titlu de creanță, este asimilată, conform art. 95 alin. (4) C. proc. fisc., cu o decizie de impunere și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc., împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație, iar obiectul acesteia, în conformitate cu art. 269 alin. (2) C. proc. fisc., îl reprezintă sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ-fiscal atacat, precum și sumele și măsurile nestabilite de către organul fiscal, dar pentru care există această obligație potrivit legii.

Prima instanță reține și dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 1 pct. 17 C proc. fisc., precum și cele prevăzute în Capitolul II din Ordinul nr. 591/2017 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului „

Declarație privind obligațiile la Fondul pentru mediu

” și a instrucțiunilor de completare și depunere a acestuia, arătând că reclamanta avea posibilitatea să rectifice obligațiile eronat declarate prin depunerea declarației de impunere, care deși constituie un titlu de creanță asimilat deciziei de impunere, nu constituie un act administrativ-fiscal, nefiind emis de organul fiscal, astfel că nu poate fi contestat.

Concluzia la care a ajuns prima instanță este eronată, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale sus-menționate, incidente în cauză.

Înalta Curte are în vedere considerentele prin care instanța de fond susține că, atât timp cât în cazul erorilor de genul celor prevăzute de Ordinul nr. 591/2017 există posibilitatea de a fi îndreptate printr-o declarație rectificativă, titlurile de creanță reprezentate de declarația fiscală nu pot fi contestate pe calea prevăzută de art. 268 și urm. C. proc. fisc.

Prima instanță aplică greșit prevederile Capitolului II din Ordinul nr. 591/2017, întrucât recurenta-reclamantă nu invocă erori materiale în cuprinsul Declarației nr. 193469/17.06.2021, ci nelegala impunere a sumei de 3.571.646 lei, ce reprezintă obligații la Fondul pentru mediu.

De asemenea, instanța de fond consideră în mod greșit că titlul de creanță contestat nu reprezintă un act administrativ-fiscal, deoarece nu este emis de un organ fiscal și, prin urmare, nu poate fi contestat în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc.

Înalta Curte observă că prima instanță, prin sentința pronunțată, a combinat efectele a două proceduri distincte, respectiv corectarea declarației fiscale, ce reprezintă titlu de creanță și contestarea aceleiași declarații, asimilată de dispozițiile art. 95 alin. (4) C. proc. fisc., deciziei de impunere.

Prin urmare, în cauza de față, prin acțiunea introductivă, se solicită anularea parțială a declarației-titlu de creanță, asimilată unei decizii de impunere pentru obligația stabilită de organul fiscal, chiar dacă aceasta este generată de un program informatic, fiind astfel îndeplinite dispozițiile art. 269 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora obiectul contestației îl constituie sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță.

Referirea instanței de fond la existența unui act administrativ-fiscal, altul decât titlul de creanță, ce poate fi contestat în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc., nu are legătură cu prezenta speță, iar diferențierea făcută între decizia de impunere, declarația de impunere, titlul de creanță și actul administrativ-fiscal ce pot fi contestate, este contrară normelor de drept material indicate chiar de judecătorul fondului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 95 alin. (4) C. proc. fisc., declarația de impunere este asimilată decizii de impunere și poate fi contestată, deoarece reprezintă titlu de creanță, în temeiul dispozițiilor art. 268 alin. (1) C. proc. fisc.

Alegația primei instanțe, în sensul că numai decizia de impunere poate fi contestată, iar nu și declarația de impunere, care poate să fie numai rectificată, este rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor legale analizate, avându-se în vedere că actul în speță este asimilat deciziei de impunere și are natura juridică a unui act administrativ-fiscal.

În plus, potrivit dispozițiilor art. 95 alin. (4) C proc. fisc., declarația de impunere produce efectele juridice ale înștiințării de plată, contestarea obligației de plată fiind pe deplin admisibilă.

Față de acestea, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr.554/2004, modificată și completată, a fost dispusă admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru pronunțarea asupra fondului pricinii.