ÎCCJ, decizie (scj.ro #232852)

A.

Respectarea garanțiilor prevăzute de art. 6 din CEDO în procedura administrativă. Supunerea deciziei administrative cenzurii unei instanțe independente, cu plenitudine de competență B. Aleși locali. Incompatibilitate. Neaplicarea excepției prevăzute de art. 94. alin. 2 indice 2  din legea nr. 161/2003. C. Respectarea principiului proporționalității.

Legea nr. 161/2003, art. 87 alin. (1) lit. k), art. 94  alin. (2 ind. 2), art. 70 și art. 75

Codul administrativ,  art. 148

Codul Penal art. 175

A.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite că în procedurile administrative este posibil ca nu toate garanțiile art. 6 din Convenție să fie respectate, fiind însă obligatoriu ca, în acest caz, decizia administrativă să fie supusă cenzurii unei instanțe independente, cu plenitudine de competență, care să asigure toate garanțiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul dreptului la apărare

[1]

,  Înalta Curte reține că standardul impus de instanța europeană cu privire la respectarea dreptului la apărare este pe deplin respectat în fața instanței, în condițiile motivării temeinice a hotărârii instanței de judecată.

B. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 94 alin. (2 ind. 2) prevăd expres situația funcționarului public, chiar din conținutul acestora rezultând că excepția vizează situațiile de incompatibilitate „în sensul prevederilor alin. (2)”, în vreme ce art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, care privește situația aleșilor locali, nu prevede nicio astfel de excepție. În situația în care legiuitorul ar fi vrut să existe identitate între cazurile de incompatibilitate, respectiv excepțiile de la acestea, ale funcționarilor publici și cele ale aleșilor locali, nu ar fi procedat la reglementarea lor distinctă, în secțiuni separate ale actului normativ.. De asemenea, dacă legiuitorul ar fi vrut ca un text situat într-o altă secțiune să fie aplicabil și situațiilor reglementate într-o secțiune distinctă, ar fi trebuit să prevadă expres acest lucru, printr-o normă de trimitere, inexistentă în această situație.

Pe de altă parte, nici dispozițiile art. 148 din Codul Administrativ, care definesc funcția de primar ca fiind o funcție de demnitate publică și nici cele ale art. 175 C. pen., care definesc funcționarul public, în sensul legii penale nu pot constitui argumente în sensul înlăturării situației de incompatibilitate reglementate distinct pentru alesul local de funcționarii publici, așa cum în mod greșit susține recurenta.

C. Referitor la principiul proporționalității sancțiunii, Înalta Curte reține faptul că,  instanța europeană, în cauza C-40/21,  a subliniat că aplicarea legislației în materie de incompatibilități trebuie să conducă la aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională. Această situație nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepțional, având în vedere obiectivul amintit,  comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situației personale, profesionale și economice a acestei persoane se dovedește deosebit de grav.

În ceea ce privește funcția de autoritate publică, instanța supremă arată că aceasta este o funcție specială, electivă, persoana care o deține trebuind să fie aptă să participe la luarea deciziilor și să reprezinte cetățenii ce și-au exprimat acordul, prin vot, în sensul atribuirii respectivei calități. Prin dispozițiile articolului 70 din Legea nr. 161/2003 legiuitorul nu pretinde, pentru constatarea existenței conflictului de interese, ca interesul personal de natură patrimonială al persoanei ce ocupa o funcție publică sau o demnitate publică să influențeze efectiv îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin în cadrul funcției sau demnității, fiind suficient, în acest scop, să se constate că acel interes ar fi de natură să ridice suspiciuni asupra obiectivității acelei persoane în îndeplinirea atribuțiilor sale. Ori, atunci când alesul local a dispus în propriul său beneficiu, beneficiu ocazionat de ocuparea cumulativă, cu încălcarea regimului incompatibilităților, a funcției de primar și a celei de manager de proiect, influențarea deciziilor luate de către acesta este de necontestat.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 5976 din 11 decembrie 2024

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.11.2022, sub nr. x/2/2022, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Integritate, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Raportului nr. x/04.11.2022 emis de către pârâtă, comunicat la data de 10.11.2022, suspendarea executării actului administrativ contestat și constatarea împrejurării că nu există elemente în sensul existenței unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate în activitatea desfășurată în calitate de primar al Primăriei X.

I.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 389 din 11 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (1), (3), (4) și (5) din Legea nr. 176/2010.

S-a admis cererea reclamantei de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

S-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 52 alin. (1) și art. 53 alin. (2) teza a II-a din Constituția României.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de suspendare a judecății cauzei până la pronunțarea de către Curtea Constituțională asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, cu privire la care s-a admis cererea de sesizare.

S-a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

S-a respins ca neîntemeiată excepția tardivității invocării unor noi critici cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, excepție ridicată de către pârâtă.

S-a respins ca neîntemeiată contestația, astfel cum a fost completată, formulată de către reclamanta A, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat cereri de recurs reclamanta formulând critici atât în ceea ce privește fondul acțiunii, cât și în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

3.1. Prin cererea de recurs formulată la data de 12 martie 2024, recurenta- -reclamantă a criticat soluția primei instanțe în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor  art. 25 alin. (1), (3), (4) și (5) din Legea nr. 176/2010.

A susținut recurenta-reclamantă admisibilitatea cererii, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiția legăturii cu soluționarea cauzei fiind îndeplinită în raport de împrejurarea că o eventuală constatare a neconstituționalității dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 176/2010 atrage inclusiv nelegalitatea raportului de evaluare, întrucât acesta își întemeiază sancțiunea pe aceste dispoziții legale.

Prin urmare, interesul procesual pentru a stabili neconstituționalitatea art. 25 din Legea nr. 176/2010 există și îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 33 C. proc. civ., deoarece scopul cererii este acela de a preveni ca raportul de evaluare sa rămână în circuitul civil, deși el se întemeiază inclusiv pe un act normativ neconstituțional.

A susținut recurenta-reclamantă că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 sunt neconstituționale, întrucât contravin prevederilor art. 11, art. 148 și art. 53 din Constituția României.

În susținerea neconstituționalității textului a invocat jurisprudența Curții Constituționale reprezentată de decizia nr. 1039/2014, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniuni Europene (cauza Costa v. Enel, cauza Amministrazione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal SpA), concluzionând că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 trebuie invalidate de către Curtea Constituțională întrucât încalcă dispozițiile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, astfel cum au fost acestea interpretate prin Hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-40/21 și, implicit, încalcă dispozițiile art. 148 coroborate cu art. 53 din Constituție, deoarece nu permit aplicarea unei sancțiuni cu respectarea principiului proporționalității. În cazul aleșilor locali nu există nicio sancțiune alternativă interdicției dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani pentru ca instanța să poată face astfel aplicarea directă a principiului proporționalității.

Inexistenta unei sancțiuni alternative care să permită aplicarea sancțiunii proporțional cu gravitatea faptei și circumstanțele făptuitorului, încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Expunând considerentele hotărârii menționate (paragrafele 48, 50, 51, 54,67-72 și 92) recurenta-reclamantă a concluzionat că, în cazul dedus judecății, reglementările internaționale impun obligativitatea aplicării principiului proporționalității la individualizarea sancțiunii reglementată de art. 25 din Legea nr. 176/2010 și din moment ce reglementările interne nu prevăd, în ceea ce privește aleșii locali, posibilitatea aplicării oricărei alte sancțiuni, pronunțarea de către instanțele naționale a unei soluții în temeiul dispozițiilor internaționale este imposibilă (instanța neputând aplica principiul proporționalității în lipsa unei reglementari interne care să prevadă sancțiuni diferite) ceea ce trebuie sa conducă, în lipsa unei intervenții a legiuitorului, la declararea neconstituționalității acestor dispoziții.

Pentru aceste considerente, s-a solicitat să se constate că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (1), (3), (4) și (5) din Legea nr. 176/2010 este admisibilă și să procedeze la sesizarea Curții Constituționale în vedere soluționării acesteia.

3.2. Prin recursul formulat asupra fondului cauzei recurenta-reclamantă a solicitat instanței de control judiciar, ca în temeiul art. 20 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., să dispună admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și, rejudecând, să constate că, raportat la situația de fapt ce face obiectul lucrării nr. x/23.06.2022 instrumentate de către Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate, nu există elemente în sensul existenței unui conflict de interese, sau stării de incompatibilitate în activitatea desfășurată în calitate de primar al Primăriei X și, pe cale de consecință, să procedeze la anularea actului administrativ contestat.

3.2.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Sub un prim set de motive, hotărârea a fost criticată pentru încălcarea normelor de drept procedural [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], respectiv a principiilor fundamentale ale procesului civil, prin pronunțarea sentinței civile nr. 389/2024 cu nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că instanța de fond nu a efectuat o analiză reală, proprie, și imparțială a argumentelor invocate de reclamantă în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, ignorând inclusiv dovezile irefragabile depuse la dosarul cauzei care contrazic afirmațiile expuse de către inspectorul de integritate, ignorând decizia CJUE pronunțată în cauza C-40/21, care este și relevantă pentru soluționarea prezentei cauze.

Instanța de fond a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil privind dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, egalitatea, respectarea principiilor fundamentale, precum și principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, aspecte reglementate inclusiv la nivelul legii fundamentale în cuprinsul art. 16 alin. (1) și (2) si art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și la nivelul Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin dispozițiile art. 6.

De asemenea, sentința civilă nr. 389/2024 este contrară dispozițiilor art. 131 alin. (2) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Din perspectiva efectelor încălcării dispozițiilor imperative mai sus amintite, Codul de procedură civilă stabilește sancțiunea nulității absolute.

Sub aspect procedural, dispozițiile art. 174 alin. (2), 178 alin. (1), 179 alin. (1) și 405 C. proc. civ. sunt incidente în prezenta cauză, de asemenea.

Arată recurenta că există elemente care circumstanțiază lipsa de imparțialitate a noului judecător ce a intrat în dosar la termenul de judecată din data de 11.03.2024, care a respins nemotivat toate cererile formulate și cererea de suspendare a procesului până la soluționarea dosarului penal, subliniind și limbajul folosit la adresa apărătorului.

Astfel, au fost încălcate prevederile art. 6 C. proc. civ. care stabilesc dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil, într-un termen optim și previzibil de către o instanță imparțială.

Totodată, la dosarul cauzei nu a existat nicio decizie a Colegiului de Conducere privind schimbarea componenței completului.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat să se constate incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecința anulării în întregime a hotărârii.

3.2.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

a) Din perspectiva criticilor întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând greșita aplicare și încălcare a normelor de drept material, în privința capătului de cerere ce viza nulitatea raportului de evaluare, prima critică invocată de recurenta-reclamantă a  vizat nerespectarea dreptului la apărare în cadrul lucrării nr. x/23.06.2022.

În acest sens s-a arătat că avocatul B nu era împuternicit la momentul discuției telefonice reținute în cuprinsul ședinței să reprezinte interesele petentei, împuternicirea fiind emisă ulterior.

Instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 11 alin. (1), art. 24 alin. (1) din Constituția României, precum și pe cele art. 20 din Legea nr. 176/2010, dar și pe cele ale art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, art. 6 din CEDO și art. 7 din Directiva nr. 2012/13/UE, încălcând astfel prevederile ce vizau respectarea dreptului la apărare, precum și la o corectă informare a persoanei evaluate.

Prin respingerea cererii de consultare a dosarului pe motivul emiterii raportului de evaluare, recurenta-reclamantă nu a avut posibilitatea de a lua la cunoștință de actele care au stat la baza Raportului de evaluare nr. x/4.11.2022, fiindu-i încălcat dreptul la apărare prevăzut și de art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 7 din Directiva nr. 212/13/UE.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului cu consecința constatării nelegalității Raportului de evaluare nr. x/04.11.2022, având în vedere vicierea actului administrativ ca urmare imposibilității de acces la înscrisurile ce au stat la baza întocmirii acestuia, fiind necesară anularea actului administrativ individual.

A invocat recurenta-reclamantă nelegalitatea si netemeinicia sentinței civile nr. 389/2024 din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material în privința capătului de cerere ce viza nulitatea raportului de evaluare generată de nerespectarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

În acest sens, s-a arătat că punctul de vedere al persoanei evaluate nu a fost prezentat în mod corespunzător, împrejurare recunoscută și de prima instanță.

Contrar aprecierilor expuse de curtea de apel, s-a arătat că textul art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010 prevede clar că raportul de evaluare trebuie să conțină punctul de vedere al persoanei vătămate, care trebuie redat integral.

Totodată, instanța de fond a omis a răspunde criticii privind analiza punctului de vedere formulat de către inspectorul de integritate, raportul de evaluare fiind lovit de nulitate, dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 fiind de ordine publică și de strictă interpretare.

b) A doua critică invocată vizând nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile nr. 389/2024 din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material în privința capătului de cerere ce viza nulitatea raportului de evaluare este nemotivarea actului administrativ

.

Împrejurarea că exista o analiză a inspectorului de integritate în cadrul capitolului

„Evaluarea elementelor de incompatibilitate si conflict de interese”

nu este de natură să suplinească prezentarea elementelor factuale ale speței, legiuitorul reglementând cu strictețe conținutul raportului de evaluare pentru a oferi persoanei evaluate posibilitatea de a înțelege în mod complet evaluarea realizată fata de aceasta, respectarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 fiind, totodată, o garanție pentru persoana evaluata având în vedere consecințele pe care le produce un asemenea act administrativ cu caracter individual.

Or, în raportul de evaluare nu este descrisă situația de fapt care stă la baza cercetării realizată de inspectorul de integritate, împrejurările de loc și timp în care se presupune că s-a realizat fiecare activitate presupus ilicită.

c) Prin cea de a treia critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material în privința constatării existenței stării de incompatibilitate și a situației de conflict de interese, recurenta-reclamamtă invocă încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003, a art. 94 alin. (2 ind. 2) din Legea nr. 161/2003, a art. 148 C. adm., a art. 175 C. Pen., a art. 75 din Legea nr. 161/2003, art. 16 din Legea nr. 153/2017, a art. 6 din Regulamentul cadru privind stabilirea condițiilor de înființare a posturilor în afara organigramei și a criteriilor pe baza cărora se stabilește procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată în proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile la H.G. nr. 325/2018, a art. 4 și 5 din Regulamentul-cadru aprobat prin H.G. nr. 325/10.05.2018, precum și a articolului unic din O.U.G. nr. 91/2017, texte de lege care au incidență în cazul analizei stării de incompatibilitate sau a celei de conflict de interese.

C1) Sub un prim aspect, s-a arătat că inspectorul de integritate s-a raportat în mod greșit la dispozițiile art. 87 din Legea nr. 161/2003 și la Ghidul privind incompatibitățile (ANI), deoarece legislația în vigoare permite ca un primar, viceprimar, președinte de consiliu local, președinte de consiliu județean să poate ocupa, concomitent, și calitatea de manager al unui proiect implementat din fonduri europene și să participe la activitățile ce fac obiectul unor astfel de proiecte.

Astfel, s-a arătat că prevederile art. 87 din Legea nr. 161/2003 trebuie coroborate cu cele ale art. 94 alin. (2 ind. 2) din aceeași lege, proiectul (…) intrând sub incidența acestor dispoziții.

Totodată, având în vedere că dispoziția normativă care stabilește situația de excepție este ulterioară prevederii privind stările de incompatibilitate, aceasta se va aplica prioritar, deoarece are titlul unor norme juridice speciale care derogă de la norma generală.

C2) Sub al doilea aspect, s-a arătat că este îndeplinită și condiția calității subiectului vizat deoarece persoana care ocupă demnitatea de primar intră în categoria persoanelor asimilate funcționarilor publici, contrar celor reținute de către Curtea de Apel București în considerentele sentinței civile nr. 389/2024.

În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 148 C. adm. care definesc funcția de primar și de viceprimar ca funcții de demnitate publică și cele ale art. 155 C. pen. care definesc funcționarul public ca fiind persoana care exercită o funcție de demnitate publică. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 175 C. pen. este dată implicit de sesizarea organelor de urmărire penală prin raportul de evaluare,

Pentru toate aceste motive a concluzionat recurenta-reclamantă în sensul inexistenței unei incompatibilități între calitatea de primar și calitatea de manager de proiect.

C3) Sub al treilea aspect, din perspectiva inexistenței stării de incompatibilitate, s-a solicitat instanței de control judiciar învestită cu soluționarea prezentei contestații să aibă în vedere și înscrisurile ce conțin avizele de legalitate ale instituțiilor publice competente care au verificat dispoziția nr. 715/18.02.2022 emisă de primarul X.

S-a arătat că Instituția Prefectului Y a emis Adresa nr. M.S./3870/p/08.03.2022 prin care a arătat că nu au fost reținute elemente care să conducă la aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Totodată și Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației- Autoritatea de management pentru Programul Operațional Capacitate Administrativă - Direcția Generală Programe Europene Capacitate Administrativă, a confirmat prin avizul formulat faptul că reclamanta îndeplinește criteriile de eligibilitate pentru a fi managerul acestui proiect.

C4) Sub un al patrulea aspect, au fost invocate elemente care denotă poziția vădit subiectivă a inspectorului de integritate și care privesc presupusa stare de incompatibilitate, poziție ignorată de către instanța de fond, în ceea ce privește alegația referitoare la nedepunerea declarației de avere și de interese în calitate de manager de proiect.

A invocat recurenta-reclamantă nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile nr. 389/2024 față de inexistența stării de conflict de interese din perspectiva interpretării si aplicării greșite a prevederilor art. 76 din Legea nr. 161/2003.

În acest sens, s-a arătat că argumentarea soluției pe starea de conflict de interese echivalează cu o nemotivare a hotărârii judecătorești, instanța de judecată nerealizând un raționament logico-juridic propriu prin coroborarea elementelor factuale legate de emiterea celor 5 dispoziții de primar cu normele de drept aplicabile.

În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 70, 71 și art. 76 din Legea nr. 161/2003 întrucât dispozițiile emise de recurenta-reclamantă au fost realizate în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 153/2017, art. 6 din Regulamentul cadru privind stabilirea condițiilor de înființare a posturilor în afara organigramei și a criteriilor pe baza cărora se stabilește procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată  în  proiecte finanțate din fonduri europene, art. 4 și 5 din Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 325/10.05.2018 și articolul unic din O.U.G. nr. 91/2017.

Din dispozițiile menționate rezultă că legislația în vigoare prevede obligativitatea conducătorilor autorităților publice locale să procedeze la majorarea indemnizațiilor persoanelor implicate în proiecte finanțate de către Uniunea Europeana, în cuantumul prevăzut de dispozițiile normative evocate.

Fiind conducătorul unității administrativ teritoriale, deținând funcția de Primar al X, reclamanta era singura autoritate împuternicită în implementarea prevederilor Legii nr. 153/2017, a Regulamentului cadru privind stabilirea condițiilor de înființare a posturilor în afara organigramei și a criteriilor pe baza cărora se stabilește procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată în proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile și a O.U.G. nr. 91/2017 în privința acestor programe.

În privința majorării indemnizației cu un procent de până la 30%, s-a arătat că indemnizația a fost stabilită ca urmare a prevederilor legale, conform orelor lucrate în cadrul proiectului.

Și în această situație, dispozițiile emise au fost verificate de către Instituția Prefectului Y.

Totodată, s-a arătat că acesta este procedeul legal de lucru în toate unitățile administrativ-teritoriale, stabilit și în cazul statelor de plată în fiecare primărie unde primarul, fiind ordonator principal de credite, acordă și semnează inclusiv pentru indemnizațiile acordate acestuia, precum și viceprimarilor.

Concluzionând, s-a arătat că nu există o stare de conflict de interese care să privească persoana recurentei-reclamante, raportul de evaluare nr. x/04.11.2022 emis de către A.N.I. fiind vădit neîntemeiat, impunându-se admiterea recursului și desființarea în integralitate a Sentinței civile nr. 389/2024 a Curții de Apel București.

C5) În sfârșit, a fost invocată de către recurentă nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile nr. 389/2024 pentru greșita aplicare a normelor de drept material din perspectiva soluționării pe fond a cauzei ce vizează proporționalitatea sancțiunii izvorâte din cuprinsul raportului de evaluare.

În acest sens, s-a arătat că motivarea instanței de fond sub aspectul proporționalității sancțiunii contravine celor statuate în cauza C-40/2021, T.A.C./ANI, potrivit paragrafelor 48, 50, 51, 54, 67, 69, 72 și 92.

Raportat la dezlegarea oferită, rezultă clar o disproporționalitate vădită între acțiune și sanctiune, aspect care este în totală contradicție cu legislația unională, legislație care se aplică cu prioritate în dreptul intern, cu excepția situațiilor în care legislația națională prevede norme legale mai favorabile (ceea ce nu este cazul în speța de față).

A invocat recurenta-reclamantă dispozițiile art. 20 și art. 148 din Constituție, art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană, potrivit cărora dreptul uniunii se aplică cu prioritate, iar statele membre au obligația să prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care să asigure drepturile justițiabililor, precum și dezlegările date de Curtea Constituțională prin decizia nr. 1039/2012.

În cazul dedus judecății se observă că reglementările internaționale impun obligativitatea aplicării principiului proporționalității la individualizarea sancțiunii reglementate de art. 25 din Legea nr. 176/2010 și din moment ce reglementările interne nu prevăd, în ceea ce privește aleșii locali, posibilitatea aplicării oricărei alte sancțiuni, pronunțarea de către instanțele naționale a unei soluții în temeiul dispozițiilor internaționale este posibilă.

În concluzie, și sub aspectul dezlegării oferite asupra proportionalității sancțiunii aplicabile ca urmare a validării actului administrativ contestat, având în vedere argumentele expuse anterior, s-a solicitat să se constate netemeinicia Sentinței civile nr. 389/2024 a Curții de Apel București, cu consecința anulării raportului de evaluare.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin intermediul căruia recurenta susține că instanța de fond ar fi pronunțat sentința recurată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv cu nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., s-a arătat că acesta nu este incident în cauză.

S-a arătat că motivele invocate pe această cale se subsumează în fapt cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește critica privind ignorarea deciziei CJUE pronunțate în cauza nr. C-40/21, a fost invocată soluția de unificare a practicii adoptate de Plenul Secției de Contencios Administrativ și Fiscal din data de 22.06.2023, potrivit căreia decizia nu se aplică decât în ipoteza antamării caracterului disproporționat al eventualei sancțiuni.

Referitor la presupusa încălcare a unor principii fundamentale s-a arătat că această încălcare nu poate fi invocată cu titlu generic, ci este necesar a arăta în mod concret și efectiv, dacă acesta a fost încălcat, prin arătarea considerentelor sentinței care ar încalca principiile enumerate de recurenta-reclamantă.

Totodată, s-a arătat că nu se poate reține imparțialitatea judecătorului față de respingerea unor cereri de probe, cu privire la care trebuie respectate dispozițiile  Codului de procedură civilă, în ceea ce privește propunerea lor.

În egală măsură nici respingerea cererii de suspendare sau a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu fac o asemenea dovadă.

Referitor la criticile de nelegalitate a sentinței civile recurate din perspectiva motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la interpretarea eronată a prevederilor art. 18 alin. (1), art. 24 alin. (1) din Constituția României, art. 20 din Legea nr. 176/2010, art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale U.E. art. 8 din CEDO și art.7 din Directiva nr. 2012/13/UE, ce vizează dreptul la apărare și la o corectă informare a persoanei evaluate, s-a invocat caracterul nefondat al acestora.

Sub un prim aspect s-a arătat că ne aflăm în prezența unei proceduri administrative, nefiind aplicabile prevederile art. 7 din Directiva nr. 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, s-a arătat că în mod corect, instanța de fond a reținut că, în fapt, reclamanta nu a solicitat efectiv și accesul la dosar, inspectorul de integritate îndeplinindu-și obligația de informare. Faptul că recurenta-reclamantă nu a depus diligențele pentru a studia dosarul administrativ anterior emiterii raportului de evaluare nu poate conduce în nici un fel la reținerea vreunei culpe a pârâtei, care a dovedit efectuarea demersurilor pentru respectarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Instanța de fond a făcut o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente în cauză, privind dreptul la apărare invocat de recurentă și îndeplinirea formalităților de informare a recurentului.

Privitor la aplicarea greșită a normelor de drept material a prevederilor art. 21 din Legea nr. 175/2010, s-a arătat că și acest motiv este nefondat, instanța de fond făcând o aplicare corectă a prevederilor legale. Astfel, cuprinsul raportului de evaluare nu este reglementat în detaliu, punctul de vedere al recurentei-reclamante fiind cuprins în raport.

Totodată, s-a arătat că autoritatea-pârâtă nu desfășoară o activitate de jurisdicție, ci una administrativă, procedura fiind lipsită de publicitate și contradictorialitate.

Nu este fondat nici motivul de casare privitor la greșita aplicare a normelor de drept materiale referitoare la nemotivarea actului administrativ, raportul de evaluare cuprinzând toate elementele de fapt și de drept prevăzute de lege.

În ceea ce privește reținerea stării de incompatibilitate și de conflict de interese, s-a arătat că instanța de fond a făcut o corectă interpretare cu privire la situația de excepție prevăzută la art. 94 alin. (2 ind. 2) din Legea nr.  161/2003, care nu este aplicabilă în situația primarului.

Totodată, în mod corect au fost înlăturate argumentele recurentei-reclamante, cu privire la definiția funcționarului public din Codul penal, definiție care se referă, exclusiv, la legea penală și nu la Legea nr. 161/2003.

S-a mai arătat că normele juridice reprezentante de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 153/2017, art. 6 din Regulamentul cadru privind stabilirea condițiilor de înființarea a posturilor în afara organigramei și a criteriilor pe baza cărora se stabilește procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată în proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile, art. 4 și 5 din Regulamentul cadru aprobat prin H.G. nr. 325/10.05.2018 și articolul unic din O.U.G. nr. 91/2017 nu sunt aplicabile situației de conflict de interese, nu constituie norme juridice speciale care să deroge de la prevederile art. 70, 71 și art. 76 din Legea nr. 161/2003, urmând a fi înlăturate apărările formulate în acest sens.

De asemenea, aspectele potrivit cărora în calitate de primar era singura autoritate împuternicită în implementarea dispozițiilor legale cu privire la salarizarea membrilor proiectului,  indemnizația încasată de recurentă a fost stabilită ca urmare a aplicării dispozițiilor legale sau că Instituția Prefectului a verificat pentru legalitate dispozițiile semnate de recurentă cu nerespectarea regimului juridic, nu sunt de natură să înlăture existența situației de conflict de interese, așa cum este reținută în cuprinsul raportului de evaluare.

A mai arătat intimatul-pârât, în subsidiar, că simpla menționare generică a unei așa-zise încălcări a principiului proporționalității, fără menționarea concretă a motivelor pentru care măsura este disproporționată, raportat la situația de fapt, nu este în măsură să constituie un motiv de anulare a raportului de evaluare.

Nu poate fi primită susținerea potrivit căreia CJUE a decis că instanța trebuie să aplice obligatoriu principiul proporționalității la individualizarea sancțiunii reglementate de art. 25 din Legea nr. 176/2010. Dimpotrivă, în urma analizei din perspectiva cauzei C- 40/21 T.A.C. vs. ANI, prin hotărârea pronunțată la data de 04.05.2023, s-a stabilit că interdicția cuprinsă în art. 25 alin. (2) din Legea 17672010 este adecvată, necesară și în principiu proporțională, doar în cazuri excepționale putându-se constata caracterul disproporțional al sancțiunii complementare.

Condițiile necesare pentru a se încadra în această situație de excepție ar implica ca acel comportament ilicit să nu prezinte niciun element de gravitate, iar impactul sancțiunii menționate asupra situației personale, profesionale și economice a persoanei în cauză să se dovedească deosebit de grav.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantă sunt nefondate, pentru următoarele considerente

:

II.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Prin Raportul de evaluare nr. x/04.11.2022, pârâta Agenția Națională de Integritate a constatat încălcarea de către reclamanta A a regimului juridic al incompatibilităților, deoarece, începând cu data de 18.02.2022 [data Dispoziției nr. 715/18.02.2022 privind numirea managerului de proiect al proiectului „(…)”], simultan cu funcția de primar al X, a exercitat și funcția remunerată de manager de proiect, situație reglementată de dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003.

Prin același raport s-a constatat și încălcarea regimului juridic al conflictului de interese în materie administrativă, întrucât în exercitarea funcției de primar a semnat un număr de 5 dispoziții care au produs un folos material pentru sine, respectiv în urma cărora a beneficiat de majorări ale indemnizației de bază brute cu până la 30%, însumând câștiguri în sumă de aproximativ 18.720 lei, în perioada aprilie - iulie 2022, încălcând, astfel, dispozițiile art. 70, art. 71 și art. 76 din Legea nr. 161/2003.

Inspectorul de integritate a învederat și existența unor indicii privind posibila încălcare a dispozițiilor art. 301 C.pen., dat fiind că persoana evaluată a emis dispozițiile menționate anterior, care au produs un folos material pentru sine, prin obținerea de venituri în sumă de aproximativ 18.720 lei, în calitate de manager de proiect.

II.2. Analizând recursul declarat de reclamantă în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente:

Așa cum s-a arătat, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie cererea privind anularea Raportului de evaluare nr. x/04.11.2022 emis de pârâta Agenția Națională de Integritate.

Recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art.  87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 și a art. 25 din Legea nr. 176/2010, în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 52 alin. (1) și art. 53 alin. (2) teza a II-a din Constituția României.

Prima instanță a admis în parte cererea reclamantei și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, respingând însă cererea de sesizare a Curții cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (1), (3), (4) și (5) din Legea nr. 176/2010.

Analizând cererea raportat la obiectul acțiunii și la motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, prima instanță a concluzionat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 25 alin. (1), (3), (4) și (5) din Legea nr. 176/2010, conform prevederilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv condiția existenței unei legături între textele legale ale căror neconstituționalitate a fost invocată și cauza pendinte.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, raportul de evaluare nr. x/04.11.2022 emis de pârâta Agenția Națională de Integritate vizează încălcarea regimului incompatibilităților și conflictului de interese prevăzut de art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 și art. 70, art. 71 și art. 76 din Legea nr. 161/2003, nefiind întemeiat pe prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010, în cadrul acestuia nefiind dispusă în mod expres vreo sancțiune.

Verificând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. soluția pronunțată de către prima instanță, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată și republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

În raport de dispozițiile legale expuse, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, astfel cum a hotărât prima instanță.

Pe cale jurisprudențială, Curtea Constituțională a stabilit două criterii/condiții pentru stabilirea/existența legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie întrunite cumulativ, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Prin urmare, în verificarea condiției relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege (Deciziile nr. 465 din 23 septembrie 2014, nr. 189 din 31 martie 2015, nr. 279 din 23 aprilie 2015, nr. 397 din 28 mai 2015).

În concret, în lumina dezlegărilor date prin Cauza C-40/21 asupra necesității verificării proporționalității sancțiunii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în conformitate cu care

„Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului”

, curtea de apel a constat incidența dispozițiilor cuprinse în acest alineat și a dispus sesizarea Curții Constituționale.

Însă, în ceea ce privește alin. (1), (3), (4) și (5) ale art. 25 din Legea nr. 176/2010, se observă că acestea vizează după caz, răspunderea disciplinară sau civilă, eliberarea din funcția publică, fiind aspecte care nu fac obiectul prezentului raport de drept administrativ, cel puțin în această etapă, Înalta Curte observând că soluția instanței de fond prin care s-a constatat neîndeplinirea condiției incidenței normelor criticate în soluționarea cauzei este legală și temeinică.

De altfel, analizând motivele de recurs, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nici nu critică respingerea parțială a cererii de sesizare a Curții Constituționale, concluziile vizând neconstituționalitatea art. 25 în întregul său, pentru argumente pe care instanța de fond le-a individualizat, în măsura în care acestea nu au vizat proporționalitatea sancțiunii interdicției de a ocupa o funcție publică, astfel cum a rezultat și din paragraful 69 al hotărârii pronunțate în cauza C-40/21, potrivit căruia

„revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, având în vedere toate împrejurările pertinente, dacă severitatea sancțiunii aplicate reclamantului din litigiul principal în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 rămâne adecvată gravității conflictului de interese constatat în acest raport, ținând seama de obiectivul urmărit de legea amintită.”

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată, în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (1), (3), (4) și (5) din Legea nr. 176/2010 este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

II.3. Analiza motivelor de recurs ce vizează fondul acțiunii

II.3.1. Înalta Curte reține că motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ

.

,

potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, este nefondat.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta-reclamantă a invocat o serie de neregularități procedurale, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Analizând punctual susținerile din motivele de recurs, Înalta Curte reține că aspecte precum motivarea neadecvată a sentinței prin însușirea punctului de vedere al inspectorului de integritate, precum și ignorarea jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene reprezentată de hotărârea pronunțată în cauza C-40/21, cu trimitere și la conținutul hotărârii judecătorești prevăzut în dispozițiile art. 131 alin. (2) din a Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, nu se încadrează în cazul de casare invocat, urmând ca argumentelor formulate să li se dea un răspuns în măsura în care acestea se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Observă instanța de control judiciar că recurenta-reclamantă invocă în linii generale încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi dreptul la un proces echitabil într-un termen optim și previzibil, precum și incidența dispozițiilor art. 174 alin. (2), 178 alin. (1), 179 alin. (1) și art. 405 C. proc. civ., fără a indica în concret incidența vreunei nulități exprese sau fără dovedirea vreunei vătămări prin încălcarea unui principiu de drept.

În egală măsură, imparțialitatea judecătorului nu se poate desprinde din măsurile procedurale dispuse de instanță privitoare la cereri formulate de părți, pe parcursul judecății, cum ar fi respingerea unor cereri de suplimentare a probatoriului cu probe, declarații de martori, administrate în cadrul dosarului penal și apreciate ca nefiind neconcludente de către instanța de fond.

Înalta Curte nu constată nicio încălcare a vreunei norme de procedură sancționate cu nulitatea absolută, cum ar fi nepunerea vreunei cereri sau excepții în discuția contradictorie a părților în condițiile art. 6 și 22 C. proc. civ.

De asemenea, din punct de vedere procedural, se constată că nu există vreo normă care să oblige la depunerea la dosar a deciziei Colegiului de conducere privind schimbarea componenței completului de judecată.

De altfel, așa cum s-a reținut prin încheierea de ședință a Curții de Apel București din data de 11.03.2024 [fila (…), vol. (…) dosar fond], prin care s-a respins cererea de recuzare a doamnei judecător C, neatacată în prezentul recurs, în cauză, înlocuirea judecătorului completului x pentru termenul din 7.03.2024 a operat nu prin hotărâre de colegiu, ci prin procesul-verbal din 27.02.2024, dat fiind concediul de odihnă al titularului completului, acesta fiind înlocuit cu judecătorul din lista de permanență.

Înalta Curte reține că nu s-a formulat vreo critică întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 sau 2 C. proc. civ., pentru a fi analizată de instanța de recurs.

Totodată, pentru asigurarea respectării principiilor referitoare la independența și imparțialitatea instanței, partea are deschisă calea prevăzută de art. 41 și următoarele C. proc. civ. referitoare la incompatibilități, sau, după caz, de dispozițiile art. 140 și următoarele privind strămutarea proceselor.

Recurenta a uzat de cererea de recuzare, aceasta fiind respinsă prin încheierea de ședință a Curții de Apel București din data de 11.03.2024, încheiere ce nu a fost recurată  în prezentul recurs.

În sfârșit, Înalta Curte reține că în cauză înlocuirea judecătorului nu a fost dispusă prin hotărâre de colegiu, ci în temeiul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, text potrivit căruia ,,

Judecătorul din planificarea de permanență asigură compunerea completului de judecată în caz de absență a titularului”

, ca urmare a lipsei titularului aflat în concediu de odihnă, cu judecătorul din lista de permanență.

Prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

II.3.2. Analizând punctual motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce implică încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată următoarele:

II.3.2.1. Sub un prim aspect a invocat recurenta-reclamantă încălcarea dispozițiilor 11 alin. (1), art. 24 alin. (1) din Constituția României, precum și pe cele art. 20 din Legea nr. 176/2010, dar și pe cele ale art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, art. 6 din CEDO și art. 7 din Directiva nr. 2012/13/UE, cu privire la nerespectarea dreptului la apărare și la corecta informare a persoanei evaluate.

Înalta Curte reține că prima instanță a răspuns întocmai argumentelor de fapt și de drept expuse de reclamantă, în ceea ce privește încălcarea prevederilor legale naționale și europene care reglementează dreptul persoanei la apărare, ce include și dreptul persoanei vizate de cercetare de a consulta dosarul cauzei.

Înalta Curte constată că există corespondență între motivele de recurs și nulitatea invocată de reclamantă în fața primei instanțe, pe de-o parte, și argumentația instanței de fond, pe de altă parte.

Înalta Curte constată, similar instanței de fond, că intimata-pârâtă A.N.I. s-a conformat prevederilor art. 20 din Legea nr. 176/2010 emițând Adresa nr. x/22.07.2022 prin care a informat reclamanta cu privire la declanșarea evaluării respectării regimului juridic al incompatibilităților și al conflictelor de interese, în perioada exercitării funcțiilor/demnităților publice, adresă recepționată de petentă la data de 29.07.2022.

Instanța de fond a valorificat inclusiv conținutul înregistrării convorbirii telefonice dintre domnul avocat B și inspectorul de integritate desemnat pentru instrumentarea lucrării, nefiind refuzat accesul efectiv la dosar.

Prin Adresa nr. x/20.09.2022, comunicată petentei în 26.09.2022, s-a solicitat acesteia un punct de vedere precum și depunerea de probe, date ori informații pe care le consideră necesare pentru lămurirea tuturor aspectelor, punct de vedere care a fost transmis prin intermediul poștei electronice, de către avocat.

Ulterior, pârâta a întocmit Raportul de evaluare nr. x/04.11.2022, comunicat reclamantei în 10.11.2022, iar, în 08.11.2022, cea din urmă a pretins acordarea posibilității de a avea acces la dosarul cauzei, cerere respinsă pe motiv că dreptul de a consulta dosarul subzistă pe toată perioada evaluării, până la emiterea raportului de evaluare.

În acest context, prima instanță a apreciat că autoritatea pârâtă a procedat în mod corect, dreptul la informare și apărare prevăzut de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 176/2010 fiind respectat.

După emiterea și comunicarea raportului, respingerea cererii de studiere a dosarului, în mod evident, nu poate constitui un motiv de nulitate a actului emis, cererea putând v