ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2137/2023

Ședința publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 2 februarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat instanței să dispună:

a) obligarea pârâtei la repararea prejudiciului în cuantum total de 462.240,22 RON, cauzat prin emiterea Deciziei de soluționare a contestației nr. 24/01.03.2016 a Administrației Fondului pentru Mediu - Direcția Juridică și Resurse Umane - Serviciul Contencios, a Deciziei de impunere nr. x/17.12.2015 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/17.12.2015 emise de pârâtă, constând în:

- prejudiciu material în valoare de 153.490,33 RON cuprinzând: 7.410 RON cheltuieli efectuate pentru formularea și înregistrarea contestației împotriva deciziei de impunere nr. x dec. 2015 și a raportului de inspecție fiscală nr. 142/17 dec. 2015, cheltuieli constând în onorariu avocațial; 6.267,62 RON reprezentând sumele cheltuite în cadrul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Alba Iulia, ce a avut ca obiect cererea de chemare în judecată prin care a solicitat anularea deciziei de impunere nr. x/2015, a raportului de inspecție fiscală nr. x/2015 și a deciziei de soluționare a contestației nr. 24/2016, admisă în parte, în proporție de 61,75% din sumele contestate, prin sentința civilă nr. 239/2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2016; 11.401 RON reprezentând sumele cheltuite în cadrul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a avut ca obiect recursurile împotriva sentinței nr. 239/2017 a Curții de Apel Alba Iulia formulate de reclamantă și de pârâtă, cu privire la care instanța s-a pronunțat prin decizia nr. 566/03.02.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016; 128.411,71 RON reprezentând cheltuielile cu scrisorile de garanție bancară nr. x și nr. x emise de B. S.A, depuse la Administrația Fondului pentru Mediu, în temeiul art. 235 din Codul de procedura fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, în vederea neînceperii ori suspendării executării silite a obligațiilor fiscale suplimentare stabilite prin decizia de impunere nr. x/2015;

- cuantumul prejudiciului moral în valoare de 308.750 RON;

b) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective;

c) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului.

Prin sentința nr. 85 din 12 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 128.411,71 RON reprezentând prejudiciu material și dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective. Totodată, a respins în rest acțiunea reclamantei.

Împotriva sentinței nr. 85 din 12 aprilie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a exercitat recurs pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susținut că instanța de fond a pronunțat sentința cu încălcarea prevederilor art. 235 alin. (1) și (3) din Codul de procedură fiscală, referitoare la efectul suspensiv de executare al contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale prin care se stabilesc creanțe fiscale și la rămânerea fără obiect a scrisorii de garanție, norme de drept care ar fi condus la concluzia că nu pot fi imputate autorității fiscale cheltuielile efectuate de reclamantă cu scrisorile de garanție bancară.

Pentru acest motiv, a solicitat casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii reclamantei

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 5 august 2022, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat, arătând, în esență, că instanța de fond a reținut în mod corect că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a recurentei-pârâte.

Odată cu întâmpinarea, intimata-reclamantă a depus și recurs incident întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinței de fond și rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată cu consecința admiterii acesteia în totalitate, astfel cum a fost formulată, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea recursului incident, după o expunere a contextului factual al cauzei, a susținut că prin sentința atacată au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității [critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..], încălcarea constând în aceea că, pe de o parte, instanța de fond a apreciat în mod greșit că cererea privind plata sumei de 25078,62 RON trebuia soluționată de o altă instanță din cauza naturii civile a pretențiilor și a fundamentului juridic al răspunderii civile delictuale, după ce, prin încheierea din 4 aprilie 2022, verificându-și din oficiu competența, conform art. 131 din C. proc. civ., a constatat că este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să soluționeze cauza, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, recurenta- reclamantă a susținut că, odată ce a apreciat că unele capete de cerere sunt de competența instanței de drept comun, Curtea de apel ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 99 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- reclamantă a formulat următoarele critici:

- aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, care reglementează repararea integrală a prejudiciului prin antrenarea răspunderii administrativ- patrimoniale a autorității publice, instanța stabilind în mod artificial și arbitrar că prejudiciul care se impune a fi reparat nu ar putea include și cheltuielile de judecată;

- încălcarea și/sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1381 din C. civ., privind repararea integrală a prejudiciului produs prin fapta ilicită constând în emiterea nelegală a actelor administrative fiscale anulate prin hotărâre judecătorească;

- încălcarea și/sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 252 și 257 din C. civ., precum și a jurisprudenței constante a instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la dovedirea prejudiciului moral cauzat prin fapta ilicită.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare față de recursul incident, invocând excepția nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată față de recursul incident, solicitând respingerea excepției nulității recursului, cu consecința admiterii acestuia pentru argumentele invocate, pe care le-a reiterat.

La termenul din 27 aprilie 2023, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului incident, invocată de recurenta-pârâtă, reținând că, astfel cum au fost dezvoltate prin memoriul de recurs, criticile părții se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs.

Examinând hotărârea atacată prin raportare la criticile invocate în cererile de recurs, la apărările și susținerile formulate prin întâmpinările depuse în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate și le va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Așa cum reiese din expunerea rezumativă cuprinsă în cap. I din prezenta decizie, recurenta- reclamantă a învestit Curtea de apel cu o acțiune în despăgubire întemeiată pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, tinzând la repararea prejudiciului material și moral în cuantum total de 462240,22 RON, pretins a fi fost cauzat prin emiterea, de către autoritatea publică pârâtă, a unor acte administrative fiscale anulate prin sentința civilă nr. 239 din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 566 din 3 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Sumele pretinse în prezenta cauză constau, în esență, în: cheltuieli efectuate de recurenta- reclamantă în procedura administrativă și judiciară (fond și recurs) de contestare a actelor administrative fiscale; cheltuieli cu scrisorile de garanție bancară depuse la Administrația Fondului pentru Mediu în temeiul art. 235 din Codul de procedură fiscală; prejudiciul moral ce rezidă, conform susținerilor recurentei- reclamante, în îngreunarea mersului afacerilor și în afectarea imaginii în mediul de afaceri; dobânda legală aferentă sumelor solicitate.

Soluția primei instanțe, de admitere în parte a acțiunii, doar cu privire la suma de 128.411,71 RON aferentă scrisorilor bancare, reprezentând prejudiciu material și dobânda legală aferentă acestei sume, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente litigiului, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar în urma evaluării conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând punctual critica formulată în cadrul recursului principal declarat de autoritatea fiscală, Înalta Curte reține că art. 235 din Codul de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/2015, text invocat în recurs, reglementează suspendarea executării silite în cazul depunerii unei scrisori de garanție/poliță de asigurare de garanție.

Conform alin. (1) din acest articol,

"În cazul contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale prin care se stabilesc creanțe fiscale, potrivit prezentului cod, inclusiv pe timpul soluționării acțiunii în contencios administrativ, executarea silită se suspendă sau nu începe pentru obligațiile fiscale contestate dacă debitorul depune la organul fiscal competent o scrisoare de garanție/poliță de asigurare de garanție la nivelul obligațiilor fiscale contestate și neachitate la data depunerii garanției. Valabilitatea scrisorii de garanție/poliței de asigurare de garanție trebuie să fie de minimum 6 luni de la data emiterii."

Realitatea și cuantumul cheltuielilor pretinse cu titlu de prejudiciu material, constând în comisioanele bancare plătite pentru emiterea scrisorilor de garanție, au fost reținute în mod judicios de prima instanță pe baza probelor administrate, iar cadrul legal aplicabil relevă legătura de cauzalitate între actele administrative fiscale emise nelegal și depunerea scrisorilor de garanție pentru care au fost achitate comisioanele bancare, acest demers vizând înlăturarea efectului executoriu până la finalizarea procedurilor de contestare.

În consecință, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltat de recurenta-pârâtă, este nefondat.

În ceea ce privește recursul incident al reclamantei, un prim set de critici, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în soluționarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri constând în cheltuielile de judecată efectuate pentru contestarea actelor administrative fiscale nelegale.

Tot cu referire la cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 1381 din C. civ.

Pentru că vizează regimul juridic al acțiunii în despăgubire în contenciosul administrativ, aceste critici vor fi grupate și analizate împreună.

Astfel, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004 instituie o cale procesuală de angajare a răspunderii administrativ- patrimoniale a autorităților și instituțiilor publice, care, așa cum prevede art. 575 alin. (1) din Codul administrativ, răspund patrimonial, din bugetul propriu, pentru pagubele materiale sau morale cauzate prin acte administrative, prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere sau prin nesoluționarea în termen a acesteia.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta nu a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd că acțiunile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente și se supun normelor Legii nr. 554/2004 în ceea ce privește procedura de judecată și taxele de timbru.

Prin urmare, acțiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acțiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ și supunându-se regulilor specifice acestuia sub aspect procesual.

În planul dreptului material, pentru care Legea contenciosului administrativ nu conține dispoziții dezvoltate, răspunderea administrativ- patrimonială a autorității publice este angajată dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în art. 577 din Codul administrativ, care nu constituie decât o adaptare a condițiilor generale ale răspunderii delictuale reglementate în C. civ., luând în considerare specificul raporturilor de drept administrativ:

a) actul administrativ contestat este ilegal;

b) actul administrativ ilegal este cauzator de prejudicii materiale sau morale;

c) între actul ilegal și producerea prejudiciului există unui raport de cauzalitate;

d) existența culpei autorității publice și/sau a personalului acesteia.

La baza angajării răspunderii administrativ- patrimoniale a autorităților publice stă, așadar, conduita culpabilă și vătămătoare în raportul de drept administrativ, conduită care constă în emiterea unui act nelegal, în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim sau în nerezolvarea cererii în termenul prevăzut de lege și se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul a cărui acoperire se solicită.

În schimb, cheltuielile de judecată efectuate pentru desfășurarea procesului având ca obiect contestarea actelor administrative nelegale sunt fundamentate pe ideea de culpă procesuală și nu se află, față de actul administrativ nelegal, într-o legătură de cauzalitate care să se încadreze în prevederile mai sus citate ale Codului administrativ, recuperarea lor făcându-se în condițiile art. 451- 455 C. proc. civ.. De altfel, din conținutul sentinței civile nr. 239 din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă, prin care a fost soluționată acțiunea în anulare, reiese că recurenta- reclamantă a obținut în acel proces obligarea autorității publice emitente a actelor anulate la plata sumei de 19600 RON cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de fond a stabilit în mod corect că sumele constând în cheltuieli de judecată ocazionate de procesul având ca obiect anularea actelor administrative fiscale nu fac parte din prejudiciul ce ar putea face obiectul reparației, în sensul art. 1381 C. civ., prin acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea că în contextul verificării din oficiu a competenței, în condițiile art. 131 C. proc. civ., instanța de fond a constatat că este competentă general, material și teritorial să judece acțiunea formulată în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, aplicând corect normele de competență prevăzute în art. 10 alin. (1) și (3) din aceeași lege, nu se află în contradicție în vreun fel cu faptul că ulterior, pășind la analiza fondului cauzei, a verificat care dintre sumele pretinse de reclamantă întrunesc condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii administrativ- patrimoniale a autorității emitente, așa cum au fost expuse anterior.

Articolul 99 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., care ar fi impus disjungerea unor capete de cerere și declinarea competenței în mod corespunzător la o altă instanță, nu era aplicabil în cauză, pentru că nu necompetența instanței a stat la baza soluției pronunțate, ci netemeinicia includerii sumelor respective în despăgubirile pretinse pentru acoperirea prejudicului pretins a fi fost cauzat prin actele administrative fiscale anulate.

Pentru aceleași argumente, instanța de control judiciar constată că în cauză nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt."

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la daunele morale, este, de asemenea, nefondat.

Conform art. 252 din C. civ., "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.", aceste dispoziții aplicându-se prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice, așa cum prevede art. 257 din același cod.

În contenciosul administrativ, acordarea daunelor morale, alături de cele materiale, este menită să asigure protecția efectivă a drepturilor persoanei vătămate și repararea echitabilă a prejudiciului suferit, în raport cu circumstanțele pricinii, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, demnității, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să ofere o reparație echitabilă, dar să nu constituie nici o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna, nici un venit nejustificat pentru victima acesteia. Este adevărat că în privința daunelor morale nu pot fi produse probe materiale pe baza cărora să se cuantifice pierderea suferită, astfel încât ele ar putea fi stabilite printr-o apreciere globală, în raport cu toate circumstanțele cauzei, dar nici dispozițiile legale indicate, nici jurisprudența CEDO sau jurisprudența națională invocate de recurentă nu conduc la concluzia că cel care pretinde daune morale nu este ținut să facă un minim de dovadă a existenței unui prejudiciu moral cauzat de actele administrative nelegale.

În plus, Înalta Curte reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a conturat și ideea că, în funcție de circumstanțele cauzei, simpla constatare a existenței faptei ilicite poate reprezenta, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului moral ce ar fi fost suferit de reclamant (cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României, cererea nr. x/1996, hotărârea din 17 decembrie 2004, Monitorul Oficial al României nr. 501 din 14 iunie 2005).

În acest context, nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor de drept material în soluționarea cererii de către prima instanță.

Având în vedere toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile exercitate potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 85 din 12 aprilie 2022 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.