ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 963/2022

Ședința publică din data de 17 februarie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 21.09.2014 reclamanta A. S.A. a solicitat pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, prin care să se dispună:

- anularea deciziei de impunere nr. x/16.09.2013 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/16.09.2013, în sensul înlăturării constatărilor și concluziilor A.F.M., precum și a sumelor stabilite în sarcina societății cu titlu de taxe datorate pentru obligațiile impuse de legislația de mediu cu privire la deșeurile de ambalaje, pentru sumele de 5.837.228 RON, reprezentând contribuția la fondul de mediu pentru ambalaje stabilită suplimentar, 3.159.359,83 RON, reprezentând dobânzi de întârziere și 875.584,20 RON, reprezentând penalități de întârziere;

- anularea Deciziei A.F.M. nr. 12/24.03.2014, prin care s-a respins contestația prealabilă formulată de către societate cu privire la RIF și decizia de impunere;

- restituirea sumelor stabilite în sarcina societății conform deciziei de impunere și achitate până la data prezentei, respectiv a sumelor de 5.837.228 RON, reprezentând contribuția la fondul de mediu pentru ambalaje stabilită suplimentar, 3.159.359,83 RON reprezentând dobânzi de întârziere și 875.584,20 RON reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 270/02.02.2016 Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a admis în parte plângerea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a anulat în parte decizia de impunere nr. x/16.09.2013 și raportul de inspecție fiscală nr. x/16.09.2013, precum și Decizia A.F.M. nr. 12/24.03.2014 în ceea ce privește sumele de 854.704 RON - corespunzătoare ambalajelor aferente mărfurilor aparținând magazinelor care au încheiat contracte cu A. S.A., 357.901,65 RON - dobânzi pentru vânzările de marfă cu marcă privată a magazinelor și 128.205,45 RON penalități aferente acelorași vânzări și a respins cererea în rest.

Prin decizia nr. 3830/08.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de Administrația Fondului pentru Mediu, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia sus-menționată, s-a constatat că, deși instanța de fond a reținut că pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Directivei 2013/2/UE a Comisiei din 07.03.2013 de modificare a anexei I la Directiva 94/62/CE a Parlamentului European și Consiliului, tuburile de carton pe care este înfășurată hârtia igienică și prosoapele de bucătărie nu constituie ambalaje și, ca urmare, nu trebuiau incluse în baza de impunere, această dezlegare nu este reflectată în dispozitivul hotărârii.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că este fondată critica recurentei-reclamante prin care se susține greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. i) și ale) Anexei 1 din H.G. nr. 621/2005. În cauză, paleții folosiți de reclamantă erau second hand, ceea ce înseamnă că fuseseră folosiți anterior ca ambalaje și, în consecință, nu se poate susține că ar fi fost făcuți disponibili pentru prima oară de către aceasta, primul utilizator al paleților este cel care i-a introdus pe piață, ceea ce înseamnă că recurenta nu datorează contribuție de mediu pentru aceste ambalaje, contribuție în sumă de 2.421.814 RON, conform anexei 5 a raportului de expertiză.

În ce privește capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor plătite, Înalta Curte a apreciat drept nelegală soluția de respingere a acestuia, în condițiile în care instanța de fond a făcut doar o referire generică la prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, iar autoritatea pârâtă nu a contestat plata către reclamantă a sumelor stabilite prin decizia de impunere atacată. S-a reținut și că recurenta a depus în recurs înscrisuri noi în dovedirea achitării sumei stabilite prin decizia de impunere.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014*.

Prin sentința nr. 2543 din 19 noiembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. (B.) în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a anulat în parte decizia nr. 12/24.03.2014, decizia de impunere nr. x/16.09.2013 și raportul de inspecție fiscală nr. x/16.09.2013 cu privire la suma totală de 7.192.246,51 RON, reprezentând taxă de mediu nedatorată, dobânzi și penalități, a obligat pârâta la restituirea sumei de 7.192.246,51 RON către reclamantă, dar și la plata către reclamantă a sumei de 23.970 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (15.000 RON - cheltuieli de judecată din primul ciclu procesual; 3970 RON onorariu expert și 5000 RON onorariu avocat).

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii reclamantei și respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele:

- instanța de fond a aplicat și interpretat greșit dispozițiile H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, precum și prevederile Directivei 94/62/CE a Parlamentului European și Consiliului privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, iar analiza efectuată asupra modului de stabilire a obligațiilor de plată la Fondul pentru mediu în sarcina intimatei reclamante este viciată.

- referitor la tuburile pe care este înfășurată hârtia de bucătărie și hârtia igienică, prima instanță a reținut următoarele:

"Având în vedere că aceste acte normative (n.r. H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor si a deșeurilor de ambalaje, respectiv Directiva 94/62/CE a Parlamentului European și Consiliului privind ambalajele și deșeurile de ambalaje) nu prevedeau că tuburile de carton pe care se înfășoară hârtia reprezintă ambalaje, nu se puteau reține ca bază pentru stabilirea unor obligații de mediu aferente."

Or, chiar dacă la data adoptării Directivei 94/62/CE a Parlamentului European și Consiliului privind ambalajele și deșeurile de ambalaje (20.12.1994), dispozițiile acestui act nu au prevăzut în mod expres toate categoriile de bunuri care pot constitui ambalaje, conform criteriilor stabilite în cuprinsul directivei, aceasta nu înseamnă că, anterior intrării în vigoare a Directivei 2013/2/UE a Comisiei din 07.02.2013 de modificare a anexei I la Directiva 94/62/CE a Parlamentului European și Consiliului privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, bunurile în discuție nu constituiau ambalaje în înțelesul dat de definiția cuprinsă la Art. 3 pct. 1 din directivă:

"ambalaje" înseamnă toate produsele realizate din orice materiale, de orice natură, utilizate pentru a conține, proteja, manevra, furniza și prezenta bunurile, de la materii prime la bunuri prelucrate, de la producător la utilizator sau consumator. Articolele "nereturnabile" utilizate în aceleași scopuri trebuie, de asemenea, considerate ambalaje.

A admite contrariul, înseamnă a face o aplicare excesivă, rigidă a legii. În forma sa inițială, Directiva 94/62/CE a Parlamentului European și Consiliului privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, a oferit un cadru general privind măsurile destinate, ca prioritate, prevenirii producerii deșeurilor de ambalaje, stabilind la Art. 3 criteriile în baza cărora un bun poate fi sau nu considerat ambalaj și menționând în Anexa I câteva exemple pentru aceste criterii. Enumerarea cuprinsă în Anexa 1 are, în mod evident, caracter exemplificativ și nu limitativ, această interpretare rezultând chiar din formularea legiuitorului european:

"Exemple pentru criteriile menționate la articolul 3 alin. (1)".

- referitor la paleții achiziționați ca produse second hand, se consideră eronate susținerile primei instanțe potrivit cărora aceste ambalaje nu se circumscriu categoriei de ambalaj introdus pe piață și, deci, nu generează contribuție la Fondul pentru mediu. Ambalajele (paleții) de lemn second hand au devenit ambalaje din deșeuri (paleți) recondiționați. Ca urmare, la achiziția și punerea lor pe piață obligațiile către Fondul pentru mediu îi revin celui care le pune pe piață cu produse. Este un nou ciclu.

Un alt argument al impunerii la plată se circumscrie împrejurării că, achiziționarea paleților second hand de la diverși deținători se face prin plata prețului paleților second hand, și nu prin plata valorii depozitului (garanției) pe care cel care achiziționează paleții a oprit-o propriilor clienți. Ca atare, nu se aplică sistemul depozit prevăzut de lege, ceea ce duce la impunerea respectivelor ambalaje.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata-reclamantă A. S.A. (B.) a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei ADMINISTRAȚIEI FONDULUI PENTRU MEDIU (AFM) nr. 12/24.03.2014, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

-anularea Deciziei de Impunere nr. x/16.09.2013 și a Raportului de Inspecție Fiscala nr. x/16.09.2013 emise de AFM, în sensul înlăturării constatărilor și concluziilor AFM, precum și a sumelor stabilite în sarcina Societății cu titlu de taxe datorate pentru obligațiile impuse de legislația de mediu cu privire la deșeurile de ambalaje, pentru sumele de 5.837.228 RON, reprezentând contribuția la fondul de mediu pentru ambalaje stabilita suplimentar, 3.159.359,83 RON, reprezentand dobânzi de întârziere si, respectiv, 875.584,20 RON, reprezentând penalități de întârziere;

- anularea Deciziei AFM nr. 12/24.03.2014, prin care s-a respins contestația prealabila formulata de către Societate cu privire la RIF si Decizia de Impunere;

- restituirea sumelor stabilite in sarcina reclamantei conform Deciziei de Impunere si achitate pana la data prezentei, respectiv a sumelor de 5.837.228 RON, reprezentând contribuția la fondul de mediu pentru ambalaje stabilita suplimentar, 3.159.359,83 RON, reprezentând dobânzi de întârziere si 875.584,20 RON, reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În primul ciclu procesual, prin sentința nr. 270/2.02.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și a dispus anularea, în parte, a Deciziei de impunere nr. x/16.09.2013 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/16.09.2013, precum și a Deciziei A.F.M. nr. 12/24.03.2014 în ceea ce privește sumele de 854.704 RON - corespunzătoare ambalajelor aferente mărfurilor aparținând magazinelor care au încheiat contracte cu A. S.A.; 357.901,65 RON - dobânzi pentru vânzările de marfă cu marcă privată a magazinelor și 128 205,45 RON penalități aferente acelorași vânzări. De asemenea, a respins în rest cererile, ca neîntemeiate și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 15.000 RON, cheltuieli de judecată.

Ambele părți au formulat recurs împotriva acestei sentințe și prin decizia nr. 3830 din 8.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul Administrației Fondului pentru Mediu, a admis recursul A. S.A., a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

În cuprinsul deciziei de casare, Înalta Curte a apreciat drept întemeiată critica recurentei-reclamante potrivit căreia, deși instanța de fond a reținut că, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Directivei 2013/2/UE a Comisiei din 7.02.2013 de modificare a anexei I la Directiva 94/62/CE a Parlamentului European și Consiliului, tuburile de carton pe care este înfășurată hârtia igienică și prosoapele de bucătărie nu constituie ambalaje și, ca urmare nu trebuiau incluse în baza de impunere, această dezlegare nu este reflectată în dispozitivul hotărârii.

Înalta Curte a constatat că instanța de fond a reținut în mod eronat că toate aceste tuburi de carton erau aferente exclusiv produselor vândute de reclamantă sub marcă privată, dat fiind că, astfel cum rezultă din anexa 7 a raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză reclamanta a introdus pe piață o cantitate de 3.169.305 kg ambalaje hârtie-carton sub marcă proprie și 829.759 kg ambalaje hârtie-carton sub marcă privată. În raport cu această împrejurare și luând în considerare și faptul că în cuprinsul expertizei ambalajele confecționate din hârtie-carton nu au fost defalcate pe categorii (tuburi de carton și cutii de carton), se impune suplimentarea raportului de expertiză în vederea stabilirii impactului statuării instanței de fond referitoare la neîncadrarea tuburilor de carton în categoria ambalajelor asupra contribuției datorate de recurentă.

De asemenea, Înalta Curte a constatat că este fondată critica recurentei-reclamante prin care se susține greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. i) și ale anexei 1 din H.G. nr. 621/2005. Potrivit acestor din urmă dispoziții, ambalajul reutilizabil se consideră introdus pe piață atunci când este făcut disponibil pentru prima oară, împreună cu produsul pe care este destinat să îl conțină, să îl protejeze, să îl manipuleze, să îl distribuie sau să îl prezinte, însă ambalajul reutilizabil nu se consideră ambalaj introdus pe piață atunci când este refolosit pentru ambalarea unui produs și făcut disponibil din nou.

Or, în speță, astfel cum rezultă din actele dosarului, paleții folosiți de reclamantă erau second hand, ceea ce înseamnă că fuseseră folosiți anterior ca ambalaje și, în consecință, nu se poate susține că ar fi fost făcuți disponibili pentru prima oară de către aceasta; primul utilizator al paleților este cel care i-a introdus pe piață, ceea ce înseamnă că recurenta nu datorează contribuție de mediu pentru aceste ambalaje, contribuție în sumă de 2.421.814 RON, conform anexei 5 a raportului de expertiză .

Cât privește capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor plătite, Înalta Curte a apreciat drept nelegală soluția de respingere a acestuia, în condițiile în care instanța de fond a făcut doar o referire generică la prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, iar autoritatea pârâtă nu a contestat plata de către reclamantă a sumelor stabilite prin decizia de impunere atacată. În opinia Înaltei Curți, din interpretarea dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora se restituie la cererea debitorului sumele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii, rezultă că instanța de judecată are posibilitatea de a obliga organele fiscale la restituirea către contribuabil a sumelor achitate de acesta în temeiul unui titlu executoriu anulat. Totodată, se constată că recurenta a depus în recurs înscrisuri noi în dovedirea achitării sumei stabilite prin decizia de impunere (anexa 7 la cererea de recurs).

Urmare a casării cu trimitere, prin sentința nr. 2543 din 19 noiembrie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. (B.) în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a anulat în parte decizia nr. 12/24.03.2014, decizia de impunere nr. x/16.09.2013 și raportul de inspecție fiscală nr. x/16.09.2013 cu privire la suma totală de 7.192.246,51 RON, reprezentând taxă de mediu nedatorată, dobânzi și penalități, a obligat pârâta la restituirea sumei de 7.192.246,51 RON către reclamantă, dar și la plata către reclamantă a sumei de 23.970 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (15.000 RON - cheltuieli de judecată din primul ciclu procesual; 3970 RON onorariu expert și 5000 RON onorariu avocat).

Împotriva acestei sentințe, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin prezentul recurs, Administrația Fondului pentru Mediu critică hotărârea primei instanțe sub două aspecte:

- dispozițiile H.G. nr. 621/2005, precum și cele ale Directivei 94/62/CE a Parlamentului European și Consiliului privind ambalajele si deșeurile de ambalaje, în sensul că ar fi greșită încadrarea tuburilor de carton pe care se înfășoară hârtia de uz igienic/personal în categoria deșeurilor de ambalaj numai începând cu data intrării in vigoare a Directivei 2013/2/UE, nu si anterior acestui moment.

- dispozițiile H.G. nr. 621/2005 ar fi fost greșit interpretate și aplicate în privința paleților de lemn second-hand, în sensul ca aceștia nu ar fi incluși în categoria ambalajelor reutilizabile pentru care punerea pe piața pentru prima oară a fost făcută de terți.

Or, se poate lesne observa că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3830 din 8.11.2018, a dat dezlegări definitive asupra acestor probleme de drept, fiind imposibilă repunerea lor în discuție în acest al doilea ciclu procesual.

Potrivit dispozițiilor art. 501- Judecata în fond după casare din C. proc. civ.:

"(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

(2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.

(3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

(4) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege."

De asemenea, în condițiile art. 502 și 481 din C. proc. civ., la judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs, recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 2543 din 19 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta Administrația Fondului pentru Mediu să plătească intimatei B. S.A. (fostă A.) cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 2543 din 19 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Administrația Fondului pentru Mediu să plătească intimatei B. S.A. (fostă A.) cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2022.