ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3817/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 44 din 16

aprilie 2010 Curtea de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, a

respins ca nefondată excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate seria M 03 nr. 4012 din 19 februarie 1998, formulată

de petentul T.G. în contradictoriu cu intimații SC C.T.H. SA Bicaz, Comisia

Locală Bicazu Ardelean de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, Comisia

Județeană Neamț pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra

Terenurilor și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că reconstituirea și constituirea dreptului de

proprietate se face în temeiul Legii nr. 18/2001, iar în situația societăților

comerciale constituirea acestui drept ca modalitate juridică, s-a prin emiterea

unui certificat.

În esență, certificatul constituie pentru

persoana juridică un titlu de proprietate ce trebuie atacat la instanța de

drept comun, în temeiurile prevăzute de Legea nr. 18/2001.

În speță, petenta a formulat acțiunea

la Judecătoria Bicaz la data de 10 aprilie 2007, iar Certificatul de atestare a

proprietății a fost emis la data de 19 februarie 1998, având cunoștință de existența

acestui act, menționând în acțiunea introductivă că a fost transcris în Cartea

funciară la 20 februarie 1998 sub nr. 145.

Mai mult, actul administrativ

unilateral este emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele

de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la legislația aplicabilă

la data emiterii acestuia.

Împotriva sentinței instanței de

fond reclamantul T.I.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că

în mod greșit, instanța a apreciat că dreptul de proprietate asupra

terenului din patrimoniul unei societăți

comerciale se constituie prin emiterea

certificatului de atestare a

dreptului de proprietate.

De asemenea, recurentul apreciază că

instanța a constatat, complet eronat, că nu poate intra în cercetarea fondului

motivat

de faptul că certificatul de

atestare a dreptului de proprietate poate fi atacat doar pe calea

dreptului

comun,

pe căile indicate de Legea nr. 18/1991.

Recurentul consideră că soluția este

greșită întrucât certificatul, ca act administrativ, nu a fost emis în cursul

procedurilor reglementate de Legea nr. 18/1991, Legea nr.1/2000 ci a fost emis

în baza H.G. nr. 834/1991 și Legii nr. 15/1990. Dacă pentru actele emise în

baza Legii nr. 18/1991 sunt

prevăzute

proceduri și căi de atac speciale, în privința certificatului de atestare a

dreptului de

proprietate asupra terenului nu este prevăzută o anume cale

de atac.

Prin urmare acesta este supus

procedurii reglementate de Legea nr. 554/2004 și în consecință și art. 4 din

Legea nr. 554/2004.

Greșită este și concluzia instanței

potrivit căreia în procedura excepției de legalitate reglementată de art. 4 din

Legea nr. 554/2004 nu se pot administra probatorii.

În realitate, art. 28 din Legea nr. 554/2004

stabilește explicit că dispozițiile Legii nr. 554/2004 se completează cu cele

ale Codului de procedură civilă astfel încât se înțelege că acestea se

completează și cu cele privitoare la admiterea și administrarea probelor (art.

168-170 C. proc. civ.).

Punctul de vedere al instanței este

greșit, din următoarele motive:

- Legea nr. 554/2004 nu face limitări

la un anume gen de nelegalitate, art. 4 sancționând nelegalitatea în general a

oricărui act administrativ unilateral;

- faptul că certificatul cuprinde

toate piesele necesare nu îl face în mod neapărat valabil, fiecare

din

piesele anexă trebuind să

îndeplinească cerințele de legalitate;

- faptul că anumite date dintr-o

anumita documentație sunt nereale, conduce la nelegalitatea acelei

documentații.

Recurentul consideră că prin

emiterea certificatului au fost încălcate prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991

care stabilesc că doar terenurile care fac parte din incinta societății și care

sunt necesare desfășurării activității pot face obiectul certificatului de

atestare.

Terenul în

cauză nu se află în incinta societății, nu a fost și nu este folosit de către

societatea comercială în realizarea

obiectului acesteia de activitate. La punctul 4. Cap.2. Anexa 1 din Criteriile

nr. 2.665/1C/

311

din 1992 privind

stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților

comerciale cu capital de stat se stabilește clar că incinta societății

presupune o suprafață de teren îngrădită care trebuia precizată ca atare în

planurile topografice ale documentațiilor care stăteau la baza emiterii

certificatului.

Examinând cauza și sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Excepția de nelegalitate invocată în

cauză vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor seria M 03 nr. 4012 din 19 februarie 1998, emis de fostul Minister

al Industriilor.

Necontestat, acest certificat este

un veritabil act administrativ individual în sensul art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004.

Cum s-a arătat, acest act a fost

emis la data de 2 iunie 2004, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art.4

alin.1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ

unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate

fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau

la cererea părții interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din

Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru

actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi

analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii

actului administrativ”.

De asemenea, Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 1026/2009 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile

sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5),

art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și

art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art. 4

alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a

dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007,

reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie

precizat însă că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul

art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala

prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la

care România este parte (cum este cazul Convenției Europene)

În acest sens, judecătorul național,

în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are

obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției),

asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația

națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor”

(CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României

(nr. 2), Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Raportându-se, așadar, în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica CEDO, Înalta Curte va reține că, în

mod legal, curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit

cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții

contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură

exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea

legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea

contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil

consacrat de art. 6 din Convenția

e

uropeană

a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse

„principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea

articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale

statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra

României).

În acest sens, CEDO a reținut că

posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească

irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO,

Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M.Of.

nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre

precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o

hotărâre definitivă, obligatorie și executată…. trebuie considerată ca o

înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Argumentele CEDO expuse în speța

citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor fiind

susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea

judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis

de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor

prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecință a celor expuse, în

aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată,

prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și la jurisprudența CEDO, Înalta Curte

constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

Pentru considerentele arătate și în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de T.I.G. împotriva

sentinței civile nr. 44 din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23

septembrie 2010.