ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 618/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 17.03.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului Pentru Mediu anularea raportului de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016, înregistrat la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. x/15.07.2016 și a deciziei de impunere nr. x/15.07.2016 înregistrată la A.F.M. sub nr. x/15.07.2016, anularea deciziei nr. 139 înregistrată la Direcția Juridică și Resurse Umane - Serviciul Contencios a A.F.M. sub nr. x/16.09.2016 prin care a fost respinsă contestația înregistrată sub nr. x/04.08.2016; obligarea A.F.M. la restituirea sumei de 6.772.064 RON reprezentând obligația fiscală principală suplimentară plătită în plus la A.F.M. în temeiul deciziei de impunere; exonerarea de la plata sumelor în cuantum de 2.697.603,05 RON - reprezentând dobânzi de întârziere și de 1.030.382,21 RON - reprezentând penalități de întârziere, sume pentru care a depus Scrisoarea de Garanție Bancară nr. 239/23.08.2016; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 43 din data de 28 februarie 2018 Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că practic pârâta susține că în cazul achiziționării de pe piața externă a uleiurilor de bază, asa cum sunt ele definite în H.G. nr. 235/2007 sau a uleiurilor folosite în scop de aditivare, în vederea introducerii diferitelor adaosuri sau a introducerii lor în diferite adaosuri, se datorează contribuția, la momentul achiziției indiferent de rezultatul utilizării uleiurilor în cauză.

A constatat instanța că principala problemă ce trebuie lămurită în cauză este dacă pentru tipurile de produse introduse de reclamantă pe piața națională se datorează contribuția reglementată de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005.

Expertiza efectuată în cauză a detaliat consecințele utilizării diferitelor tipuri de uleiuri, avute în vedere de către pârâtă cu prilejul stabilirii obligațiilor de plată, concluzionând că în urma utilizării uleiurile menționate nu rezultă uleiuri uzate, astfel încât nu există obligația de plată a contribuției menționate anterior deoarece H.G. nr. 235/2007 se referă la uleiurile uzate, aspect ce rezultă chiar din denumirea actului normativ.

Curtea a observat că art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, în forma în vigoare pe intervalul de timp pentru care s-a stabilit obligația de plată, se referă la o contribuție egală cu o taxă de 2 RON/litru, aplicabilă uleiurilor ce fac obiectul H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate, datorată începând cu data de 1 ianuarie 2011 de către operatorii economici care introduc pe piața națională astfel de produse, pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obligațiilor anuale de gestionarea prevăzute în anexa nr. 4 și cantitățile de uleiuri uzate gestionată.

În H.G. nr. 235/2007 la articolul 3 alin. (1) există definițiile legale ale termenilor utilizați în actul normativ menționat anterior.

Astfel, definiția legală a uleiului este menționată la art. 3 aliniat 1 lit. g) respectiv toate uleiurile industriale și lubrifianți, pe baza minerală, semisintetice, sintetice sau biogene. La lit. i) sunt definite uleiurile uzate ca fiind toate uleiurile prevăzute la lit. h) care au devenit improprii destinației inițiale, în special acele uleiuri provenite de la motoarele cu combustie și de la sistemele de transmisie, uleiurile lubrifiante, uleiurile pentru turbine, pentru sistemele hidraulice, industriale, emulsiile și filtrele de ulei.

În același timp, prezintă relevanță și trimiterea pe care o face art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu la Anexa numărul 4, unde sunt menționate modalitățile de calcul a taxei datorate, cu referire la procentajul din cantitatea de uleiuri introduse pe piața națională.

S-a mai arătat că, punctul de vedere exprimat de către reclamantă în acțiunea introductivă nu poate fi primit, din următoarele considerente:

Astfel, art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G nr. 196/2005 se referă la o taxă aplicată uleiurilor, iar definiția legală a uleiurilor este menționată la art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 235/2007 include toate uleiurile industriale și lubrifianții pe baza minerală, semisintetice, sintetice sau biogene.

În același timp, anexa 4 din O.U.G. nr. 196/2005, la care trimite art. 9 alin. (1) lit. s) din același act normativ, se referă la procentajul din cantitatea de uleiuri introduse pe piața națională.

Rezultă cu claritate că legiuitorul s-a referit la cantitatea de uleiuri, așa cum este definită la art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 235/2007, atunci când a stabilit modalitatea de calcul a contribuției datorate și nu la uleiurile uzate, produs definit la art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 235/2007.

Împrejurarea că în urma utilizării uleiurilor aduse pe piața națională de către reclamantă nu au rezultat uleiuri uzate nu prezintă relevanță, deoarece textele legale incidente, menționate anterior, stabilesc modul de calcul al contribuției datorate nu în raport de rezultarea unor uleiuri ca urmare a utilizării ci și în raport de cantitatea de uleiuri introdusă, deoarece textele menționate se referă la uleiuri și nu la uleiuri uzate.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

- instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor și principiilor de drept aplicabile (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), interpretând greșit dispozițiile O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu (O.U.G. nr. 196/2005) și H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate (H.G. nr. 235/2007) în lumina metodelor de interpretare, a principiilor de interpretare și finalității dispozițiilor de drept național și european aplicabile/incidente, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri superficial/sumar motivată, care nu răspunde motivelor de critică aduse de societate și nu a examinat problemele care i-au fost deduse spre analiză, fiind nemotivată în mod real (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.),

- instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ. care prevede că hotărârea trebuie să conțină "motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților" ca și cu încălcarea lucrului judecat rezultat dintr-o hotărâre pronunțată de aceeași instanță, între aceleași părți într-o cauză similară (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

- instanța de fond se limitează a menționa faptul că "art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 se referă la o taxă aplicabilă uleiurilor, iar definiția legală a uleiurilor este menționată la art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 235/2007 include toate uleiurile industriale și lubrifianții pe bază minerală, semisintetice, sintetice sau biogene" - cantonându-se, simplist, în această sintagmă literală. În realitate, H.G. nr. 235/2007 prevede obligații pentru operatorii economici în legătură cu gestionarea uleiurilor uzate. Art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 stabilește o contribuție de 2 RON/l aplicată uleiurilor care fac obiectul H.G. nr. 235/2007, pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obligațiilor anuale de gestionare prevăzute în anexa nr. 4 la O.U.G. nr. 196/2005 și cantitățile de uleiuri uzate efectiv gestionate - H.G. nr. 235/2007 reglementând gestiunea uleiurilor uzate, pe care le și definește.

- mențiunea inexactă, nelegală din cuprinsul hotărârii de fond cum că art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 nu s-ar referi la uleiuri uzate nu este legală, nu este logică, odată ce H.G. nr. 235/2007 privește gestionarea uleiurilor uzate iar trimiterea art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 este făcută la obiectul H.G. nr. 235/2007. Societatea nu a declarat anumite cantități de uleiuri, întrucât acestea nu intră în domeniul de aplicare al H.G. nr. 235/2007 și, pentru acest motiv, nu le sunt aplicabile prevederile privind contribuția de 2 RON/P.

Pârâta Administrația Fondului pentru Mediu (AFM) a formulat întâmpinare la recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 43/28.02.2018, prin care s-a respins cererea de anulare a actelor administrative, respectiv a Deciziei de impunere nr. x/15.07.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 139/2470/DJRU/16.09.2016 emise de subscrisa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune îndreptată împotriva pârâtei Administrația Fondului Pentru Mediu, prin care a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016, a deciziei de impunere nr. x/15.07.2016 și a deciziei nr. 139 înregistrată la Direcția Juridică și Resurse Umane - Serviciul Contencios a A.F.M. sub nr. x/16.09.2016 prin care a fost respinsă contestația înregistrată sub nr. x/04.08.2016, cu obligarea A.F.M. la restituirea sumei de 6.772.064 RON reprezentând obligația fiscală principală suplimentară plătită în plus la A.F.M. în temeiul deciziei de impunere, exonerarea de la plata sumelor în cuantum de 2.697.603,05 RON - reprezentând dobânzi de întârziere și de 1.030.382,21 RON - reprezentând penalități de întârziere, sume pentru care a depus Scrisoarea de Garanție Bancară nr. 239/23.08.2016 și cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. invocând în drept motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

Or, în cauza de față, recurenta nu formulează critici privind încălcarea, de către prima instanță, a unor reguli de procedură, identice sau asemănătoare celor menționate mai sus, a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității. Susținerile recurentei, subsumate acestui motiv de recurs, tind să justifice greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor incidente, de către prima instanță.

Cel de al doilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă este prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. și se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Mai mult decât atât, prin recursul formulat, deși se invocă acest motiv de casare, nu se aduc critici concrete care să poată fi subsumate acestui motiv de recurs, situație în care această susținere apare ca nefondată. Ultimul motiv de recurs invocat de recurenta reclamantă este prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, recurenta reclamantă A. S.R.L. are ca activitate principală comerțul cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule în magazine specializate, iar ca activitate secundară, desfășoară comerț cu ridicata al combustibililor solizi, lichizi și gazoși și al produselor derivate și comerțul cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse nealimentare, alimentare, băuturi și tutun.

Intimata Administrația Fondului pentru Mediu a desfășurat un control la această societate, din perspectiva competențelor privind gestionarea uleiurilor uzate, fiind întocmit raportul de inspecție fiscală nr. x din 15 iulie 2016, în care sunt detaliate constatările cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor art. 9 lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, raportat la dispozițiile H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate.

Prin decizia de impunere nr. x din 15 iulie 2016 s-au stabilit următoarele obligații de plată suplimentare: suma de 6.772.064 RON reprezentând obligația fiscală principală (achitată de recurenta reclamantă), suma de 2.697.603,05 RON reprezentând dobânzi de întârziere și suma de 1.030.382,21 RON reprezentând penalități de întârziere.

Contestația administrativă formulată împotriva obligațiilor fiscale menționate a fost respinsă prin decizia de soluționare a contestației nr. 139/16.09.2016, intimata pârâtă susținând că, în cazul achiziționării de pe piața externă a uleiurilor de bază, astfel cum sunt ele definite în H.G. nr. 235/2007 sau a uleiurilor folosite în scop de aditivare, în vederea introducerii diferitelor adaosuri sau a introducerii lor în diferite adaosuri, se datorează contribuția la momentul achiziției, anterior aditivării. De asemenea, s-a susținut că uleiurile uzate nu pot fi considerate subproduse în temeiul art. 5 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cele 4 condiții (utilizarea ulterioară a uleiurilor nu este certă și nici nu pot fi utilizate direct, fără a fi supuse unei prelucrări suplimentare), astfel încât nu poate fi vorba despre un sistem de gestionare a uleiurilor uzate selectiv, după interpretări subiective; sistemul de gestionare a uleiurilor uzate se organizează individual sau prin transfer de responsabilitate pentru toate uleiurile și pentru toate cantitățile introduse pe piață.

Critica recurentei, subsumată acestui motiv de casare, se referă la interpretarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu și H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate în lumina metodelor de interpretare, a principiilor de interpretare și finalității dispozițiilor de drept național și european aplicabile/incidente.

Prin urmare, problema de drept care trebuie lămurită în cauză este dacă pentru tipurile de produse introduse de recurenta reclamantă pe piața națională și menționate anterior se datorează contribuția reglementată la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005.

Potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, în forma în vigoare în perioada 2011-2013, veniturile fondului pentru mediu se constituie din o taxă de 2 RON/l, aplicată uleiurilor ce fac obiectul H.G. nr. 235/2007 privind gestionarea uleiurilor uzate, datorată începând cu data de 01.01.2011 de către operatorii economici care introduc pe piața națională astfel de produse, pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obligațiilor anuale de gestionare prevăzute în anexa nr. 4 și cantitățile de uleiuri uzate gestionate.

Conform dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 235/2007, obiectul prezentei hotărâri îl constituie reglementarea activităților de gestionare a uleiurilor uzate, inclusiv a filtrelor de ulei uzate, pentru evitarea efectelor negative asupra sănătății populației și asupra mediului.

Uleiurile uzate sunt definite de art. 3 alin. (1) lit. i) ca fiind toate uleiurile prevăzute la lit. h) (respectiv uleiul mineral rafinat în care se introduc diferite adaosuri, cum ar fi aditivi sau alte substanțe organice sau anorganice, pentru obținerea unor proprietăți speciale) care au devenit improprii destinației inițiale, în special acele uleiuri provenite de la motoarele cu combustie și de la sistemele de transmisie, uleiurile lubrifiante, uleiurile pentru turbine, pentru sistemele hidraulice, industriale, emulsiile și filtrele de ulei.

Relevante sunt și dispozițiile art. 9 din H.G. nr. 235/2007, potrivit cărora producătorii și importatorii de uleiuri, denumiți în continuare persoane responsabile, sunt obligați să asigure organizarea sistemului de gestionare a uleiurilor uzate, corespunzător cantităților și tipurilor de uleiuri introduse pe piață.

Rezultă din dispozițiile legale enunțate anterior, că taxa datorată potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 are în vedere uleiurile uzate, astfel cum acestea sunt definite de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 235/2007.

Din această perspectivă, Înalta Curte nu poate reține susținerile intimatei în sensul că taxa se datorează în cazul introducerii pe piața națională a uleiurilor de bază sau a uleiurilor folosite în scop de aditivare, fiind evident că această taxă se datorează doar pentru uleiurile uzate, acesta fiind și domeniul de reglementare al H.G. nr. 235/2007.

Or, uleiurile uzate fiind definite ca fiind acele uleiuri care au devenit improprii destinației inițiale, rezultă că acestea pot fi recuperate.

Această concluzie se desprinde, de altfel, din întreg conținutul actului normativ anterior menționat, în cuprinsul căruia se vorbește despre activitatea de transport a uleiurilor uzate (art. 10), cea de valorificare prin regenerare sau prin alte operațiuni de valorificare a uleiurilor uzate (art. 11, 12), de eliminare prin incinerare a acestora (art. 13), obligația informării publicului asupra necesității colectării, valorificării și/sau eliminării adecvate a acestora (art. 14).

În condițiile în care nu se contestă că pentru categoriile de produse introduse pe piața națională de către recurenta reclamantă și nedeclarate în vederea taxării, acestea nu mai pot fi recuperate, se constată că acestea nu pot fi considerate uleiuri uzate, astfel cum sunt acestea definite de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 237/2005, din această perspectivă actul de impunere fiind nelegal.

Pe de altă parte, o parte dintre uleiurile introduse pe piața națională au o durată de utilizare cuprinsă între 5 și 30 de ani, printre acestea fiind și uleiurile utilizate ca medii de transfer termic în instalații și uleiurile folosite ca medii electroizolante în transformatoarele electrice de mare putere. Aceste uleiuri nu au fost declarate la momentul calculului cantităților de ulei introduse pe piața națională, apreciindu-se că impactul lor asupra mediului înconjurător nu este unul imediat, recuperarea lor fiind posibilă, din punct de vedere tehnic, doar la încetarea funcționării echipamentelor, respectiv după o perioadă cuprinsă între 25 și 30 de ani.

Pornind de la cele menționate anterior, respectiv de la faptul că taxa se datorează pentru uleiurile uzate, respectiv acele uleiuri care au devenit improprii destinației inițiale (aceasta fiind definiția dată de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 325/2007), se constată că nu se poate stabili în ce măsură un anumit ulei a devenit sau nu uzat, anterior expirării duratei de utilizare, deoarece doar începând cu expirarea duratei de utilizare se poate determina în ce măsură acesta mai există în materialitatea sa, devenind impropriu destinației inițiale.

În concluzie, taxa de 2 RON/l este datorată de operatorii economici pentru diferența dintre cantitățile corespunzătoare obligațiilor anuale de gestionare prevăzute în anexa nr. 4 la O.U.G. nr. 196/2005 și cantitățile de uleiuri uzate gestionate, astfel că apare nelegală impunerea plății taxei reglementate de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 pentru categoriile de produse reținute ca atare în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., va anula decizia nr. 139/16.09.2016, decizia de impunere nr. x/15.07.2016 și raportul de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016 emise de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu. Urmare a anulării actelor administrativ fiscale menționate, va fi obligată pârâta Administrația Fondului pentru Mediu să restituie reclamantei suma de 6.772.064 RON reprezentând obligația fiscală principală suplimentară plătită în plus în temeiul deciziei de impunere și va fi exonerată reclamanta de la plata sumelor în cuantum de 2.697.603,05 RON, reprezentând dobânzi de întârziere și de 1.030.382,21 RON, reprezentând penalități de întârziere, sume pentru care a depus Scrisoarea de Garanție Bancară nr. 239/23.08.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 43 din data de 28 februarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Anulează decizia nr. 139/16.09.2016, decizia de impunere nr. x/15.07.2016 și raportul de inspecție fiscală nr. x/15.07.2016 emise de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Obligă pârâta Administrația Fondului pentru Mediu să restituie reclamantei suma de 6.772.064 RON reprezentând obligația fiscală principală suplimentară plătită în plus în temeiul deciziei de impunere.

Exonerează reclamanta de la plata sumelor în cuantum de 2.697.603,05 RON - reprezentând dobânzi de întârziere și de 1.030.382,21 RON - reprezentând penalități de întârziere, sume pentru care a depus Scrisoarea de Garanție Bancară nr. 239/23.08.2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 februarie 2021.