ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3793/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată la 9 martie 2011 și completată la 24 octombrie 2011, reclamanta N.C.B. a solicitat anularea raportului de evaluare din 23 februarie 2011 încheiat de pârâta Agenția Națională de Integritate. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin raportul contestat în cauză agenția pârâtă a constatat în mod nelegal și netemeinic existența stării de incompatibilitate începând cu data de 19 decembrie 2008, prin deținerea simultană a calității de deputat în Parlamentul României și a funcției de director-manager al C.G., instituție publică aflată în subordinea Consiliului General al Municipiului București.

Reclamanta a susținut că agenția pârâtă a constatat în mod greșit incidența dispozițiilor art. 71 alin. (2) din Constituție, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006, republicată și art. 81 din Legea nr. 161/2003, dat fiind că, în calitatea sa de manager la o instituție publică de spectacole aflată sub autoritatea și în finanțarea Consiliului General al Municipiului București, ca autoritate a administrației publice locale, nu a exercitat o funcție publică, fiind mandatată în baza unui contract de management încheiat conform O.U.G. nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură. Din reglementarea cuprinsă în O.U.G.

nr. 189/2008, aprobată prin Legea nr. 269/2009, s-a considerat că rezultă cu evidență că funcția de manager la instituțiile publice de cultură nu este prevăzută de dispozițiile art. 81 alin. (2) și art. 82 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, care deși au fost modificate de mai multe ori nu au inclus în categoria incompatibilităților deținerea calității de deputat sau senator și a funcției de manager, tocmai datorită specificității cadrului normativ special privind managementul instituțiilor publice de cultură. În același sens, s-a învederat că în domeniul instituțiilor publice de cultură legiuitorul a creat un cadru normativ specific, potrivit căruia managerul nu este conducător în sensul C. muncii, nu are un contract de muncă, nu este salarizat, având o relație contractuală asimilabilă contractului de mandat, iar clauzele contractuale sunt reexaminate anual.

Față de natura juridică a contractului de management, reclamanta a susținut că sunt nelegale constatările inspectorului de integritate, invocând în principal următoarele argumente: - au fost ignorate consecințele abrogării Ordonanței Guvernului nr. 26/2005 și au fost generalizate clauzele prevăzute numai în contractul din 22 februarie 2008, încheiat sub imperiul acestui act normativ, pentru întreaga perioadă de la validarea mandatului său de deputat - 19 decembrie 2008; - a fost asimilat fără temei legal contractul de management cu un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată; - au fost solicitate Primăriei Generale a Municipiului București documente din perioada 1997 - 2008, când nu avea calitatea de deputat și nu erau incidente prevederile Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice; - s-a ignorat că nu mai produceau efecte juridice toate clauzele contractului inițial, chiar dacă Primăria Generală a Municipiului București a trenat încheierea în forma scrisă a noilor contracte, ceea ce nu este culpa sa.

Reclamanta mai arătat că, buna sa credință rezultă și din faptul că, imediat după validarea mandatului său de deputat, s-a adresat, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din Legea nr. 96/2006, Biroului permanent al Camerei Deputaților pentru ca, potrivit legii și Regulamentului Camerei, să-i comunice dacă există o incompatibilitate între calitatea de deputat și aceea de manager al C.V.G. București. Urmare acestei solicitări, reclamanta a precizat că i s-a comunicat adresa din 30 ianuarie 2009 a Comisiei juridice, de disciplină și imunități, din care rezultă că nu se află în situație de incompatibilitate, întrucât funcția de manager al unei instituții publice de cultură nu este nominalizată în lege ca fiind incompatibilă cu calitatea de deputat sau senator, precizându-se că, acolo unde legiuitorul a dorit a menționat expres funcțiile incompatibile cu această calitate.

Nelegalitatea raportului de evaluare din 23 februarie 2011 a fost invocată și pentru nerespectarea dispozițiilor procedurale privind evaluarea incompatibilităților, arătându-se că acest raport a fost întocmit în baza autosesizării agenției pârâte la finele anului 2010 și s-a adoptat o soluție diferită de aceea de închidere a dosarului în baza autosesizării nr. x2/2009, deși au fost analizate aceleași situații de fapt și de drept, în temeiul acelorași prevederi legale și pentru aceeași perioadă. La data de 7 mai 2012, reclamanta a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice în ansamblul ei și, în subsidiar, constatarea neconstituționalității prevederilor art. 1 alin. (3), art. 6 lit. e), art. 10, art. 12 alin. (1) și 2, art. 13 - 19, art. 20 - 26 din Legea nr. 176/2010.

2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Sentința civilă nr. 3.369 din 21 mai 2012, prin care a decis: - admiterea în parte a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamantă; - sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 176/2010 în integralitatea sa, precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 6 alin. (1) lit. e), art. 10, art. 12 alin. (1) și 2, art. 20 - 26 din Legea nr. 176/2010; - respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate invocată cu privire la dispozițiile art. 13 - 19 din Legea nr. 176/2010; - respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate; - respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în anulare formulată de reclamantă.

În ceea ce privește acțiunea în anulare, instanța de fond a apreciat că nu poate fi primit niciunul din argumentele invocate de reclamantă pentru a înlătura situația de incompatibilitate reținută de pârâta Agenția Națională de Integritate prin raportul de evaluare din 23 februarie 2011. Critica formală, procedurală, referitoare la contradicția dintre concluziile raportului de evaluare din 23 februarie 2011 și soluția de clasare dispusă de pârâtă în dosarul nr. x1/2009 a fost respinsă de instanța de fond ca neîntemeiată,cu motivarea că, prin Referatul de clasare întocmit în data de 13 octombrie 2010 în lucrarea cu nr. x2/2009, s-a propus clasarea lucrării în privința reclamantei exclusiv ca rezultat al încetării efectelor juridice ale dispozițiilor legale care o abilitau pe pârâtă să parcurgă procedura de control demarată, prin declararea acestora ca neconstituționale prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Cap. I "Dispoziții generale" (art. 1 - 9), ale art. 11 lit. e), f) și g), ale art. 12 alin. (2), ale art. 14 lit. c), d), e) și f), ale art. 42 alin. (2), (3) și (4), ale Cap. VI "Verificarea averilor, a conflictelor de interese și a incompatibilităților" (art. 45 - 50) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea,

organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate (publicată în M. Of. nr. 294/5.05.2010) și expirarea termenului prevăzut în art. 147 alin. (1) din Constituția României, fără ca pârâta să-și fi exercitat prerogativele de control și să fi ajuns la o concluzie cenzurabilă din perspectiva constatării existenței sau inexistenței unei stări de incompatibilitate pentru reclamantă.

Cum la data de 6 noiembrie 2010, ca urmare a Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale, a intrat în vigoare Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, la data de 16 noiembrie 2010, în temeiul art. 12 alin. (1) și (2) din această lege, Agenția Națională de Integritate s-a sesizat din oficiu în lucrarea din 16 noiembrie 2010 finalizată prin întocmirea raportului de evaluare contestat în prezenta cauză.

În condițiile în care lucrarea anterioară a fost clasată, judecătorul fondului a avut în vedere că soluția nu a fost rezultatul unei evaluări, independent de faptul că, în măsura în care soluția de clasare ar fi considerată un act administrativ, aceasta ar fi fost supusă principiului revocabilității, specific raporturilor de drept administrativ. În ceea ce privește critica adusă concluziilor raportului de evaluare din 23 februarie 2011, instanța de fond a considerat că interpretarea reclamantei este greșită, aceasta inducând în mod voit, însă fără niciun suport legal, ideea că funcția de manager al C.V.G. București nu s-ar circumscrie sferei funcțiilor incompatibile cu calitatea de deputat, întrucât nu presupune exercitarea unei funcții publice de autoritate, ci exercitarea unui mandat acordat de Primarul General al Municipiului București, în calitatea sa de autoritate a administrației publice pentru C.V.G.

București, instituție publică de spectacole care funcționează sub autoritatea și în finanțarea Consiliului General al Municipiului București.

Chiar în ipoteza calificării funcției exercitate de reclamantă ca având la bază un mandat, s-a reținut că nu există temei pentru a fi exceptată din sfera incompatibilităților, în condițiile în care, atât în contractul de management din 22 februarie 2008, cât și în cel cu din 5 martie 2009, reclamantei i-a fost încredințată organizarea, gestionarea și conducerea activității, iar printre obligațiile asumate se regăsesc și cele referitoare la asumarea responsabilităților care decurg din calitatea de ordonator terțiar de credite, precum și de elaborare și aplicare de strategii specifice, în măsură să asigure desfășurarea în condiții performante a activității curente și de perspectivă a instituției, în consens cu politicile culturale ale autorităților locale, atribuții care presupun, cu certitudine, o autonomie decizională sub aspectul utilizării resurselor financiare și logistice, caracteristici suficiente pentru a reține exercitarea în mod direct a unei funcții publice de autoritate, care să atragă incompatibilitatea legală.

În opinia primei instanțe, relevanță din perspectiva reținerii unui caz de incompatibilitate nu prezintă denumirea formală a funcției ocupată de persoana în cauză, ci atribuțiile și competențele pe care aceasta este abilitată să le exercite, din punct de vedere legal sau/și contractual. Argumentele reclamantei referitoare la o pretinsă reîncadrare a C.V.G. București în sfera instituțiilor publice, la modificarea formală a denumirii funcției sale ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008, la natura contractului de management au fost considerate ca fiind lipsite de relevanță, în condițiile în care chiar reclamanta a recunoscut că instituția publică de cultură C.V.G. București se circumscrie sferei de aplicare a dispozițiilor art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, fără a contesta că funcția de conducere exercitată se înscrie în categoria funcțiilor prevăzute de aceste dispoziții legale.

În consecință, s-a considerat că simpla calificare a contractului ca fiind unul de mandat ori de muncă nu este o condiție legală pentru includerea funcției respective în sfera celor pentru care operează cazurile de incompatibilitate reținute de pârâtă. În drept, au fost avute în vedere prevederile art. 71 alin. (2) din Constituția României, care consacră la nivel constituțional, incompatibilitatea calității de deputat sau de senator cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului, abilitând legiuitorul ca, prin lege organică, să stabilească și alte incompatibilități. De asemenea, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 care prevăd incompatibilitatea calității de deputat sau de senator cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului.

În temeiul acestei abilitări constituționale, a fost adoptată Legea nr. 161/2003, care la art. 80 a prevăzut ca regulă generală aplicarea cazurilor de incompatibilitate, în sensul că, incompatibilitățile privind demnitățile publice și funcțiile publice sunt cele reglementate de Constituție, de legea aplicabilă autorității sau instituției publice în care persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcție publică își desfășoară activitatea, precum și de dispozițiile Titlului IV, care în art. 81 - 83 reglementează regimul incompatibilităților aplicabile persoanelor care dețin calitatea de parlamentar.

Astfel, potrivit art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, prin funcții publice de autoritate, incompatibile cu calitatea de deputat sau senator, se înțelege funcțiile din administrația publică asimilate celor de ministru, funcțiile de secretar de stat, subsecretar de stat și funcțiile asimilate celor de secretar de stat și subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcțiile din Administrația Prezidențială, din aparatul de lucru al Parlamentului și Guvernului, funcțiile de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorități și instituții publice, funcțiile de consilieri locali și consilieri județeni, de prefecți și subprefecți și celelalte funcții de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcțiile de primar, viceprimar și secretar ai unităților administrativ-teritoriale, funcțiile de conducere și execuție din serviciile publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe din unitățile administrativ-teritoriale și din aparatul propriu și serviciile publice ale consiliilor județene și consiliilor locale, precum și funcțiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le dețin să candideze în alegeri.

Instanța de fond a respins ca fiind lipsite de relevanță argumentele reclamantei referitoare la reglementarea, pretins cu caracter limitativ, a altor incompatibilități din art. 82 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 161/2003, în condițiile în care art. 82 nu face decât să adauge o serie de alte incompatibilități specifice, nefiind de natură să afecteze în nici un fel incompatibilitățile stabilite în art. 81 alin. (2) din aceeași lege.

De asemenea, s-a apreciat că nu pot fi reținute nici argumentele reclamantei referitoare la incidența, în situația sa, a excepției reglementate de dispozițiile art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, care prevăd că, deputații și senatorii pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice, întrucât funcția de conducere ocupată de aceasta, chiar dacă vizează conducerea unei instituții publice de spectacole, nu presupune exercitarea funcției în domeniul artistic; s-a reținut că atribuțiile reclamantei, fiind atribuții generice de gestionare, conducere și organizare a instituției, presupun măsuri organizatorice cu privire la personal, buget, organizarea activității, exercitarea prerogativelor de angajator, elaborarea proiectelor de buget, inclusiv prin prefigurarea unor achiziții publice de bunuri, lucrări și servicii necesare desfășurării activității, toate acestea neavând legătură cu domeniul artistic, pentru care legiuitorul a înțeles să instituie excepția de la situația de incompatibilitate prevăzute în art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Răspunsul comunicat reclamantei de Comisia Juridică, de disciplină și imunități a fost considerat ca fiind un punct de vedere, fără nicio forță juridică și care nu are nicio relevanță pentru reținerea stării de incompatibilitate. În condițiile în care răspunsul invocat de reclamantă nu are calitatea unei interpretări legale a normelor aplicabile în materia incompatibilităților, instanța de fond a apreciat că, în mod corect, pârâta a dat eficiență dispozițiilor legale reținute în cuprinsul raportului de evaluare. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și anulării raportului de evaluare din 23 februarie 2011 întocmit de Agenția Națională de Integritate cu vădită rea-credință, cu nerespectarea dispozițiilor procedurale privind evaluarea conflictelor de interese și incompatibilităților, precum și a dispozițiilor legale privind incompatibilitățile.

În primul motiv de recurs a fost criticată concluzia instanței de fond potrivit căreia, actul prin care Comisia juridică, de disciplină și imunități constată și exprimă punctul său de vedere reprezintă o simplă opinie, fără nicio forță juridică, emisă de un organism fără competență legală. Recurenta a susținut că această concluzie este greșită, atât sub raport constituțional, cât și sub raport legal, deoarece din coroborarea dispozițiilor art. 71, art. 73 alin. (3) lit. c) din Constituție și ale art. 7 și 18 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor rezultă cu claritate că, instituția abilitată să analizeze și să hotărască asupra situației de incompatibilitate în care se află sau nu un deputat este Camera Deputaților.

În opinia recurentei, Agenția Națională de Integritate are, potrivit legii, numai competența de a evalua posibile situații de incompatibilitate, dar decizia de a stabili dacă există sau nu o stare de incompatibilitate aparține justiției. Spre deosebire de procedurile generale, prevăzute în Legea nr. 176/2010, Statutul deputaților și senatorilor, precum și Regulamentul Camerei Deputaților consacră dreptul exclusiv al plenului Camerei Deputaților de a decide existența unei stări de incompatibilitate cu calitatea de deputat și de a hotărî demiterea de drept a celui aflat într-o asemenea situație.

În acest context, recurenta a susținut că sunt evidente următoarele argumente: - legea privind statutul deputaților și senatorilor este legea specială în materia incompatibilităților care privesc demnitățile publice de deputat și senator; - procedurile instituite prin această lege și regulamentele celor două camere sunt, la rândul lor, proceduri decizionale speciale; - pentru constatarea unei posibile situații de incompatibilitate, legea specială dă competențe Comisiei juridice, de disciplină și imunități și, în funcție de raportul acesteia, plenul Camerei deputaților decide aplicarea sancțiunii prevăzute de lege, respectiv demiterea de drept; - legea generală dă Agenției Naționale de Integritate posibilitatea de a constata sau nu o stare de incompatibilitate, numai în măsura în care Comisia juridică, de disciplină și imunități nu s-a pronunțat în acest sens, tocmai pentru a evita o situație de conflict sau contradictorialitate decizională; în situația în care Agenția Națională de Integritate constată, prin raportul de evaluare, posibila existență a unei stări de incompatibilitate și acest raport nu este atacat în justiție, potrivit Legii nr. 176/2010, măsura sancționatorie irevocabilă - respectiv demiterea de drept - aparține, în exclusivitate, tot plenului Camerei Deputaților; - potrivit procedurilor specifice reglementate de legea specială, Comisia juridică,

de disciplină și imunități analizează situația și, în urma deciziei luată prin vot, emite un punct de vedere, în cazul în care constată că nu există situație de incompatibilitate, sau, în cazul în care constată că o asemenea situație există, redactează un raport pe care Biroul permanent al Camerei Deputaților îl înaintează plenului care hotărăște irevocabil demiterea de drept; - punctul de vedere sau, după caz, raportul redactat de Comisia juridică, de disciplină și imunități prin care se constată situația de incompatibilitate sunt acte care generează consecințele prevăzute de lege și anume, continuarea, în condiții de legalitate, a mandatului de deputat sau, dimpotrivă, încetarea de drept a acestuia.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs a fost criticată soluția de respingere a apărărilor formulate cu privire la nelegalitatea raportului de evaluare din 23 februarie 2011 întocmit de Agenția Națională de Integritate cu încălcarea dispozițiilor procedurale privind evaluarea incompatibilităților, susținându-se că declanșarea din oficiu a unei noi proceduri de evaluare, având ca temei de autosesizare aceeași situație de pretinsă incompatibilitate încalcă prevederile O.G. nr. 2/2001 și ale Legii nr. 176/2010, care interzic ca aceeași faptă să fie sancționată de două ori.

În opinia recurentei, referatul întocmit de Agenția Națională de Integritate pentru clasarea lucrării nr. x1/2009 întocmite ca urmare a autosesizării privind posibila încălcare a regimului incompatibilităților sau conflictului de interese în perioada 2007 - 2009 dovedește că nu s-a justificat declanșarea unei noi proceduri și aceasta cu atât mai mult, cu cât Legea nr. 176/2010 prevede valabilitatea actelor întocmite și continuarea procedurilor demarate în temeiul Legii nr. 144/2007. Ultima critică din recurs a fost formulată cu privire la interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor legale care reglementează regimul juridic al incompatibilităților, arătându-se că este greșită soluția de menținere a raportului de evaluare din 23 februarie 2011 pentru că recurenta nu se încadrează în condițiile de incompatibilitate specificate în art. 81 din Legea nr. 161/2003, nefiind funcționar public și neavând o funcție publică de autoritate.

Ca argument în acest sens, au fost invocate prevederile O.G. nr. 26/2005 și ale O.U.G. nr. 189/2008, potrivit cărora, directorii instituțiilor de spectacole nu dețineau calitatea de funcționari publici, în înțelesul Legii nr. 188/1999, fapt confirmat de altfel prin adresele din 14 septembrie 2011 și din 12 iulie 2011 emise de Agenția Națională a Funcționarilor Publici din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Recurenta a arătat că incompatibilitatea sa a fost greșit constatată și față de excepția prevăzută în art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 și potrivit căreia, deputații și senatorii pot exercita funcții sau activități din domeniul învățământului, științei și creației literar-artistice.

În consecință, s-a susținut că, în raport cu domeniul de activitate al instituției de spectacole C.V.G. București - fostul C.G. București și cu temeiul de drept al contractului de management, încheiat de recurentă în baza O.U.G. nr. 189/2008, calitatea acesteia de deputat nu este incompatibilă cu funcția de director/manager al unei instituții publice de cultură din domeniul creației literar-artistice. Cu referire la reglementarea cuprinsă în O.U.G.

nr. 189/2008, s-a menționat că, pe lângă atribuțiile clasice conducerii, managerul cultural este obligat să ducă la îndeplinire prevederile contractului de management, parte integrantă a contractului, acesta fiind în sine o creație intelectuală; de asemenea, s-a învederat că, proiectul respectiv conține proiectele culturale pe care trebuie să le aducă la îndeplinire instituția publică la conducerea căreia se află directorul/manager, dat fiind că obiectul de activitate al instituției este creația artistică pe care o comunică public în sala de spectacole. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt și de drept relevate Agenția Națională de Integritate a emis raportul de evaluare din 23 februarie 2012 în care au fost identificate elemente în sensul existenței unei incompatibilități a recurentei-reclamante B.C.N., începând cu data de 19 decembrie 2008 - data validării mandatului de deputat, motivat de deținerea simultană a calității de deputat în Parlamentul României, cât și a funcției de director-manager al C.V.G. București, funcție de conducere specifică unei instituții publice, încălcând astfel dispozițiile art. 71 alin. (2) din Constituția României, art. 81 alin. (2) și art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Acțiunea formulată de recurenta-reclamantă pentru anularea acestui raport a fost respinsă ca neîntemeiată prin Sentința civilă nr. 3369 din 21 mai 2012 a Curții de Apel București, constatându-se în mod judicios lipsa de temei a tuturor motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată la data de 24 octombrie 2011. Motivul de nelegalitate prin care s-a invocat necompetența intimatei Agenția Națională de Integritate de a evalua situațiile de incompatibilitate a fost corect respins de prima instanță, reținându-se lipsa de relevanță a opiniei exprimate în adresa din 30 ianuarie 2009 de Comisia juridică, de disciplină și imunități din Camera Deputaților.

Față de reglementarea cuprinsă în Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, instanța de fond a constatat întemeiat că singura instituție care are competența legală să evalueze situațiile de incompatibilitate pe baza unei proceduri reglementate în lege organică este Agenția Națională de Integritate, instituție înființată în scopul asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, prin exercitarea de responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele care îndeplinesc funcții și demnități publice, pe perioada îndeplinirii acestora.

Procedura de constatare a stării de incompatibilitate este reglementată în titlul II "Proceduri de asigurare a integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice" din Legea nr. 176/2010, lege care în art. 22 alin. (1) prevede dreptul persoanei care face obiectul evaluării de a contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității la instanța de contencios administrativ, conform principiilor constituționale din art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din Constituție privind legalitatea actului de justiție, independența judecătorului și supunerea lui numai legii.

Față de acest cadru constituțional și legal privind regimul juridic al incompatibilităților, este într-adevăr lipsit de relevanță răspunsul comunicat recurentei-reclamante de Comisia juridică, de disciplină și imunități din Camera Deputaților în baza regulamentului propriu al acestei Camere a Parlamentului, ca act cu caracter normativ adoptat în limitele autonomiei regulamentare pentru propria organizare și funcționare.

Normele de organizare internă a Camerei Deputaților sau a Senatului prevăd procedura de încetare a mandatului unui parlamentar care se află în stare de incompatibilitate, dar prin această procedură, Parlamentul (fie Camera Deputaților, fie Senatul), în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, nu poate să se substituie puterii judecătorești și să soluționeze, prin hotărâri proprii, litigiile care țin de competența instanțelor judecătorești, neavând competența constituțională de a realiza justiția, respectiv de a aplica legea pentru rezolvarea proceselor dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Instanța de contencios constituțional, reținând principiul constituțional al separării puterilor în stat, s-a pronunțat prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012 (publicată în M. Of. nr. 800/28.11.2012) că, deși, în aparență, dispozițiile regulamentului unei Camere a Parlamentului și cele ale Legii nr. 176/2010 operează o suprapunere de competență între Camera Parlamentului, pe de o parte, și Agenția Națională de Integritate și instanțele judecătorești, pe de altă parte, în realitate, cele două reglementări prevăd două proceduri distincte cu privire la constatarea stării de incompatibilitate și efectele pe care le produce o atare constatare.

Astfel, s-a considerat că, în virtutea autonomiei parlamentare, fiecare Cameră a Parlamentului poate constata, potrivit procedurii interne, atât starea de incompatibilitate, care este prevăzută de lege și de regulament, cât și încetarea de drept a mandatului de parlamentar și vacanța locului respectiv, în schimb, potrivit Legii nr. 176/2010, Agenția Națională de Integritate prin raportul de evaluare și ulterior, instanța judecătorească învestită cu soluționarea contestației formulată împotriva acestui raport nu pot constata decât starea de incompatibilitate în care se află parlamentarul, fără a avea competențe cu privire la dispunerea încetării calității de parlamentar și de aceea, după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, devin din nou incidente prevederile regulamentare, în sensul că, raportul de evaluare, alături de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă constituie temeiul adoptării hotărârii Camerei Parlamentului prin care se constată încetarea de drept a mandatului de parlamentar și vacanța locului respectiv.

În consecință, autonomia regulamentară a fiecăreia din Camerele Parlamentului nu poate fi exercitată în mod discreționar, abuziv, cu încălcarea prevederilor constituționale, legale și chiar regulamentare în vigoare și acesta este argumentul principal care legitimează procedura instituită prin Legea nr. 176/2010, accesul la justiție constituind o garanție constituțională în favoarea parlamentarului împotriva abuzului autorității administrative (Agenția Națională de Integritate), pe de o parte, cât și împotriva abuzului autorității legiuitoare, pe de altă parte, garanție menită să asigure o protecție sporită mandatului pe care parlamentarul îl exercită.

Motivul de nelegalitate prin care s-a invocat dubla sancționare pentru aceeași faptă a fost corect respins de prima instanță, constatându-se că, raportul de evaluare din 23 februarie 2011 a fost întocmit de Agenția Națională de Integritate cu respectarea condițiilor procedurale prevăzute de Legea nr. 176/2010, în baza sesizării din oficiu în lucrarea din 16 noiembrie 2010. Recurenta a susținut neîntemeiat existența unei contradicții între concluziile raportului de evaluare din 16 noiembrie 2011 și soluția de clasare dispusă de aceeași autoritate publică în Dosarul nr. A/780/1.1/2009, întrucât închiderea acestei prime lucrări a fost consecința încetării efectelor juridice ale dispozițiilor din Legea nr. 144/2007 care abilitau Agenția Națională de Integritate să parcurgă procedura de control demarată, prin declararea lor ca neconstituționale în Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională (publicată în M. Of.

nr. 294/5.05.2010). Neconstituționalitatea prevederilor legale care constituiau temeiul juridic al procedurii de control și expirarea termenului prevăzut în art. 147 alin. (1) din Constituția României pentru punerea în acord a acestor prevederi neconstituționale cu Constituția au determinat prima soluție de clasare și prin urmare, aceasta nu este rezultatul exercitării de către Agenția Națională de Integritate a prerogativelor de control și finalizării acestora printr-un act administrativ de autoritate din perspectiva constatării existenței sau inexistenței unei stări de incompatibilitate a recurentei-reclamante, astfel că nu se poate reține o contradicție între cele două lucrări sau o dublă sancționare a persoanei evaluate.

Motivul de nelegalitate prin care a fost criticată interpretarea dată de agenția intimată dispozițiilor legale care reglementează regimul juridic al incompatibilităților parlamentarilor a fost corect respins de instanța de fond, constatându-se legalitatea raportului de evaluare din 23 februarie 2011, atât din punct de vedere procedural, cât și din punct de vedere al normelor de drept material referitoare la existența unei stări de incompatibilitate prin deținerea simultană a calității de deputat în Parlamentul României și a funcției de director/manager la o instituție publică de cultură.

Concluzia instanței de fond s-a întemeiat pe următorul cadru constituțional și legal privind regimul juridic al incompatibilităților parlamentare, în vigoare la data întocmirii raportului de evaluare din 23 februarie 2011: - dispozițiile art. 71 alin. (2) din Constituția României și ale art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 republicată privind Statutul deputaților și senatorilor potrivit cărora, calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului; - dispozițiile art. 81 din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora, calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, potrivit Constituției, cu excepția celei de membru al Guvernului, iar prin funcții publice, incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se înțelege funcțiile din administrația publică asimilate celor de ministru, funcțiile de secretar de stat, subsecretar de stat și funcțiile asimilate celor de secretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcțiile din Administrația Prezidențială, din aparatul de lucru al Parlamentului și al Guvernului, funcțiile de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorități și instituții publice, funcțiile de consilieri locali și consilieri județeni,

de prefecți și subprefecți și celelalte funcții de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcțiile de primar, viceprimar și secretar ai unităților administrativ-teritoriale, funcțiile de conducere și execuție din serviciile publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe din unitățile administrativ-teritoriale și din aparatul propriu și serviciile publice ale consiliilor județene și consiliilor locale, precum și funcțiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le dețin să candideze în alegeri; - dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora calitatea de deputat și senator este, de asemenea, incompatibilă cu funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice.

Aceste dispoziții legale au fost corect aplicate circumstanțelor concrete ale cauzei, reținându-se că funcția deținută de recurenta-reclamantă de director-manager al C.G. București (C.V.G. București), instituție publică aflată în subordinea Consiliului General al Municipiului București, este o funcție publică de conducere, remunerată de autoritate în baza unui contract de management încheiat pe durată determinată conform Legii nr. 269/2009 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură.

Calificarea contractului de management încheiat de recurenta-reclamantă a fost determinată în baza definițiilor legale prevăzute în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 189/2008, din care rezultă că managementul are semnificația de organizare, gestionare și conducere a activității unei instituții publice de cultură de către o persoană fizică sau juridică, pe baza setului de cerințe definite de autoritate în caietul de obiective, iar contractul de management cuprinde clauze organizatorice, financiare și tehnice, prin care managerul dobândește calitatea de ordonator terțiar de credite, cu obligația de asumare a responsabilităților care decurg din această calitate: gestionarea și administrarea patrimoniului public încredințat instituției pe care o conduce, adoptarea de măsuri în vederea îndeplinirii prevederilor bugetului anual de venituri și cheltuieli al aceleiași instituții.

Instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 28 alin. (2) și art. 29 ale acestui act normativ care prevăd că, remunerația managerului persoană fizică este asimilată din punct de vedere fiscal veniturilor salariale, iar cuantumul acesteia se stabilește la nivelul maxim brut care se plătește în instituția publică, în condițiile legii, majorat cu până la 55% din acesta. De asemenea, s-a reținut că, potrivit clauzelor contractelor de management din 22 august 2008 și din 5 martie 2009 semnate de recurenta-reclamantă, contractul de management a fost asimilat unui contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

Instanța de fond a stabilit judicios că domeniul de activitate al instituției publice și temeiul de drept al contractului de management încheiat de recurenta-reclamantă nu justifică incidența în cauză a excepției reglementate de dispozițiile art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, care prevăd că, deputații și senatorii pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației-artistice.

Recurenta-reclamantă a invocat neîntemeiat această reglementare, întrucât funcția sa de conducere, chiar dacă vizează conducerea unei instituții publice de spectacole, nu se exercită printr-o activitate de creație literar-artistică, implicând atribuții de gestionare, conducere și organizare a instituției, ceea ce presupune măsuri organizatorice cu privire la personal, buget, organizarea activității, precum și prerogative de angajator, elaborarea proiectelor de buget, inclusiv prin prefigurarea unor achiziții publice de bunuri, lucrări și servicii necesare desfășurării activității instituției. Toate aceste activități sunt independente de domeniul creației literar-artistice în care funcționează instituția de cultură respectivă, așa după cum rezultă de altfel și din clauzele contractului de management și din conținutul caietului de obiective pentru realizarea căruia s-a încheiat și care, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (2) din O.U.G.

nr. 189/2008, cuprinde prevederi organizatorice, financiare și tehnice privind proiectul de management și anume: - date despre activitatea, bugetul și specificul instituției publice de cultură; - regulamentul de organizare și funcționare al instituției; - sarcini și obiective pentru management. Același act normativ prevede în art. 12 alin. (1) că, prin caietul de obiective, candidaților li se solicită analize cu privire la organizarea și situația economico-financiară a instituției publice de cultură, programele și planul de acțiune pentru îndeplinirea misiunii specifice a acestei instituții și o previziune a situației economico-financiare, cu estimarea recurselor financiare necesare, spre a fi alocate de către autoritate.

În atare situație, funcția publică de conducere deținută de recurenta-reclamantă la o instituție publică de cultură are aceeași natură juridică cu funcțiile publice prevăzute la art. 81 și art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 ca fiind incompatibile cu mandatul de deputat sau de senator, deoarece prin cumularea calității de parlamentar cu o asemenea funcție, parlamentarul poate intra în conflict cu prerogativele și obligațiile statutului său și astfel, confuzia de competențe și de calități generată de un astfel de cumul este în dauna funcțiilor îndeplinite, a imparțialității, obiectivității și independenței pe care exercițiul lor corect îl presupune.

Cum existența stării de incompatibilitate este condiționată de exercitarea în același timp a mandatului de parlamentar și a uneia din funcțiile publice prevăzute în art. 81 - 82 din Legea nr. 161/2003, devine lipsit de relevanță argumentul recurentei-reclamante că nu a fost funcționar public în perioada verificată și în consecință, prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici nu pot fi avute în vedere pentru exceptarea sa de la regimul juridic al incompatibilităților parlamentarilor, nefiind aplicabile raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză. Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

2. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia În baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de N.C.B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de N.C.B. împotriva Sentinței civile nr. 3369 din 21 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL