ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3817/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 44 din 16 aprilie 2010 Curtea de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 4012 din 19 februarie 1998, formulată de petentul T.G. în contradictoriu cu intimații SC C.T.H. SA Bicaz, Comisia Locală Bicazu Ardelean de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, Comisia Județeană Neamț pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reconstituirea și constituirea dreptului de proprietate se face în temeiul Legii nr. 18/2001, iar în situația societăților comerciale constituirea acestui drept ca modalitate juridică, s-a prin emiterea unui certificat.

În esență, certificatul constituie pentru persoana juridică un titlu de proprietate ce trebuie atacat la instanța de drept comun, în temeiurile prevăzute de Legea nr. 18/2001. În speță, petenta a formulat acțiunea la Judecătoria Bicaz la data de 10 aprilie 2007, iar Certificatul de atestare a proprietății a fost emis la data de 19 februarie 1998, având cunoștință de existența acestui act, menționând în acțiunea introductivă că a fost transcris în Cartea funciară la 20 februarie 1998 sub nr. 145. Mai mult, actul administrativ unilateral este emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la legislația aplicabilă la data emiterii acestuia.

Împotriva sentinței instanței de fond reclamantul T.I.G. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în mod greșit, instanța a apreciat că dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul unei societăți comerciale se constituie prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. De asemenea, recurentul apreciază că instanța a constatat, complet eronat, că nu poate intra în cercetarea fondului motivat de faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate poate fi atacat doar pe calea dreptului comun, pe căile indicate de Legea nr. 18/1991. Recurentul consideră că soluția este greșită întrucât certificatul, ca act administrativ, nu a fost emis în cursul procedurilor reglementate de Legea nr. 18/1991, Legea nr.1/2000 ci a fost emis în baza H.G.

nr. 834/1991 și Legii nr. 15/1990. Dacă pentru actele emise în baza Legii nr. 18/1991 sunt prevăzute proceduri și căi de atac speciale, în privința certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu este prevăzută o anume cale de atac. Prin urmare acesta este supus procedurii reglementate de Legea nr. 554/2004 și în consecință și art. 4 din Legea nr. 554/2004. Greșită este și concluzia instanței potrivit căreia în procedura excepției de legalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu se pot administra probatorii. În realitate, art. 28 din Legea nr. 554/2004 stabilește explicit că dispozițiile Legii nr. 554/2004 se completează cu cele ale Codului de procedură civilă astfel încât se înțelege că acestea se completează și cu cele privitoare la admiterea și administrarea probelor (art. 168-170 C. proc.

civ.). Punctul de vedere al instanței este greșit, din următoarele motive: - Legea nr. 554/2004 nu face limitări la un anume gen de nelegalitate, art. 4 sancționând nelegalitatea în general a oricărui act administrativ unilateral; - faptul că certificatul cuprinde toate piesele necesare nu îl face în mod neapărat valabil, fiecare din piesele anexă trebuind să îndeplinească cerințele de legalitate; - faptul că anumite date dintr-o anumita documentație sunt nereale, conduce la nelegalitatea acelei documentații. Recurentul consideră că prin emiterea certificatului au fost încălcate prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991 care stabilesc că doar terenurile care fac parte din incinta societății și care sunt necesare desfășurării activității pot face obiectul certificatului de atestare.

Terenul în cauză nu se află în incinta societății, nu a fost și nu este folosit de către societatea comercială în realizarea obiectului acesteia de activitate. La punctul 4. Cap.2. Anexa 1 din Criteriile nr. 2.665/1C/ 311 din 1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat se stabilește clar că incinta societății presupune o suprafață de teren îngrădită care trebuia precizată ca atare în planurile topografice ale documentațiilor care stăteau la baza emiterii certificatului. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Excepția de nelegalitate invocată în cauză vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 03 nr. 4012 din 19 februarie 1998, emis de fostul Minister al Industriilor. Necontestat, acest certificat este un veritabil act administrativ individual în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Cum s-a arătat, acest act a fost emis la data de 2 iunie 2004, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art.4 alin.1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

De asemenea, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1026/2009 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene) În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), Monitorul Oficial nr. 830 din 5 decembrie 2007). Raportându-se, așadar, în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica CEDO, Înalta Curte va reține că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate,

a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului. În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția e uropeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

În acest sens, CEDO a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M.Of. nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție. Argumentele CEDO expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și la jurisprudența CEDO, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. Pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.I.G. împotriva sentinței civile nr. 44 din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.