ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1515/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20 iunie 2011, reclamanta A.E., in contradictoriu cu A.N.I., a formulat contestație si cerere de suspendare a raportului de evaluare al A.N.I., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună anularea raportului de evaluare si, în consecința, sa se constate inexistenta stării de incompatibilitate in ceea ce privește exercitarea concomitenta a mandatului de senator in Parlamentul României, a funcției de vicepreședinte al P.S.D. si a funcției de rector al Universitarii Politehnice București.

În motivare,reclamanta a arătat că in contextul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 a educației naționale, a solicitat Senatului României un punct de vedere cu privire la consecințele intrării in vigoare a acestei legi, față de dubla sa calitate, de senator și rector, iar la data de 17 mai 2011, Comisia Juridica din cadrul Senatului a comunicat reclamantei punctul sau de vedere, conform căruia dispozițiile Legii nr. 1/2011 nu îi sunt aplicabile, deoarece, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor. Reclamanta a mai arătat că prin Raportul de evaluare al A.N.I. din 03 iunie 2011, s-a constatat, în mod netemeinic si nelegal,în opinia sa, existenta unei incompatibilități între calitatea de rector al Universității Politehnica București, pe de o parte, si cea de senator și vicepreședinte al P.S.D., pe de alta parte.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate și de netemeinicie s-a arătat că raportul de evaluare este nul absolut, fiind întocmit cu încălcarea art. 9 din Legea nr. 176/2010 și art. 77 din Ordinul nr. 340/2010 privind Regulamentul de organizare si funcționare al A.N.I., în ceea ce privește repartizarea aleatorie a lucrărilor. De asemenea, s-a mai arătat că funcția de rector nu este o funcție de autoritate, în sensul art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, astfel ca nu se poate retine existenta unei incompatibilități între funcția de senator și cea de rector, întrucât nici în Legea nr. 1/2011 în vigoare și nici în legislația anterioara în materie (Legea nr. 84/1995 a învățământului) nu se prevede ca universitățile ar fi subordonate Ministerului Educației.

Totodată s-a precizat că principiul autonomiei universitare presupune dreptul comunității academice de a se conduce si de a își exercita libertățile academice fără nici un fel de ingerința externa, autonomia universitara presupunând, înainte de toate, dreptul autorității academice de a își desemna conducerea. Un alt motiv de nelegalitate invocat l-a constituit împrejurarea că prin aplicarea prevederilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 mandatelor de rector, în curs de exercițiu la data intrării in vigoare a acestei legi, raportul de evaluare încalcă in mod flagrant principiul neretroactivitătii legii noi, în condițiile în care, la momentul numirii în funcția de rector, interdicțiile si incompatibilitățile prevăzute de art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 nu existau.

S-a mai arătat că prin aplicarea prevederilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011, mandatelor în curs de exercițiu la data intrării in vigoare a acestei legi, raportul de evaluare încalcă anumite drepturi fundamentale, consfințite prin Constituție și prin acordurile internaționale la care România este parte, respectiv dreptul la muncă instituit prin art. 41 alin. (1) din Constituția României, dreptul la asociere, consfințit prin art. 40 din Constituția României și dreptul de a fi ales, consfințit prin art. 37 din Constituție, principiul autonomiei universitare consfințit atât de art. 32 alin. (6) din Constituția României, cât și de art. 3 lit. k) din Legea nr. 1/2011. Totodată, s-a susținut că raportul de evaluare încalcă prevederile art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, art. 178 din Regulamentul Senatului si art. 36 din Legea nr. 96/2006, care stabilesc, in mod expres și limitativ, cazurile de incompatibilitate ce privesc calitatea de senator.

Cu privire la cererea de suspendare a raportului de evaluare, reclamanta a arătat ca în speță sunt îndeplinite cumulativ cele doua condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea actului in discuție. Prin sentința nr. 2362 din 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A.E., în contradictoriu cu pârâta A.N.I., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că Potrivit raportului de evaluare din 03 iunie 2011 întocmit de parata A.N.I.,s-a reținut ca în perioada supusa evaluării,anume data intrării în vigoare a Legii educației naționale nr. 1/2011, respectiv 10 februarie 2011,si data emiterii raportului,reclamanta a deținut simultan atât funcția de senator în cadrul Parlamentului României, funcția de rector al Universității Politehnica București, cât si funcția de vicepreședinte al P.S.D., fiind astfel încălcate dispozițiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011.

A reținut Curtea de Apel ca nu poate fi constatată vreo neregularitate de ordin procedural legata de modalitatea concreta de redistribuire a lucrării ce o privește pe reclamanta, câta vreme motivul redistribuirii,anume încetarea raporturilor de serviciu ale inspectorului de integritate căruia i-a fost repartizata inițial lucrarea, se circumscrie, in mod evident, aceluia reglementat de art. 9 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care redistribuirea lucrărilor poate avea loc la solicitarea motivata a inspectorului de integritate.

De asemenea, s-a mai arătat că afirmația reclamantei potrivit căreia nu ar putea fi reținuta existenta unei stări de incompatibilitate în ceea ce o privește, cu motivarea ca funcția de rector nu este o funcție de autoritate, în sensul art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, face abstracție de reglementarea din art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, care stabilește fără echivoc interdicția exercitării funcției de rector pe perioada îndeplinirii mandatului pentru persoanele care ocupa o funcție de demnitate publică (Persoanele care ocupă o funcție de conducere sau de demnitate publică nu pot exercita funcția de rector pe perioada îndeplinirii mandatului).

Analizând critica reclamantei potrivit cu care în speță a fost încălcat principiul neretroactivității legii noi, judecătorul fondului a apreciat că nu a avut loc o încălcare a principiului anterior menționat,emitentul actului contestat precizând în mod neechivoc faptul ca starea de incompatibilitate în ceea ce o privește pe reclamanta s-a născut de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011,iar nu anterior. Prin urmare, dând eficienta principiului aplicării imediate a legii noi, în mod judicios s-a reținut reclamanta se afla în stare de incompatibilitate, semnificația dispozițiilor art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, invocate de către reclamanta, fiind cea că o continuare a mandatelor este posibila doar pentru ipoteza în care titularii nu se afla în situația de incompatibilitatea reglementata de lege.

S-au mai reținut in considerentele hotărârii și argumentele expuse in nota de fundamentare a Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, respectiv Titlul IV - Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice. În ceea ce privește punctul de vedere al Comisiei juridice a Senatului - în sensul neaplicării interdicțiilor instituite de art. 215 din Legea nr. 1/2011 în cazul mandatelor în curs de exercițiu la data intrării în vigoare a acestei legi - invocat de către reclamanta, s-a reținut că acesta nu obliga instanța de judecata, constituind o simpla opinie, care nu are forță juridica a unei norme juridice interpretative.

Tot astfel, judecătorul fondului a apreciat ca nu poate fi primita nici critica reclamantei referitoare la încălcarea anumitor drepturi fundamentale consfințite prin Constituție și prin acordurile internaționale la care Romania este parte,respectiv dreptul la munca dreptul la asociere, dar și principiul autonomiei universitare, în condițiile în care art. 53 din Constituție prevede posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori moralei publice, a drepturilor si libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, cu respectarea regulii proporționalității.

Curtea de apel a constatat că incompatibilitățile prevăzute de dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 criticate, au fost aplicate în deplină concordanță cu prevederile constituționale ale art. 71 alin. (3), fiind justificate de necesitatea prevenirii și combaterii folosirii abuzive a funcțiilor in discuție. S-a reținut că art. 41 alin. (1) din Constituție privind dreptul la muncă, nu face vreo referire la ocuparea unei funcții de conducere,precum aceea de rector al unei universități. Tot astfel, că dreptul la asociere consfințit de art. 40 din Constituția României nu este încălcat prin instituirea incompatibilității intre funcția de rector și funcția de conducere in cadrul unui partid politic.

Altfel spus, s-a precizat că dispozițiile constituționale garantează dreptul la munca respectiv dreptul la asociere, iar nu dreptul la exercitarea unei funcții de conducere în instituția unde lucrează sau în partidul în care activează. În fine, s-a precizat că în cauza nu a fost încălcat nici principiul autonomiei universitare,nefiind negat dreptul autorității academice de a-și desemna conducerea,ci doar exercitarea funcției de conducere (rector) concomitent cu funcția de senator,respectiv cea de conducere a unui partid politic.

În ceea ce privește invocarea aparentului conflict între dispozițiile Legii nr. 161/2003, Regulamentul Senatului și Legea nr. 96/2006, pe de o parte, și Legea nr. 1/2001, pe de alta parte, și calificarea normei prevăzute la art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2001 ca fiind una generala, s-a reținut netemeinicia acesteia, incompatibilitatea prevăzuta la art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2001 nefăcând decât să completeze cazurile prevăzute în dispozițiile legale anterioare emiterii acestei legi. În ceea ce privește cererea de suspendare, Curtea a reținut ca reclamanta nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat nefiind îndeplinită nici condiția cazului bine justificat.

Împotriva acestei sentințe recurenta - reclamantă A.E. a formulat recurs. Aspectele de nelegalitate invocate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii de către instanța de fond în ceea ce privește soluția recurată prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare și contestația având ca obiect raportul de evaluare al A.N.I. din 3 iunie 2011. Aspectele de nelegalitate invocate privesc două motive de nelegalitate invocate și înlăturate în mod greșit de prima instanță. Primul motiv de nelegalitate privește greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010 și a art. 77 din Ordinul nr. 340/2010 privind Regulamentul de organizare și funcționare a A.N.I.

În raport de aceste dispoziții recurenta arată că în mod greșit nu s-a constatat din punct de vedere formal nulitatea raportului de evaluare care a fost emis cu nerespectarea condițiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 179/2010 privind repartizarea spre soluționare în mod aleatoriu a sesizărilor către A.N.I. și care priveau verificarea existenței unei posibile incompatibilități privind pe recurenta-reclamantă. Recurenta arată că prima instanță a înlăturat în mod nelegal motivul de nulitate care îl reprezintă încălcarea regulilor de repartizare aleatorie a sesizării înregistrate la 11 martie 2011, fiind viciate și modalitatea de repartizare a lucrărilor anexate, neexistând rapoarte de distribuire aleatorie a sesizărilor ulterioare, fiind nelegală modalitatea în care s-a realizat conexarea celor trei sesizări și modalitatea în care a fost transmisă sesizarea conexată de la primul inspector U.I.

către inspectorul Ș.L., care a emis raportul de evaluare final într-un termen nereformabil de scurt în raport de complexitatea lucrării. În raport de acest motiv de nelegalitate se solicită ca instanța de recurs să constate prin admiterea recursului nulitatea raportului de evaluare pentru nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010 privind repartizarea în mod aleatoriu a lucrărilor. Al doilea aspect de nelegalitate privește pe fond nelegalitatea raportului de evaluare contestat și nelegalitatea sentinței de fond sub aspectul menținerii prin soluția de respingere a acestui raport, invocându-se ca aspect de nelegalitate greșita aplicare și interpretare a principiului neretroactivității legii noi.

Prin raportul de evaluare contestat s-a concluzionat că „începând cu data de 10 februarie 2011 - data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 recurenta se află în stare de incompatibilitate, deoarece deține simultan atât funcția de senator în cadrul Parlamentului României, funcția de rector al Universității Politehnica București, cât și funcția de vicepreședinte al P.S.D. Ca motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta invocă încălcarea și aplicarea greșită a legii în concret o confuzie gravă între principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legii noi.

În opinia recurentei, în mod nelegal prima instanță a motivat că în cazul său nu este încălcat principiul neretroactivității întrucât anterior datei de 10 februarie 2011 se aplica Legea nr. 84/1995 care nu prevedea incompatibilitățile menționate la art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011, iar starea de incompatibilitate a fost constatată pentru o perioadă ulterioară datei de 10 februarie 2011, conform principiului de imediată aplicabilitate a legii noi.

Or, principiul neretroactivității legii civile noi nu se reduce la interzicerea ca o lege care nu era în vigoare la data nașterii situației juridice să se aplice respectivei situații juridice sau, astfel cum arată prima instanță „interzice situația absurdă de a cere destinatarilor legii să se supună în prezent unei legi viitoare, de care nu au cunoștință." Principiul neretroactivității legii noi impune ca faptele creatoare, modificatoare sau extinctive de situații juridice să fie guvernate de legea în vigoare la data când ele au avut loc, o lege ulterioară neputând să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare.

Prin urmare, aplicabilitatea principiului neretroactivității legii noi nu se rezumă la interdicția ca legea nouă să reglementeze situații juridice născute anterior intrării ei în vigoare, ci presupune ca legea nouă să nu atribuie unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului. Recurenta arată că prima instanță a redus aplicabilitatea principiului neretroactivității legii civile noi la situațiile născute anterior intrării în vigoare a legii noi, rezolvând greșit cazul în care situația juridică continuă să producă efecte și sub imperiul legii noi. În prezenta cauză, situația juridică în care se află recurenta, mandatul de senator respectiv de rector nu se finalizase, nu-și epuizase efectele la momentul intrării în vigoare a legii noi.

Se arată că în mod greșit, prima instanță, a apreciat că recurenta invocă principiul neretroactivității, ca o excepție de la principiul aplicării imediate a legii noi. Aceasta deoarece ceea ce s-a contestat a fost faptul că prin aplicarea legii noi se pot suprima efectele unei situații juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi. Astfel faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situații juridice - exercitarea cumulativă a funcției de conducere în cadrul unui partid politic, de senator și de rector potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat - art. 71 alin. (2) din Constituția României, Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 96/2006 nu pot fi socotite de o lege ulterioară Legea nr. 1/2011 că au produs aceste efecte, respectiv apariția unei stări de incompatibilitate.

Aceasta înseamnă că legea nouă respectiv Legea nr. 1/2011 nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare, în momentul realizării faptului. Recurenta în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocă greșita interpretare a dispozițiilor tranzitorii nr. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 pe motiv că acestea nu se referă la incompatibilitate. Recurenta arată că textul legal potrivit căruia „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi” nu poate fi interpretat decât în sensul ca noile organe de conducere ale universităților inclusiv rectorii să se stabilească în baza noii legi, cu respectarea regimului de incompatibilități, reglementat de noua lege, în vigoare la data începerii mandatului.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. La dosar intimata A.N.I. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Motivat prin încheierea din 15 octombrie 2013, Curtea a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a dispus sesizarea instanței constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011. În ședința publică din 25 martie 2014 ambele părți au arătat că în cauză la data de 18 martie 2014 a fost soluționată excepția invocată, Curtea Constituțională respingând ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 (3) și (4) din Legea educației naționale nr. 1/2011, excepție invocată de recurentă în prezenta cauză.

După pronunțarea prezentei decizii la data de 31 martie 2014 s-a depus la dosar Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 18 martie 2014 prin care a fost soluționată excepția invocată în Dosarul nr. 5673/2/2011. Analizând recursul declarat, în raport de aspectele de nelegalitate invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că recursul este fondat, în parte, pe fondul cauzei, sentința recurată fiind nelegală și netemeinică. În cauză Curtea apreciază ca fiind îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește aspectele de fond care privesc nelegalitatea raportului de evaluare în raport de normele de drept care au reglementat în timp regimul incompatibilităților, statutul funcției de rector și statutul deputaților și senatorilor.

Recurenta-reclamantă a suspus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ pe calea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare al A.N.I. din 3 iunie 2011 prin care intimata a constatat că începând cu data de 10 februarie 2011, când a intrat în vigoare Legea educației naționale nr. 1/2011 recurenta-reclamantă s-a aflat în stare de incompatibilitate, pentru că a deținut simultan atât senator în Parlamentul României cât și funcția de conducere de rector al Universității Politehnice București cât și funcția de vicepreședinte al P.S.D., încălcând astfel dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 și art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Conform art. 81 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publici de deminate potrivit Constituției, cu excepția funcției de membru al Guvernului. Curtea nu va reține motivul de nelegalitate care privește nerespectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 176/2010 privind repartizarea în mod aleatoriu a sesizărilor conexate ca obiect verificarea stării de incompatibilitate a recurentei-reclamante după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011. În opinia Curții nu există motive de nulitate formală ale raportului de evaluare, sub aspectul formal al înregistrării și soluționării sesizărilor referitoare la nerespectarea regimului incompatibilităților de către reclamanta-recurentă.

Astfel, în baza notei cu propunerea de sesizare din oficiu din data de 03 martie 2011, în conformitate cu dispozițiile art. 12, alin (1) și alin (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010, ca urmare a publicării pe site-ul din data de 08 iunie 2010, a articolului „Rectorul A. semnează, E. încasează" A.N.I. s-a sesizat din oficiu în lucrarea din 11 martie 2011, cu privire la faptul că doamna E.A., rector al Universității Politehnica București nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese, cu propunerea efectuării evaluării pentru clarificarea acestor aspecte. Ca urmare a repartizării în mod aleatoriu în sistemul electronic a lucrării din 11 martie 2011, aceasta a revenit inspectorului de integritate U.I.

Totodată, la data de 11 martie 2011, ca urmare a solicitării transmise prin mail de către A.N.I. a demarat evaluarea respectării regimului juridic al incompatibilităților de către E.A., în lucrarea din 13 aprilie 2011. Ulterior, s-au mai înregistrat două noi sesizări referitoare la nerespectarea regimului juridic al incompatibilităților conform Legii nr. 161/2003, de către E.A., rector al Universității Politehnica București prima din 03 mai 2011, iar cea de-a doua din 17 mai 2011. Urmare atât sesizărilor formulate cât și solicitării M.E.C.T.S. care prin adresa din 12 aprilie 2011, emisă de Cabinet Ministru, solicită luarea măsurilor legale cu privire ia clarificarea situațiilor de incompatibilitate conform art. 215 alin. (3) din Legea educației naționale nr. 1/2011, A.N.I.

a declanșat evaluarea respectării regimului juridic al incompatibilităților, de către dna A.E. La data de 30 mai 2011, doamna U.I., solicită motivat, în baza art. 9 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010, redistribuirea lucrării din 11 martie 2011 (la care s-au conexat din 14 aprilie 2011, din 17 mai 2011) și din 03 mai 2011) privind pe E.A. având funcția de rector în cadrul Universității București și având ca obiect evaluarea stării de conflict de interese și a respectării regimului incompatibilităților, întrucât începând cu data de 15 iunie 2011 urmează să înceteze raporturile de serviciu cu instituția. Prin raportul de repartizare aleatorie prin sistemul electronic din 30 mai 2011, lucrarea din 11 martie 2011 privind pe E.A.

a fost primită spre soluționare de inspectorul de integritate Ș.L. Curtea verificând actele aflate la dosarul de fond apreciază că au stat la baza raportului de evaluare contestat din 2 iunie 2011, confirmă că din punct de vedere formal nu există motive de nulitate al raportului de evaluare în ceea ce privește nerespectarea procedurii de evaluare derulate de inspectorii de integritate în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 176/2010 și a art. 77 din Ordinul nr. 340/2010. Curtea apreciază fondat al doilea aspect de nelegalitate invocat și anume greșita aplicare și interpretare a principiului neretroactivității legii noi, prin aplicarea nelegală a prevederilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 mandatelor de rector aflate în derulare la data intrării în vigoare a dispozițiilor legii noi.

Prima instanță, soluționând acțiunea, reține că Raportul de evaluare întocmit de A.N.I. nu aduce atingere principiului neretroactivității legii civile, întrucât „sensul acestui principiu in cazul de față este acela că nu i se poate imputa contestatorului vreo incompatibilitate înainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 1/2011, respectiv 10 februarie 2011, ceea ce Raportul întocmit de A.N.I. nici nu face.'' Potrivit interpretării date de prima instanță, atâta timp cât starea de incompatibilitate nu este reținută pentru perioada anterioară datei intrării în vigoare a legii noi, principiul neretroactivității legii civile noi nu este încălcat.

Or, principiul neretroactivității legii noi nu se reduce la interzicerea ca o lege care nu era în vigoare la data nașterii situației juridice să se aplice respectivei situații juridice, ci impune ca faptele creatoare, modificatoare sau extinctive de situații juridice să fie guvernate de legea în vigoare la data când ele au avut loc, o lege ulterioară neputând să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare. Realizând o gravă confuzie între principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legi noi, prima instanță reține că „anterior datei de 10 februarie 2011 (n.n.

data intrării în vigoarea a Legii educației naționale nr. 1/2011) se aplica vechea lege a învățământului (Legea nr. 84/1995) care nu prevedea incompatibilitățile rector-senator" sau .rector-funcție de conducere într-un partid politic", iar ulterior se aplică o nouă lege, conform principiului de imediată aplicabilitate a legii noi." Or, principiul aplicării imediate a legii noi, specific normelor de drept procedural, nu poate conduce la suprimarea unei situații juridice născute anterior intrării în vigoare a legii noi. Dacă în materia normelor de drept procedural principiul aplicării imediate a legii civile reprezintă regula, normele de drept substanțial sunt guvernate de principiul neretroactivității legii civile noi.

Astfel, în primul rând, dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 a educației naționale reprezintă norme de drept substanțial, pentru că reglementează regimul juridic al incompatibilităților, stabilind astfel conținutul unui element substanțial al raportului juridic. Normele de drept material sau substanțial reprezintă acele norme juridice care vin să reglementeze drepturile, obligațiile și capacitatea persoanelor în raporturile lor patrimoniale sau nepatrimoniale, dar și în raporturile lor față de stat sau de organele acestuia. În schimb, normele de drept procedural reprezintă acele norme juridice care stabilesc organele, forma și mijloacele necesare existenței și aplicării normelor de drept material.

Principiul aplicării imediate a legii noi s-ar justifica în cazul normelor de drept procedural prin aceea că, față de conținutul acestor norme, nu se poate ajunge la o suprimare a unor situații juridice și nici nu se poate aduce atingere unor drepturi câștigate sub imperiul vechii legi. Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică de îndată ce aceasta a fost adoptată sau la termenul prevăzut în cuprinsul său, la toate situațiile apărute după intrarea ei în vigoare. Drept urmare, legea nouă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, în speță, deci, legea nouă s-ar aplica mandatelor ulterioare, și nu celor în curs de exercitare.

În al doilea rând, în cazul normelor de drept material nu este posibilă aplicarea imediată a legii noi, fără a avea în vedere cazul în care o situație juridică născută sub imperiul vechii legi produce efecte și sub imperiul noii legi. Aplicarea în timp a legii civile, guvernată de principiul neretroactivității legii civile noi, principiul aplicării imediate a legii noi și ultra-activitatea legii noi trebuie să se realizeze ținând seama de perioada de timp în care s-a născut situația juridică reglementată și perioada în care aceasta își produce efectele. Curtea apreciază că prin sentința recurată s-a redus aplicabilitatea principiului neretroactivității legii civile noi la situațiile invocate anterior intrării în vigoare a legii noi, rezolvând situația din prezenta cauză în care situația juridică continuă să producă efecte și sub imperiul legii noi.

În speță, ne aflăm în prezența unei situații juridice care nu și-a epuizat efectele la momentul intrării în vigoare a legii noi, întrucât, la momentul întocmirii Raportului de evaluare, mandatul recurentei-reclamate nu se finalizase. Or, în analiza aplicabilității principiului neretroactivității legii civile noi prima instanța nu a luat în considerare tocmai acest aspect. În concret, prima instanță a analizat principiul invocat doar prin raportare la situația juridică născută anterior intrării în vigoare a legii noi, arătând că starea de incompatibilitate nu poate fi reținută anterior datei de 10 februarie 2011. fără însă a arăta motivul pentru care același principiu nu se aplică și efectelor situației juridice născute sub imperiul vechii legi.

Principiul neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", impune ca la analiza regimului incompatibilității să fie avute în vedere criteriile existente la data numirii în funcție, orice modificare ulterioară a legii, inclusiv cea referitoare la incompatibilități, neputând afecta mandatele în curs de exercitare. Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă și reținut de Înalta Curte constă în interpretarea greșită a dispozițiilor cu caracter tranzitoriu cuprinse în art. 364(2) din Legea nr. 1/2011, dispoziții aplicabile cazurilor de incompatibilitate prevăzute în art. 215 alin. (3), (4) și (5) din Legea nr. 1/2011.

Potrivit art. 364 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi." Din cuprinsul textului legal reiese în mod neechivoc faptul că modificările aduse regimului de incompatibilitate nu pot fi reținute în persoana celor care se află în curs de exercitare a mandatului, câtă vreme doar după „finalizarea mandatului actual", noile organe de conducere ale universităților (inclusiv rectorii) vor fi alese conform prevederilor „prezentei legi". Per a contrario, persoanelor care se află în curs de exercitare a mandatului nu li se aplică modificările aduse de Legea educației naționale nr. 1/2011.

În soluționarea acțiunii introductive, prima instanță a realizat o încălcare și o greșită aplicare atât a principiul neretroactivității legii noi, cât și a dispozițiilor tranzitorii prevăzute expres și neechivoc la art. 364 alin. (2) din Legea educației naționale nr 1/2011.

Astfel, prima instanță reține faptul că „prevederile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 invocate de contestator nu conduc nici chiar pe cale de interpretare la o astfel de concluzie deoarece, deși permit ca mandatul de rector început sub vechea lege să continue si sub legea nouă, nu se referă la incompatibilitate." Textul legal din Legea educației naționale potrivit căruia „la finalizarea actualului mandat, noile organe de conducere ale universităților se vor stabili în baza prezentei legi” nu poate fi interpretat decât în sensul că starea de incompatibilitate, generată de noile prevederi legale, să nu suprime mandatul dobândit anterior intrării în vigoare a noii legi urmând ca „noile organe de conducere ale universităților” să se stabilească în baza noii legi cu respectarea regimului de incompatibilități reglementat de noua lege, în vigoare la data începerii mandatului.

Astfel condițiile de eligibilitate a „noilor organe de conducere ale universității” trebuie să fie apreciate prin legea în vigoare la data obținerii mandatului de rector. Aceasta deoarece dispoziția tranzitorie reprezentată de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 se aplică cu prioritate față de alte prevederi din Legea nr. 1/2011 inclusiv față de dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din același act normativ. Norma tranzitorie se aplică nediscriminatoriu tuturor situațiilor juridice care se încadrează în ipoteza acestuia potrivit principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus fiind eronată concluzia primei instanțe în sensul că prevederile art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 nu se referă la situațiile de incompatibilitate.

Concluzionând în opinia Curții dispozițiile Legii nr. 1/2011 nu se aplică mandatelor de rector în curs până la finalizarea acestora, pentru mandatele în curs regimul juridic al incompatibilităților nu este cel introdus prin Legea nr. 1/2011, ci acela din reglementarea anterioară și în raport de care intimata A.N.I. a stabilit prin actul de constatare din 14 august 2009 că recurentul în calitatea sa de rector și senator nu se află în situația de incompatibilitate. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca incompatibilitatea prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 să fie de imediată aplicare ar fi prevăzut-o în mod expres, tocmai pentru a exclude ipoteza prevăzută de art. 215 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 de la incidența normei tranzitorii reglementată de art. 364 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

Cu privire la aplicarea legii civile noi mandatelor în curs de executare s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005. În soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată cu privire la dispoziții cuprinse în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, instanța constituțională a arătat că „legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcțiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu și pentru mandatele în curs, astfel ar însemna să nu socotească regula neretroactivității legii care este normă de nivel constituțional, prevăzută în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală”.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 18 martie 2014 s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 invocată de recurentă. Faptul că a fost apreciată ca inadmisibilă și respinsă ca atare nu determină legalitatea raportului de evaluare și nu confirmă legalitatea soluției recurate de respingere a acțiunii. Aceasta deoarece, din motivarea instanței constituționale rezultă că problema dedusă judecății privește situația interpretării și aplicării dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011, aspect care este de competența exclusivă a instanței de drept comun, respectiv a instanței de contencios administrativ și care excede competenței instanței de contencios constituțional.

A fost respinsă excepția de neconstituționalitate ca inadmisibilă apreciindu-se de Curtea Constituțională că în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, nu intră în atribuțiile sale cenzurarea aplicării legii de către instanțele judecătorești.

Aplicând acest raționament, în prezenta cauză, Curtea apreciază că faptele, care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situații juridice - exercitarea cumulativă a funcției de conducere în cadrul unui partid politic, de senator și rector, potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat anul 2008 (art. 71 alin. (2) din Constituția României Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 96/2006) nu pot fi socotite de o lege ulterioară - Legea nr. 1/2011 că au produs aceste efecte (apariția stării de incompatibilitate, ca modificare a normelor de drept material și nu procedural), ceea ce înseamnă că Legea nr. 1/2011, legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut - cumulul de funcții efecte (apariția stării de incompatibilitate) pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului.

Față de recurenta-reclamantă nu poate fi reținută o stare de incompatibilitate în raport de dispozițiile art. 81-82 din Legea nr. 161/2003, pentru că prin Actul de constatare din data de 14 august 2009, intimata A.N.I., ca autoritate competentă a stabilit că un număr de patru persoane între care și reclamanta-recurentă nu se află în stare de incompatibilitate întrucât calitatea de parlamentar nu este incompatibilă cu funcțiile de conducere din cadrul instituțiilor de învățământ superior” reținând că „persoanele care dețin funcții de conducere în cadrul instituțiilor de învățământ superior fac parte în sensul prevederilor art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 din categoria persoanelor care exercită funcții sau activități în domeniul didactic”.

Curtea apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a legii, sub aspectul greșitei interpretări și aplicări în timp a dispozițiilor art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011, în raport de starea de fapt specifică prezentei cauze. În mod greșit prima instanță a apreciat că dispozițiile art. 215 alin. (3) și (4) din Legea nr. 1/2011 ar fi de imediată aplicare în situația specifică și concretă a recurentei-reclamante, în raport de dispozițiile art. 215 alin. (1) și art. 364 și 382) din același act normativ, nefiind permis să se aplice reguli diferite de aplicare în timp pentru dispoziții din același act normativ.

În cazul incompatibilităților privind calitatea de rector, insecuritatea juridică este accentuată și de perioada redusă de activitate a normei juridice în sensul că art. 215 din Legea nr. 1/2011 intrată în vigoare la data de 10 februarie 2011, a fost abrogat la 19 decembrie 2012 prin O.U.G. nr. 92/2012. Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va modifica în parte sentința atacată în sensul că va admite contestația și va anula Raportul de evaluare al A.N.I. din 3 iunie 2011. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.E. împotriva sentinței nr. 2362 din 3 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică in parte sentința atacată, in sensul că admite contestația formulată de reclamanta A.E. și în consecință; Anulează Raportul de evaluare al A.N.I. din 3 iunie 2011. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2014.