ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 566/2021

Ședința publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A,. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat:

(i) anularea deciziei nr. 24/01.03.2016, emisă de Administrației Fondului pentru Mediu - Direcția Juridică și Resurse Umane - Serviciul Contencios în soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/17.12.2015;

(ii) admiterea contestației cu consecința anulării Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/17.12.2015 întocmite de către Administrația Fondului pentru Mediu, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei următoarele obligații fiscale suplimentare:

- 3.032.277 RON reprezentând obligație fiscală principală, cu titlu de creanță fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 1 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere și rândul 6 coloana 3 din raportul de inspecție fiscală;

- 526.736,74 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente obligației fiscale principale, cu titlu de creanță fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 2 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 264.221,55 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente obligației fiscale principale, cu titlu de creanță fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 3 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 23 RON, reprezentând obligație fiscală principală cu titlu de creanță fiscală pentru emisii de poluanți conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 1 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere;

- 11,86 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente obligației fiscale principale, cu titlu de creanță fiscală pentru emisii de poluanți conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 2 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere;

- 3,45 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente obligației fiscale principale, cu titlu de creanță fiscală pentru emisii de poluanți conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 3 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 239 din 6 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal:

-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A, în contradictoriu cu pârâta Adminstrația Fondului pentru Mediu;

- a dispus anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 privind obligații fiscale suplimentare de plată la fondul pentru mediu și anularea în parte a Deciziei nr. 24/01.03.2016, ambele emise de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, în sensul că, a menținut actele atacate doar pentru suma de 1.051.031 RON, reprezentând obligații fiscale principale și suma de 411.264 RON dobânzi și penalități de întârziere;

- a respins în rest acțiunea;

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 19.600 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 239 din 6 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L. cât și pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

3.1 În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.R.L, aceasta arată că sentința atacată este parțial nelegală, fiind incidente în cauză motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând astfel, casarea hotărârii, judecarea fondului si admiterea in totalitate a cererii de chemare in judecată.

În acest sens, recurenta arată că, în urma inspecției pe care organele de control a intimatei le-au efectuat, pentru perioada 01.01.2010 - 31.12.2014 s-a verificat modul de calcul, constituire, declarare și virare a obligațiilor la bugetul Fondului pentru Mediu și stabilirea eventualelor diferențe suplimentare de plată și calculul accesoriilor aferente, emițându-se raportul de inspecție fiscală nr. x/17.12.2015 și decizia de impunere nr. x/17.12.2015. Au fost stabilite astfel în sarcina sa o serie de obligații suplimentare de plată privind contribuția la bugetul Fondului pentru Mediu conform art. 9 alin. (1) lit. b) și d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, după cum urmează:

- 3.032.277 RON reprezentând obligație fiscală principală, cu titlu de creanță fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 1 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 526.736,74 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente obligației fiscale principale, cu titlu de creanță fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 2 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 264.221,55 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente obligației fiscale principale, cu titlu de creanță fiscală ambalaje bunuri ambalate conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 3 coloana 4 din pag. 1 a deciziei de impunere;

- 23 RON, reprezentând obligație fiscală principală cu titlu de creanță fiscală pentru emisii de poluanți conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 1 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere;

- 11,86 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente obligației fiscale principale, cu titlu de creanță fiscală pentru emisii de poluanți conform art. 9 alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 396/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 2 coloana 4 pag. 2 a deciziei de impunere;

- 3,45 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente obligației fiscale principale, cu titlu de creanță fiscală pentru emisii de poluanți conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu - rândul 3 coloana 4 pag, 2 a deciziei de impunere;

Prin decizia nr. 24/01.03.2016 a AFM, s-a respins contestația formulată de societate ca fiind neîntemeiată.

Prin sentința atacată, instanța de fond a admis în parte acțiunea si a dispus anularea in parte a Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 privind obligații fiscale suplimentare de plata la Fondul pentru Mediu si anularea în parte a Deciziei nr 24/01.03.2016, ambele emise de parata AFM, în sensul ca s-au menținut actele atacate doar pentru suma de 1.051.031 RON reprezentând obligații fiscale principale si suma de 411.264 dobânzi si penalități de întârziere. S-a respins in rest acțiunea pentru celelalte sume.

Recurenta precizează că această cale de atac vizează partea din hotărâre prin care s-a respins cererea de chemare in judecata pentru suma de 1.462.295 RON constând din debit in suma de 1.051.031 RON si accesorii (dobânzi si penalități) in suma de 411.264.

O primă critică se referă la faptul că, instanța de fond a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 43 alin. (2) lit. e) si f din Codul de procedură fiscală si art. 46 din același Cod.

Astfel, deși prin cererea de chemare in judecata a susținut că Decizia de impunere este nulă pentru nerespectarea cerințelor exprese cuprinse la art. 42 alin. (2) lit. e) si f) Codul de procedură fiscală respectiv, pentru considerentul că decizia de impunere nu cuprinde motivele de fapt si de drept și nu s-au respectat cerințele art. 87 din Codul de procedură fiscală, instanța de fond a reținut că decizia de impunere cuprinde toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității actului administrativ de art. 46 din C. pr fiscală. Se menționează temeiul de drept si natura obligației fiscale, fiind detaliată baza legală aplicabilă fiecărei obligații la Fondul de Mediu care a făcut obiectul inspecției, stabilite cu titlu de creanța fiscala pentru emisii de poluanți conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu si obligații fiscale accesorii. În opinia recurentei, greșit a mai reținut judecătorul fondului că, nulitatea actului administrativ-fiscal a fost reglementată distinct de legiuitor în cuprinsul art. 46 Codul de procedură fiscală, fiind prevăzute expres elementele pe care trebuie sa le cuprindă actul administrativ sub sancțiunea nulității, elemente printre care nu se regăsesc si elementele art. 43 alin. (2) lit. e) si f) din Codul de procedură fiscală, astfel că elementele reglementate de art. 43 din O.G. nr. 92/2003, altele decât cele indicate de art. 46 se subsumează unor motive de nulitate relativă, nulitate condiționată de dovedirea unei vătămări procesuale.

Recurenta apreciază că sunt greșite considerentele instanței si că nu doar motivele prevăzute la art. 46 din Codul de procedură fiscală atrag nulitatea actului administrativ-fiscal, invocând în acest sens practica judiciară a ÎCCJ. Consideră că, în condițiile în care prin omiterea acestor elemente i s-a produs o vătămare evidentă, fiindu-i stabilite obligații fiscale suplimentare pornind de la o stare de fapt fiscală nereală, pe care este în imposibilitate să o verifice pentru a o combate cu argumente adecvate și cu aplicarea unor dispoziții legale insuficient prezentate și în baza unui algoritm de calcul netransparent, lipsa motivării în fapt și în drept a deciziei de impunere atrage nulitatea sa.

Absența motivării efective a actului administrativ fiscal contestat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și o încălcare a obligației constituționale a autorități] or de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.

Cele anterior relevate sunt în concordanță și cu jurisprudența comunitară, unde se reține că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie sa prezinte de o manieră clara și univocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura adoptata, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să înțeleagă motivarea măsurilor, și de asemenea să permită curților comunitare să efectueze controlul judiciar al actului (cauza C-367/1995).

Emiterea deciziei de impunere fără stabilirea în mod clar a stării de fapt fiscale reținute, fără motivarea în drept raportat la dispozițiile legale aplicabile și fără indicarea oricărui algoritm privind cuantificarea obligațiilor suplimentare, reprezintă un exces de putere al autorității emitente.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, motivarea deciziei de impunere este imperios necesară raportat la cuantumul extrem de ridicat al obligațiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa, cu consecințe negative deosebite asupra patrimoniului său și a activității sale, cu multiple implicații inclusiv asupra partenerilor contractuali și ale veniturilor Statului.

Raportat la motivele de drept care au stat la baza emiterii deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscal, organele fiscale s-au rezumat să facă o menționare generică a dispozițiilor legale aplicabile, chiar și cu indicarea pe alocuri a articolelor din legile referite, fără o explicitare a rațiunilor care au determinat aplicarea acestora, ceea ce, în opinia recurentei, nu reprezintă o motivare în drept în sensul stabilit de către legiuitor, fiind eludat scopul prevederii legale. Totodată, prin lipsa motivării în drept este încălcat încă o dată dreptul său la apărare deoarece, în lipsa argumentelor organului fiscal, contribuabilul nu este în măsură să conteste obligațiile în sarcina sa, fiind nevoit să speculeze asupra motivelor care au condus la stabilirea unor obligații fiscale suplimentare, fără a beneficia de o protecție efectivă a drepturilor sale.

Prin urmare, motivele de nulitate ale actelor administrativ-fiscale nu sunt limitate la cele prevăzute la art. 46 din Codul de procedură fiscală, așa cum a reținut instanța de fond.

Instanța de fond a apreciat ca decizia de impunere ar conține formal elementele prevăzute la art. 43 lit. e) si f) însă, așa cum a arătat mai sus, motivarea în fapt si în drept a deciziei trebuie să fie relevantă, adecvată, să ofere contribuabilului suficiente date si informații pentru a întelege sensul măsurilor dispuse de organul fiscal, motivele pentru care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare, precum si motivele pentru care nu s-au avut in vedere argumentele prezentate de contribuabil prin punctul de vedere exprimat de acesta.

Recurenta mai arată că, hotărârea instanței de fond a fost data cu aplicarea greșita a prevederilor art. 3 alin (2) din Codul fiscal.

În acest sens, prin cererea de chemare în judecata a susținut că decizia de impunere si raportul de inspecție fiscala s-au întocmit cu încălcarea "principiului certitudinii impunerii fiscale" si făcând referire la dispozițiile art. 3 alin. (2) lit. b) din Codul fiscal.

Consideră că în mod greșit instanța a apreciat ca nu se poate reține existența unei încălcări a principiului certitudinii impunerii fiscale si nici vătămarea dreptului la apărare din aceasta perspectivă întrucât exista posibilitatea cenzurării legalității creanței fiscale stabilite in sarcina reclamantei, viciile invocate nefiind de natură să ducă la anularea deciziei de impunere cât timp la dosar se regăsesc datele care au stat la baza întocmirii acesteia, din care rezultă natura obligațiilor fiscale si cuantumul lor.

Consideră criticabile considerentele reținute de instanța deoarece aceasta a fost investita să verifice legalitatea deciziei de impunere, a deciziei de soluționare a contestației, precum si a raportului de inspecție fiscală, prin prisma motivelor invocate de reclamantă si a stării de fapt fiscale, cu luarea in considerare și a dispozițiilor care reglementează conținutul actelor administrativ- fiscale.

Faptul că există dovezi în care sunt cuprinse datele care au stat la baza întocmirii deciziei de impunere nu conduce la concluzia legalității deciziei de impunere, în condițiile în care a anulat în parte decizia de impunere, decizia de soluționare a contestației si raportul de inspecție fiscal iar principiul certitudinii impunerii fiscale are legătura cu motivarea actelor administrativ-fiscale.

3.2 În recursul său, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, reia integral (copy paste) obiecțiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond la filele x vol. II.

4.1 Prin întâmpinare, intimata Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat respingerea recursului reclamantei, considerând că instanța de fond în mod corect a reținut că recurenta A. S.A datorează obligații fiscale principale și accesorii la Fondul pentru Mediu, De asemenea, în mod corect a respins motivele de nelegalitate bazate pe încălcarea prevederilor art. 43 alin. (2) lit. e) și f) din Codul de procedură fiscală și a reținut că nulitatea actului administrativ fiscal a fost reglementată distinct în cuprinsul art. 46. Recurenta reclamantă prin invocarea acestor motive, face confuzii între nulitatea absolută și relativă, respectiv condițiile în care se poate invoca și sancțiunea pe care o pot atrage.

Actele administrativ fiscale contestate au fost întocmite cu respectarea condițiilor formale, acestea fiind motivate în fapt și drept.

Prin Raportul de inspecție fiscală nr. 142/135448/17.12.205 și în anexele 1 - 21, sunt prezentate detaliat constatările și măsurile luate în urma desfășurării inspecției fiscale la S.C. A. S.A. care cuprind toate elementele de fapt care au stat la baza stabilirii obligațiilor fiscale, atât în ceea ce privește obligațiile fiscale principale, cât și pentru majorările de întârziere/dobânzi și penalități de întârziere datorate, elemente prezentate detaliat, în mod clar și precis.

La Capitolul III.1 - Baza legală, din Raportul de inspecție fiscală, este menționat și Ordinul MMGA nr. 578/2005 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al taxelor și contribuțiilor la Fondul pentru mediu, cu modificările și completările ulterioare, Ordin care stabilește în Capitolul V Modul de calcul al taxei prevăzute Ia art. 9 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006.

În conformitate cu prevederile cu Ordinul MMGA nr. 578/2005, obligația de plata pentru contribuția de 2 RON/kg. datorată de operatorii economici care introduc pe piața națională ambalaje de desfacere și bunuri ambalate, a fost determinată respectând Capitolul V privind Modul de calcul al taxei prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006.

De asemenea, Decizia de impunere nr. x/17.12.2015. cuprinde obligațiile fiscale suplimentare de plată, stabilite ca diferențe în plus față de obligațiile fiscale declarate de societate la momentul începerii inspecției fiscale (Anexa nr. 1 din Raportul de inspecție fiscală), cu titlu de creanța fiscală pentru emisii poluanți conform art. 9 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, pentru perioada verificata, și calculul accesoriilor aferente,

Natura obligațiilor fiscale, cuantumul lor și baza de impozitare a fost sunt detaliate în actele administrativ fiscal invocate. Instanța în mod corect a concluzionat că nu poate reține existența unei încălcări a principiului certitudinii impunerii fiscale și nici vătămarea dreptului la apărare din această perspectivă.

4.2 La rândul său, prin întâmpinare, A. S.A., a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, arătând că, deși se susține că sentința civilă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind indicat drept temei motivul de recurs reglementat în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în motivarea nu se aduc critici sentinței recurate prin prisma motivului de nelegalitate invocat ci sunt reluate așa -zisele obiecțiuni la raportul de expertiză formulate în fața instanței de fond.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, se reține:

În ceea ce privește recursul formulat de Administrația Fondului pentru Mediu, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

În temeiul prevederilor art. 489 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în situația în care motivele invocate de parte nu se încadrează în motivele de casare reglementate la art. 488 C. proc. civ., recursul este nul.

Analizând conținutul cererii de recurs promovat de Administrația Fondului pentru Mediu, se constată că acesta redă fidel conținutul obiecțiunilor depuse de parte în primul ciclu procesual la raportul de expertiză dispus în cauză de instanța de fond. Prin urmare, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate cu privire la sentința atacată care să poată fi circumscrise motivelor de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., ci doar s-a rezumat să reia prezentarea situației de fapt, fără să facă vreo referire la motivarea instanței din cuprinsul hotărârii judecătorești contestate.

Așadar, simpla indicare formală a încadrării recursului în motivul reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este suficientă pentru a se putea considera îndeplinită condiția motivării căi de atac promovate, împrejurare față de care, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul, urmând ca excepția nulității recursului Administrației Fondului pentru Mediu, excepție invocată de recurenta reclamantă A. S.A., să fie admisă.

În ceea ce privește recursul reclamantei A. S.A., Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile acesteia referitoare la modul în care instanța de fond a analizat criticile privind nemotivarea actelor administrativ fiscale.

Astfel, recurenta reclamantă a invocat încălcarea obligației de motivare a Deciziei cu încălcarea art. 43 alin. (2) lit. e) și f), și art. 87 Codul de procedură fiscală

Conform art. 43 alin. (2) lit. e) și f) Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente: ...motivele de fapt și temeiul de drept.

De asemenea, art. 87 Codul de procedură fiscală prevede că, decizia de impunere trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), și categoria de impozit, taxă, contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă.

Înalta Curte reamintește faptul că anularea actelor administrativ fiscale poate interveni în cazul unei lipse totale a motivării sau a unei motivări insuficiente ce nu permite analizarea argumentelor pentru care organul emitent al actului a luat decizia.

În speță, față de forma si conținutul deciziei de impunere contestate, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute, sub sancțiunea nulității actului administrativ, de art. 46 Codul de procedură fiscală, menționează temeiul de drept si natura obligației fiscale, fiind detaliată baza legală aplicabilă fiecărei obligații la Fondul de Mediu care a făcut obiectul inspecției.

Într-adevăr, nu doar lipsa elementelor prevăzute la art. 46 Codul de procedură fiscală atrag nulitatea actului administrativ fiscal însă, recurenta-reclamantă nu a dovedit, conform dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, faptul că apărarea sa ar fi constat în alte elemente care conduceau la luarea unei alte hotărâri judecătorești, în concret, aceasta nu a demonstrat vătămarea produsă .

De altfel, prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/17.12.2015 și în anexele acestuia, care fac parte integrantă din raportul de inspecție fiscală, sunt prezentate constatările și măsurile luate în urma desfășurării inspecției fiscale la S.C. A. S.A. care cuprind toate elementele de fapt care au stat la baza stabilirii obligațiilor fiscale, atât în ceea ce privește obligațiile fiscale principale, cât și pentru majorările de întârziere/dobânzi și penalități de întârziere datorate, elemente prezentate detaliat, în mod clar și precis, situație față de care, recurenta reclamantă a putut să-și exercite dreptul la apărare prin formularea contestației administrative împotriva deciziei de stabilire a obligațiilor fiscale și, ulterior, prin sesizarea instanței cu prezenta cerere de chemare în judecată, iar instanței de fond i-a permis analizarea argumentelor pentru care organul emitent al actului a luat decizia și cenzurarea acestora în măsura în care s-a constatat netemeinicia acestora.

În ceea ce privește critica vizând încălcarea principiului certitudinea impunerii, Înalta Curte reține că acest principiu presupune, conform art. 3 alin. (2) Codul fiscal, elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a formulat această critică tot în raport de nemotivarea actelor administrativ fiscale iar instanța de fond a precizat că nu poate reține existența unei încălcări a principiului certitudinii impunerii fiscale si nici vătămarea dreptului la apărare din aceasta perspectivă, întrucât există posibilitatea cenzurării legalității creanței fiscale stabilite in sarcina reclamantei, viciile invocate nefiind de natură să ducă la anularea deciziei de impunere cât timp la dosar se regăsesc datele care au stat la baza întocmirii acesteia, din care rezultă natura obligațiilor fiscale si cuantumul lor.

Recurenta a înțeles să reitereze această critică doar formal, câtă vreme ea însăși recunoaște că instanța de fond a verificat legalitatea deciziei de impunere, a deciziei de soluționare a contestației, precum si a raportului de inspecție fiscală, prin prisma motivelor pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată si a stării de fapt fiscale, cu luarea în considerare și a dispozițiilor care reglementează conținutul actelor administrativ fiscale.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond făcând o aplicare corectă a dispozițiilor legale de drept material aplicabile în cauză.

În baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. iar în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, invocată de recurenta reclamantă A. S.A. și va anula recursul declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, invocată de recurenta reclamantă A. S.A.

Anulează recursul declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței civile nr. 239 din 6 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.