ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2451/2017

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 5810/91/2013, reclamantul A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. 50893/G/II/6 noiembrie 2013 întocmit de Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate, prin care se constatase încălcarea dispozițiilor legale privind regimul juridic al incompatibilităților, în modalitatea prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, prin faptul că, în perioada în care a deținut calitatea de consilier local în cadrul Consiliului Local al orașului Panciu, societatea S. S.R.L., având ca asociat unic și administrator persoana evaluată, a încheiat mai multe contracte de lucrări cu Primăria orașului Panciu, în baza cărora mai sus menționata societate a încasat suma totală de 1.951.564,99 RON.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 173 din 16 septembrie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată în cauză.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 1640 din 26 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 173 din 16 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu Agenția Națională de Integritate.

Cererea de revizuire formulată în cauză Prin cererea depusă la Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 30 ianuarie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Integritate, revizuirea Deciziei nr. 1640 din 26 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, susținându-se că hotărârea instanței de recurs ar fi fost pronunțată cu nesocotirea principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, sub mai multe aspecte: 4.1 Încălcarea, aplicarea greșită a dreptului Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea CJUE pronunțată în Cauza C-201/14 Bara și alții. În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că procedura de evaluare a conflictelor de interese prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost întocmit Raportul de evaluare a incompatibilității în privința revizuentului-reclamant, încalcă legislația UE în materia protecției datelor cu caracter personal, astfel cum a fost ea interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea C-201 din 14 mai sus menționată. La judecata în recurs, revizuentul-reclamant a formulat cerere de sesizare a CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare referitor la interpretarea Directivei 95/46/CE privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, scopul trimiterii preliminare fiind acela de a se stabili dacă interpretarea făcută în cauza Bara și alții pe marginea articolelor 10, 11 și 13 din Directivă era aplicabilă și procedurii de evaluare a incompatibilităților, având în vedere diversitatea procedurilor în discuție. Cererea de sesizare a CJUE a fost respinsă de către instanța de recurs cu motivarea că hotărârea pronunțată în Cauza Bara răspundea aspectelor invocate, iar interpretarea dată chestiunii în dezbatere nu a fost circumstanțiată de instanța europeană, în funcție de tipul de activitate desfășurat de autoritățile publice. S-a arătat că, deși prin motivarea oferită, instanța de recurs națională acceptase ideea aplicabilității în cauză a hotărârii CJUE în Cauza Bara și alții, pe fondul cauzei, în litigiul privind incompatibilitatea persoanei evaluate, a constatat că nu se impunea anularea Raportului de evaluare, reținând că persoana evaluată ar fi fost înștiințată despre evaluare și invitată să depună un punct de vedere. Această constatare din partea instanței de recurs a fost criticată prin intermediul cererii de revizuire, solicitându-se să se constate că problema de drept tranșată prin hotărârea Bara era identică cu cea din cauza prezentă și, ca atare, exista în sarcina instanțelor naționale obligația de aplicare directă și prioritară a dreptului Uniunii Europene. Pe cale de consecință, s-a solicitat să se constate că procedura de evaluare a incompatibilității desfășurate în privința revizuentului-reclamant în temeiul prevederilor art. 15 și art. 20 din Legea nr. 176/2010 contravine exigențelor impuse de reglementarea comunitară, afectând în mod direct valabilitatea Raportului de evaluare, lipsit astfel de bază legală. 4.2 Încălcarea dreptului Uniunii Europene prin faptul că interdicția exercitării unei funcții publice pentru o perioadă de 3 ani, instituită de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, aplicabilă în mod automat, prin efectul legii, încalcă principiul proporționalității pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, aspect pe care instanța de recurs a omis să îl soluționeze. În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că interdicția de la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este aplicabilă ope legis atunci când se constată existența conflictului de interese, ori starea de incompatibilitate în privința persoanei evaluate, în situația revizuentului-reclamant, sancțiunea fiind încetarea mandatului de consilier local și interdicția de a mai ocupa o funcție electivă la nivel local, pe o durată de 3 ani. În continuare, făcându-se referire la principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor conținut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, conform căruia pedepsele nu trebuie să fie disproporționale în raport cu infracțiunea, s-a arătat că evaluarea administrativă în materia conflictelor de interese din legislația națională corespunde conceptului de "acuzație în materie penală" în sensul art. 6 din CEDO, având în vedere criteriul gravității sancțiunii, și ca atare se impunea ca instanța de recurs să stabilească dacă în speță sancțiunea complementară prevăzută de legislația națională, aplicabilă în mod automat și fără exercitarea prerogativei de apreciere din partea instanței de judecată, era sau nu conformă cu dreptul Uniunii Europene din perspectiva principiului proporționalității sancțiunilor. S-a arătat că, deși revizuentul-reclamant a formulat o cerere de sesizare a CJUE privind această problemă de drept, instanța de recurs a decis respingerea cererii, considerând că aprecierea asupra proporționalității măsurii administrative aplicabile în cauză constituia o chestiune în competența instanțelor naționale, nefiind o problemă de interpretare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Cu referire la acest aspect, s-a solicitat să se constate că în cazul în care o asemenea competență aparține instanțelor naționale, în cauza pendinte, în considerentele deciziei pronunțate în recurs nu a fost prezentată nicio argumentație în legătură cu proporționalitatea sancțiunii. 4.3 Încălcarea dreptului Uniunii Europene prin faptul că dispozițiile din legislația națională, care instituie incompatibilitatea, reținută ca temei pentru sancționarea revizuentului-reclamant, sunt lipsite de previzibilitate și prin aceasta se încalcă principiul legalității sancțiunilor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 7 din CEDO. În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reia principiul legalității consacrat de art. 7 din CEDO, în aplicarea acestui principiu, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Curtea Constituțională a României stabilind prin jurisprudențe constante că legea în baza căreia se aplică o sancțiune trebuie să fie previzibilă, iar, în speță, această cerință nu a fost îndeplinită. Astfel, s-a arătat că art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu reglementează o incompatibilitate, ci o interdicție, la care sunt supuși consilierii locali, cărora li se impune o conduită precisă, constând în obligația de a nu încheia anumite contracte, incompatibilitățile asociate funcției de consilier local sau consilier județean fiind prevăzute de art. 88 din Legea nr. 161/2003. Pentru încălcarea interdicției prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 este prevăzută încetarea de drept a mandatului de ales local, conform art. 92 alin. (2) din lege, procedura de constatare fiind prevăzută în competența prefectului, iar actul emis - ordinul prefectului, fiind supus cenzurii instanței de contencios administrativ competente. Prin urmare, starea de fapt reținută în sarcina revizuentului-reclamant, și anume încălcarea interdicției prevăzute de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 trebuia constatată și sancționată prin ordin al prefectului, în condițiile art. 92 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, Raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate fiind specific constatării situației de incompatibilitate, anume prevăzută prin dispozițiile art. 88 din Legea nr. 161/2003. De asemenea, s-a solicitat să se constate că societatea al cărei asociat unic și administrator era revizuentul-reclamant a încheiat contracte de executare de lucrări cu Primăria oraș Panciu, conform Raportului de evaluare întocmit de ANI, iar consiliul local - din care făcea și revizuentul-reclamant, nu a fost parte și nu a participat în niciun fel la decizia de atribuire a contractelor de achiziții publice, aspect care, deși invocat în fața instanței de recurs, nu a primit o rezolvare corespunzătoare din perspectiva dispozițiilor ce guvernează organizarea administrației publice locale, nefiind identificat niciun argument în favoarea tezei că un consilier local face parte din primărie. În consecință, revizuentul-reclamant nu a beneficiat de un text legal previzibil, din care să rezulte că norma de lege reținută instituie o incompatibilitate și că, în calitate de consilier local, făcea parte din primărie. 4.4 În fine, a fost invocată încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul UE față de normele cuprinse în legislația națională referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum și a legislației naționale de implementare a deciziei mai sus menționate, cu referire la Legea nr. 176/2010, reținută în soluționarea prezentului litigiu. În esență, s-a arătat că Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, denumită și Decizia MCV, era lipsită de efecte juridice începând cu data de 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că respectiva Decizie nu se mai regăsește în competențele UE post-Lisabona. Ca urmare, Decizia MCV fiind caducă, lipsită de efecte juridice, rezultă că și legislația națională de implementare a Deciziei MCV, în speță Legea nr. 176/2010, trebuie înlăturată de la aplicare, fiind și ea caducă și lipsită de efecte juridice. Prin înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare desfășurată în cauză, inclusiv Raportul de evaluare a incompatibilității în privința revizuentului-reclamant, rămâne fără temei legal, ceea ce impune anularea actului.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă, iar, pe fondul său, ca neîntemeiată. S-a arătat în esență că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, beneficiază de dispoziții legale de strictă interpretare astfel că exercitarea acesteia nu poate avea loc decât în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege. Sub acest aspect, s-a subliniat că în cadrul căii de atac a revizuirii nu este permisă repunerea în discuție a unor probleme de fond, fapte sau împrejurări care au fost discutate cu ocazia rezolvării litigiului în fond. De asemenea, s-a arătat că revizuirea nu poate fi îndreptată împotriva unei decizii definitive a instanței, dacă aceasta nu a fost pronunțată cu încălcarea prioritară a dreptului unional. În speță însă chestiunea privind aplicabilitatea prioritară a dreptului unional a fost tranșată în mod definitiv de către instanța de recurs, din chiar cuprinsul cererii de revizuire rezultând că sesizarea CJUE - respinsă de instanța de recurs, fusese formulată în legătură cu interpretarea unor dispoziții de drept comunitar identice cu cele invocate în susținerea prezentului demers judiciar. II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire formulată în cauză Examinând cauza în raport cu motivele invocate de revizuentul-reclamant și apărările intimatei, prin prisma prevederilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, în cadrul prezentei căi de atac, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că cererea de revizuire formulată în cauză este nefondată, pentru considerentele ce urmează. Așa cum reiese din jurisprudența instanței supreme, cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost conceput ca un ultim remediu intern menit să asigure preeminența prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, în lumina principiilor și a interpretărilor cristalizate în practica jurisdicțiilor Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, revizuirea întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 urmărește retractarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, pronunțate prin încălcarea principiului priorității de aplicare a dreptului Uniunii Europene față de legile interne, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României. Cu referire la admisibilitatea exercitării revizuirii pe acest temei, prin Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 386 din 23 mai 2017, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție mai sus arătate, menționează elementele/reperele pe baza cărora se declară admisibilitatea cererii de revizuire, motivația prezentată în cuprinsul deciziei ținând seama de reglementarea generală și caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare, iar nu de reformare, corelat cu principiul autorității de lucru judecat. În acest sens, parag. (72) din Decizia nr. 45/2016 arată că "(.) este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional (.)". În continuare, parag. (73) al aceleiași Decizii prevede că "dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanțelor care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. (.)". Cu aceste observații, având în vedere situația existentă în cauză, configurată de conținutul actului administrativ contestat în litigiul de bază, motivele de nelegalitate invocate împotriva acestuia, soluția și sentința primei instanțe, cât și decizia pronunțată în recurs, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele invocate în susținerea cererii de revizuire nu justifică retractarea deciziei instanței de recurs, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Rezultă din actele dosarului că revizuientul-reclamant A. a făcut obiectul unei evaluări a intimatei Agenția Națională de Integritate, finalizată prin întocmirea Raportului de evaluare nr. x/6 noiembrie 2013, prin care se constatase încălcarea dispozițiilor legale privind regimul juridic al incompatibilităților, cuprinse în art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Situația de incompatibilitate reținută în sarcina revizuentului-reclamant a constat în aceea că, în perioada în care a deținut funcția de consilier local în cadrul Consiliului Local al orașului Panciu, societatea S. S.R.L., al cărei asociat unic și administrator era persoana evaluată, a încheiat cu Primăria orașului Panciu mai multe contracte de lucrări, identificate ca fiind contractele de lucrări nr. 14.700 din 16 noiembrie 2009, nr. 11.656 din 20 octombrie 2010, nr. 6531 din 15 iunie 2011, nr. 9602 din 31 august 2011 și nr. 8707 din 20 iunie 2012, în baza cărora Primăria orașului Panciu a efectuat către respectiva societate plăți în valoare totală de 1.951.564,99 RON. Prin sentința Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă contestația formulată împotriva Raportului de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate, constatându-se că, în speță, starea de fapt reținută se circumscrie conținutului normativ al art. 90 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, text de lege care instituie o incompatibilitate în privința aleșilor locali. Recursul formulat împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 1640 din 26 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre definitivă ce formează obiectul prezentei cereri de revizuire. Așa cum s-a arătat mai sus, la pct. 4 din prezenta decizie, cererea de revizuire a fost formulată sub mai multe aspecte, toate lipsite de relevanță în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului priorității dreptului unional. 1. Referitor la motivul de revizuire care pune în discuție încălcarea, aplicarea greșită a dreptului Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-201/14 Bara și alții, Înalta Curte constată că justificarea invocată nu permite o examinare pe fondul și în substanța argumentației. Așa cum se menționează în cererea de revizuire și rezultă din partea expozitivă și considerentele deciziei ce formează obiectul revizuirii în cauză, la judecata în recurs a fost formulată o cerere de sesizare a CJUE pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare referitoare la interpretarea Directivei 95/46/CE privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, scopul trimiterii preliminare fiind acela de a se stabili dacă interpretarea dată prin Hotărârea pronunțată în cauza Bara și alții articolelor 10, 11 și 13 din Directivă era aplicabilă și procedurii de evaluare a incompatibilităților, având în vedere diversitatea celor două proceduri administrative. Cererea de efectuare a trimiterii preliminare a fost analizată și respinsă prin decizia instanței de recurs. Instanța de recurs a considerat că nu era necesară sesizarea CJUE, întrucât aspectele invocate primiseră rezolvare prin Hotărârea pronunțată în cauza Bara și alții, decizie interpretativă care nu făcea nicio distincție sau circumstanțiere, în funcție de tipul de activitate desfășurat de autoritățile publice. Pe fondul cauzei, instanța de recurs a constatat că nelegalitatea Raportului de evaluare întocmit în privința reclamantului nu putea fi reținută prin prisma interpretării date de CJUE în cauza C - 201/14 (Bara), pentru că procedura reglementată în art. 20 raportat la art. 13 din Legea nr. 176/2010 presupune două etape, care exclud prelucrarea unor date nepublice, personale, fără înștiințarea persoanei vizate. Sub acest aspect, s-a reținut că persoana evaluată a fost înștiințată prin adresa /G/II/25 aprilie 2013, transmisă prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, din data de 29 aprilie 2013, iar solicitările de informații către Primăria Orașului Panciu și Oficiul Național al Registrului Comerțului au fost transmise ulterior, conform înscrisurilor aflate în dosarul de fond. Or, rezultă din cele mai sus arătate că hotărârea interpretativă a CJUE, referitoare la protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, a fost invocată și examinată de instanța care a pronunțat decizia a cărei revizuire se cere. Aceeași instanță de recurs a constatat că procedura de evaluare împotriva reclamantului a fost desfășurată cu respectarea Legii nr. 176/2010, procedura legală conformă reglementării comunitare. Ca urmare, faptul că soluția pronunțată nu este favorabilă și nu corespunde intereselor reclamantului nu implică și nu conferă acestuia dreptul de a solicita revizuirea unei decizii definitive și obligatorii doar în scopul de a obține o rejudecare și o nouă decizie. În acest sens, prin Hotărârea din 29 iulie 2008, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Mitrea împotriva României, s-a arătat că "puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui să fie exercitată pentru a corecta erorile de judecată și erorile judiciare, dar nu pentru a face o reexaminare. Revizuirea nu ar trebui să fie tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenței a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru reexaminare" (paragraf 20 din hotărâre). În speță, argumentația formulată în susținerea primului motiv de revizuire constituie o critică adusă soluției și raționamentului instanței de recurs, având ca finalitate reexaminarea deciziei definitive pronunțate în cauză, pentru motive ce pun în discuție corecta interpretare și aplicare a legii, ceea ce desigur nu se poate obține prin intermediul revizuirii. 2. Referitor la încălcarea dreptului Uniunii Europene pe motiv că interdicția exercitării unei funcții publice pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, încalcă principiul proporționalității pedepselor, conținut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că nici această susținere nu este întemeiată și nu atestă pretinsa încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea definitivă ce formează obiectul prezentei cereri de revizuire. Potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, "Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicția de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de confirmare a existenței unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate." Rezultă din textul de lege enunțat că sancțiunea constând în interdicția exercitării unei funcții publice pentru o perioadă de 3 ani nu este una variabilă, respectiv prevăzută de legiuitor între anumite limite, ci este unică, subsecventă constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese. Cu alte cuvinte, prevederea de la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 instituie o sancțiune cu o durată fixată, în termeni imperativi și inderogabili, ceea ce exclude posibilitatea instanței de a interveni asupra acelei durate, în sensul modificării perioadei pentru care se dispune interdicția exercitării funcției publice. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată corectă observația din cererea de revizuire privind imposibilitatea aprecierii proporționalității sancțiunii de către instanța de judecată care confirmă existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate. Însă, deși corectă observația formulată, aceasta este lipsită de consecințe în ceea ce privește chestiunea în analiză. Așa cum s-a arătat în cuprinsul cererii de revizuire și rezultă din actele dosarului, în cadrul procedurii desfășurate în fața instanței de recurs, a fost formulată o cerere de sesizare a CJUE prin care să se stabilească dacă principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, conținut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se aplică și răspunderii prevăzute de Legea nr. 176/2010, iar, în caz afirmativ, dacă respectivul principiu se opune unei reglementări naționale care instituie interdicția ocupării unei funcții publice, pe o perioadă prestabilită de 3 ani, fără să existe posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită. Cererea de efectuare a trimiterii preliminare astfel formulată și întemeiată a fost respinsă de instanța de recurs, care a considerat că aspectul invocat nu implica o chestiune de interpretare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ci de aplicare a legii, prevăzută în competența instanței. De asemenea, se reține că în considerentele deciziei pronunțate în recurs nu a fost prezentată nicio argumentație care să conțină aprecierea instanței asupra proporționalității sancțiunii. Ca urmare, luând act că instanța de recurs nu a examinat efectiv și nu s-a pronunțat asupra aplicabilității principiului proporționalității în ceea ce privește răspunderea prevăzută de Legea nr. 176/2010, Înalta Curte constată că, raportat la considerentele Deciziei nr. 45/2016 pronunțată de CDCD în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, este ea însăși competentă să o facă, fără ca prin aceasta să se încalce autoritatea de lucru judecat sau să se exercite un control judiciar asupra hotărârii ce formează obiectul cererii de revizuire. În aceste coordonate, Înalta Curte constată că situația existentă în litigiul de bază nu ridica nicio problemă din perspectiva interpretării și aplicării corecte a dreptului comunitar, precum și faptul că, în speță, din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, nu se poate vorbi despre o incompatibilitate a normei interne cu dreptul comunitar. În opinia revizuentului-reclamant, evaluarea administrativă în materia conflictelor de interese din legislația națională trebuie asimilată conceptului de "acuzație în materie penală" în sensul art. 6 din Convenția Europeană, prin prisma criteriilor dezvoltate în jurisprudența Curții Europene, în special cel al gravității sancțiunii, ceea ce atrage și justifică incidența principiului proporționalității prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în a cărui aplicare este permisă individualizarea sancțiunii de către instanță. Susținerea formulată nu este întemeiată. În acest sens, se constată că prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 449 din 11 iunie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 625 din 18 august 2015, instanța de contencios constituțional a reținut - în cadrul criticii referitoare la faptul că interdicția complementară prevăzută la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, de a nu mai exercita o funcție publică timp de 3 ani, ar încălca principiul proporționalității prin comparație cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a fi ales sau de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, prevăzută de art. 66 alin. (1) și (2) din C. pen., că, în contextul normativ de stabilire a unor interdicții în ceea ce privește funcțiile și demnitățile publice, prevederile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 instituie reguli specifice referitoare la ocuparea funcțiilor publice. Astfel, s-a arătat că, prin jurisprudența sa anterioară, Curtea Constituțională a constatat că "interdicția de a mai ocupa aceeași funcție eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, instituită prin textul de lege criticat, reprezintă o sancțiune cu natură juridică distinctă de pedeapsa complementară prevăzută în materie penală, constând în interdicția temporară a exercitării unor drepturi, în speță drepturi electorale. Curtea a statuat că Legea nr. 176/2010 vizează asigurarea integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și prevenirea corupției instituționale, domeniu ce nu poate fi supus prin analogie regimului juridic specific dreptului penal și sancțiunilor penale". Prin urmare, Înalta Curte constată justificată apărarea formulată prin întâmpinare de către intimata Agenția Națională de Integritate, interdicția impusă de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 fiind distinctă și neputând fi asimilată unei sancțiuni de natură penală, evaluarea administrativă neintrând în domeniul de reglementare al legii penale. În consecință, faptul că sancțiunea prevăzută la art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 se aplică ope legis, fără nicio apreciere asupra proporționalității sancțiunii aplicate din partea instanței, nu contravine prevederilor art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, principiu aplicabil exclusiv raporturilor de drept penal și contravențional. 3. În ceea ce privește motivul referitor la încălcarea art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin faptul că dispozițiile din legislația națională care instituie incompatibilitatea sunt lipsite de previzibilitate, și prin aceasta se încalcă principiul legalității sancțiunilor, Înalta Curte constată că susținerea formulată nu este întemeiată și nu se circumscrie unei critici de neconformitate în înțelesul art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004. Prin argumentația formulată se susține ideea că revizuentul-reclamant nu ar fi beneficiat de un text legal previzibil, din care să rezulte că norma de lege reținută în cauza sa instituie o incompatibilitate și că, în calitate de consilier local, făcea parte din primărie. Cu privire la această susținere, Înalta Curte constată că ea a fost invocată și analizată în calea de atac a recursului, constituind principala chestiune de examinat, raportat la criticile de nelegalitate formulate prin cererea de recurs. Rezultă din cuprinsul deciziei din recurs că au fost analizate prevederile art. 90 alin. (1) și (2) din Legea nr. 161/2003 și prezentată justificarea pentru care s-a considerat că procedura de constatare a incompatibilității era prevăzută în competența de instrumentare a Agenției Naționale de Integritate, precum și măsura în care textele de lege relevante interferează și efectele juridice produse. Prin urmare, se constată că decizia definitivă a instanței de recurs răspunde criticii ce vizează pretinsa încălcare a principiului legalității sancțiunilor și lipsa de previzibilitate a dispozițiilor care au stat la baza sancționării revizuentului-reclamant. Așadar, cum în cadrul căii de atac a revizuirii nu este permisă repunerea în discuție a unor chestiuni, fapte sau împrejurări care au fost discutate cu ocazia rezolvării litigiului în fond, și cum dispozițiile de drept european, astfel cum au fost ele invocate și susținute raportat la circumstanțele speței, nu relevă existența unui caz de ignorare a priorității în aplicare a normei europene în raport cu cele naționale, Înalta Curte constată că motivul de revizuire formulat este neîntemeiat. Altfel spus, nu există niciun conflict între normele de drept intern și cele de drept european, care să fi fost soluționat de instanța de recurs în sensul de a se fi dat prevalență dreptului intern, prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. De altfel, revizuentul-reclamant nu invocă o incompatibilitate a prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs, cu ordinea juridică a Uniunii Europene, ci urmărește rejudecarea cauzei în condițiile înlăturării de la aplicare a dispozițiilor legale reținute a fi fost încălcate de către revizuentul-reclamant. 4. Referitor la încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene față de normele cuprinse în legislația națională, motivat de lipsa de efecte juridice a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE (MCV), precum și a legislației naționale de implementare a acestei decizii, din care face parte și Legea nr. 176/2010, după data de 1 decembrie 2009, în condițiile intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, se reține că nici acest motiv de revizuire nu este întemeiat. Înalta Curte constată că Tratatul de la Lisabona, la care face referire revizuentul-reclamant, este un tratat care modifică două tratate ce constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene (UE), versiunea consolidată a celor două tratate - Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, amendată de prevederile Tratatului de la Lisabona, fiind publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 202 din 7 iunie 2016. Examinând susținerile revizuentului-reclamant se constată că prevederile anterior amintite nu invalidează în niciun mod dispozițiile Deciziei Comisiei 2006/928/CE din 13 decembrie 2006, de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, publicată în Jurnalul Oficial L-354/56, aceasta fiind emisă în cadrul unui mecanism de cooperare și de verificare stabilit tocmai pentru a garanta respectarea de către țara noastră a obiectivelor asumate prin tratatele Uniunii Europene la care este parte, astfel că nu s-a creat nicio discrepanță la momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona de natură să afecteze viabilitatea actului normativ invocat ori a actelor normative emise la nivel național în aplicarea directivei menționate. Astfel, se constată că nici Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE și nici Legea nr. 176/2010 nu au caracter temporar, iar intrarea în vigoare a prevederilor Tratatului de la Lisabona nu a determinat caducitatea Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, astfel cum susține revizuentul-reclamant. Întrucât potrivit art. 6 alin. (1) din C. civ.: "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. (.)", și cum prin nicio dispoziție ulterioară nu a fost invalidată dispoziția națională emisă pentru implementarea Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, rezultă că susținerile revizuentului-reclamant sunt neîntemeiate. Concluzionând, se constată că aspectele invocate prin prezenta cerere de revizuire nu sunt de natură a forma convingerea Înaltei Curți că decizia a cărei revizuire se solicită ar fi fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, neputând constitui temei al revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Pentru considerentele anterior expuse și ținând seama de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1640 din 26 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.