ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3793/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3793/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la 9 martie 2011

și completată la 24 octombrie 2011, reclamanta N.C.B. a solicitat anularea

raportului de evaluare din 23 februarie 2011 încheiat de pârâta Agenția

Națională de Integritate.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin raportul contestat în cauză

agenția pârâtă a constatat în mod nelegal și netemeinic existența stării de

incompatibilitate începând cu data de 19 decembrie 2008, prin deținerea

simultană a calității de deputat în Parlamentul României și a funcției de

director-manager al C.G., instituție publică aflată în subordinea Consiliului

General al Municipiului București.

Reclamanta a susținut

că agenția pârâtă a constatat în mod greșit incidența dispozițiilor art. 71

alin. (2) din Constituție, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006, republicată

și art. 81 din Legea nr. 161/2003, dat fiind că, în calitatea sa de manager la

o instituție publică de spectacole aflată sub autoritatea și în finanțarea

Consiliului General al Municipiului București, ca autoritate a administrației

publice locale, nu a exercitat o funcție publică, fiind mandatată în baza unui

contract de management încheiat conform O.U.G. nr. 189/2008 privind

managementul instituțiilor publice de cultură.

Din reglementarea

cuprinsă în O.U.G. nr. 189/2008, aprobată prin Legea nr. 269/2009, s-a

considerat că rezultă cu evidență că funcția de manager la instituțiile publice

de cultură nu este prevăzută de dispozițiile art. 81 alin. (2) și art. 82 alin.

(1) din Legea nr. 161/2003, care deși au fost modificate de mai multe ori nu au

inclus în categoria incompatibilităților deținerea calității de deputat sau

senator și a funcției de manager, tocmai datorită specificității cadrului normativ

special privind managementul instituțiilor publice de cultură.

În același sens, s-a

învederat că în domeniul instituțiilor publice de cultură legiuitorul a creat

un cadru normativ specific, potrivit căruia managerul nu este conducător în

sensul C. muncii, nu are un contract de muncă, nu este salarizat, având o

relație contractuală asimilabilă contractului de mandat, iar clauzele

contractuale sunt reexaminate anual.

Față de natura

juridică a contractului de management, reclamanta a susținut că sunt nelegale

constatările inspectorului de integritate, invocând în principal următoarele

argumente:

- au fost ignorate

consecințele abrogării Ordonanței Guvernului nr. 26/2005 și au fost

generalizate clauzele prevăzute numai în contractul din 22 februarie 2008,

încheiat sub imperiul acestui act normativ, pentru întreaga perioadă de la

validarea mandatului său de deputat - 19 decembrie 2008;

- a fost asimilat

fără temei legal contractul de management cu un contract individual de muncă pe

perioadă nedeterminată;

- au fost solicitate

Primăriei Generale a Municipiului București documente din perioada 1997 - 2008,

când nu avea calitatea de deputat și nu erau incidente prevederile Legii nr.

176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice;

- s-a ignorat că nu

mai produceau efecte juridice toate clauzele contractului inițial, chiar dacă

Primăria Generală a Municipiului București a trenat încheierea în forma scrisă

a noilor contracte, ceea ce nu este culpa sa.

Reclamanta mai arătat

că, buna sa credință rezultă și din faptul că, imediat după validarea

mandatului său de deputat, s-a adresat, în conformitate cu dispozițiile art. 18

din Legea nr. 96/2006, Biroului permanent al Camerei Deputaților pentru ca,

potrivit legii și Regulamentului Camerei, să-i comunice dacă există o

incompatibilitate între calitatea de deputat și aceea de manager al C.V.G.

București.

Urmare acestei

solicitări, reclamanta a precizat că i s-a comunicat adresa din 30 ianuarie

2009 a Comisiei juridice, de disciplină și imunități, din care rezultă că nu se

află în situație de incompatibilitate, întrucât funcția de manager al unei

instituții publice de cultură nu este nominalizată în lege ca fiind

incompatibilă cu calitatea de deputat sau senator, precizându-se că, acolo unde

legiuitorul a dorit a menționat expres funcțiile incompatibile cu această

calitate.

Nelegalitatea

raportului de evaluare din 23 februarie 2011 a fost invocată și pentru

nerespectarea dispozițiilor procedurale privind evaluarea incompatibilităților,

arătându-se că acest raport a fost întocmit în baza autosesizării agenției

pârâte la finele anului 2010 și s-a adoptat o soluție diferită de aceea de

închidere a dosarului în baza autosesizării nr. x2/2009, deși au fost analizate

aceleași situații de fapt și de drept, în temeiul acelorași prevederi legale și

pentru aceeași perioadă.

La data de 7 mai

2012, reclamanta a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru

soluționarea excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 176/2010 privind

integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice în ansamblul ei

și, în subsidiar, constatarea neconstituționalității prevederilor art. 1 alin.

(3), art. 6 lit. e), art. 10, art. 12 alin. (1) și 2, art. 13 - 19, art. 20 -

26 din Legea nr. 176/2010.

de fond

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat

Sentința civilă nr. 3.369 din 21 mai 2012, prin care a decis:

- admiterea în parte

a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamantă;

- sesizarea Curții

Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a

Legii nr. 176/2010 în integralitatea sa, precum și a dispozițiilor art. 1 alin.

(3), art. 6 alin. (1) lit. e), art. 10, art. 12 alin. (1) și 2, art. 20 - 26

din Legea nr. 176/2010;

- respingerea ca

inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate invocată cu privire la

dispozițiile art. 13 - 19 din Legea nr. 176/2010;

- respingerea ca

neîntemeiată a cererii de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea

excepției de neconstituționalitate;

- respingerea ca

neîntemeiată a acțiunii în anulare formulată de reclamantă.

În ceea ce privește

acțiunea în anulare, instanța de fond a apreciat că nu poate fi primit niciunul

din argumentele invocate de reclamantă pentru a înlătura situația de

incompatibilitate reținută de pârâta Agenția Națională de Integritate prin

raportul de evaluare din 23 februarie 2011.

Critica formală,

procedurală, referitoare la contradicția dintre concluziile raportului de

evaluare din 23 februarie 2011 și soluția de clasare dispusă de pârâtă în

dosarul nr. x1/2009 a fost respinsă de instanța de fond ca neîntemeiată,cu

motivarea că, prin Referatul de clasare întocmit în data de 13 octombrie 2010

în lucrarea cu nr. x2/2009, s-a propus clasarea lucrării în privința

reclamantei exclusiv ca rezultat al încetării efectelor juridice ale

dispozițiilor legale care o abilitau pe pârâtă să parcurgă procedura de control

demarată, prin declararea acestora ca neconstituționale prin Decizia nr. 415

din 14 aprilie 2010 a Curții Constituționale referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor Cap. I "Dispoziții generale"

(art. 1 - 9), ale art. 11 lit. e), f) și g), ale art. 12 alin. (2), ale art. 14

lit. c), d), e) și f), ale art. 42 alin. (2), (3) și (4), ale Cap. VI

"Verificarea averilor, a conflictelor de interese și a

incompatibilităților" (art. 45 - 50) din Legea nr. 144/2007 privind

înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate

(publicată în M. Of. nr. 294/5.05.2010) și expirarea termenului prevăzut în

art. 147 alin. (1) din Constituția României, fără ca pârâta să-și fi exercitat

prerogativele de control și să fi ajuns la o concluzie cenzurabilă din

perspectiva constatării existenței sau inexistenței unei stări de

incompatibilitate pentru reclamantă.

Cum la data de 6

noiembrie 2010, ca urmare a Deciziei nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curții

Constituționale, a intrat în vigoare Legea nr. 176/2010 privind integritatea în

exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și

completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea

Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea

altor acte normative, la data de 16 noiembrie 2010, în temeiul art. 12 alin.

(1) și (2) din această lege, Agenția Națională de Integritate s-a sesizat din

oficiu în lucrarea din 16 noiembrie 2010 finalizată prin întocmirea raportului

de evaluare contestat în prezenta cauză.

În condițiile în care

lucrarea anterioară a fost clasată, judecătorul fondului a avut în vedere că

soluția nu a fost rezultatul unei evaluări, independent de faptul că, în măsura

în care soluția de clasare ar fi considerată un act administrativ, aceasta ar

fi fost supusă principiului revocabilității, specific raporturilor de drept

administrativ.

În ceea ce privește

critica adusă concluziilor raportului de evaluare din 23 februarie 2011,

instanța de fond a considerat că interpretarea reclamantei este greșită,

aceasta inducând în mod voit, însă fără niciun suport legal, ideea că funcția

de manager al C.V.G. București nu s-ar circumscrie sferei funcțiilor

incompatibile cu calitatea de deputat, întrucât nu presupune exercitarea unei

funcții publice de autoritate, ci exercitarea unui mandat acordat de Primarul General

al Municipiului București, în calitatea sa de autoritate a administrației

publice pentru C.V.G. București, instituție publică de spectacole care

funcționează sub autoritatea și în finanțarea Consiliului General al

Municipiului București.

Chiar în ipoteza

calificării funcției exercitate de reclamantă ca având la bază un mandat, s-a

reținut că nu există temei pentru a fi exceptată din sfera

incompatibilităților, în condițiile în care, atât în contractul de management

din 22 februarie 2008, cât și în cel cu din 5 martie 2009, reclamantei i-a fost

încredințată organizarea, gestionarea și conducerea activității, iar printre

obligațiile asumate se regăsesc și cele referitoare la asumarea

responsabilităților care decurg din calitatea de ordonator terțiar de credite,

precum și de elaborare și aplicare de strategii specifice, în măsură să asigure

desfășurarea în condiții performante a activității curente și de perspectivă a

instituției, în consens cu politicile culturale ale autorităților locale,

atribuții care presupun, cu certitudine, o autonomie decizională sub aspectul

utilizării resurselor financiare și logistice, caracteristici suficiente pentru

a reține exercitarea în mod direct a unei funcții publice de autoritate, care

să atragă incompatibilitatea legală.

În opinia primei

instanțe, relevanță din perspectiva reținerii unui caz de incompatibilitate nu

prezintă denumirea formală a funcției ocupată de persoana în cauză, ci

atribuțiile și competențele pe care aceasta este abilitată să le exercite, din

punct de vedere legal sau/și contractual.

Argumentele

reclamantei referitoare la o pretinsă reîncadrare a C.V.G. București în sfera

instituțiilor publice, la modificarea formală a denumirii funcției sale ca

urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008, la natura contractului de

management au fost considerate ca fiind lipsite de relevanță, în condițiile în

care chiar reclamanta a recunoscut că instituția publică de cultură C.V.G.

București se circumscrie sferei de aplicare a dispozițiilor art. 81 alin. (2)

din Legea nr. 161/2003, fără a contesta că funcția de conducere exercitată se

înscrie în categoria funcțiilor prevăzute de aceste dispoziții legale.

În consecință, s-a

considerat că simpla calificare a contractului ca fiind unul de mandat ori de

muncă nu este o condiție legală pentru includerea funcției respective în sfera

celor pentru care operează cazurile de incompatibilitate reținute de pârâtă.

În drept, au fost

avute în vedere prevederile art. 71 alin. (2) din Constituția României, care

consacră la nivel constituțional, incompatibilitatea calității de deputat sau

de senator cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția

celei de membru al Guvernului, abilitând legiuitorul ca, prin lege organică, să

stabilească și alte incompatibilități.

De asemenea, au fost

avute în vedere și dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 96/2006 care

prevăd incompatibilitatea calității de deputat sau de senator cu exercitarea

oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului.

În temeiul acestei

abilitări constituționale, a fost adoptată Legea nr. 161/2003, care la art. 80

a prevăzut ca regulă generală aplicarea cazurilor de incompatibilitate, în

sensul că, incompatibilitățile privind demnitățile publice și funcțiile publice

sunt cele reglementate de Constituție, de legea aplicabilă autorității sau

instituției publice în care persoanele care exercită o demnitate publică sau o

funcție publică își desfășoară activitatea, precum și de dispozițiile Titlului

IV, care în art. 81 - 83 reglementează regimul incompatibilităților aplicabile

persoanelor care dețin calitatea de parlamentar.

Astfel, potrivit art.

81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, prin funcții publice de autoritate,

incompatibile cu calitatea de deputat sau senator, se înțelege funcțiile din

administrația publică asimilate celor de ministru, funcțiile de secretar de

stat, subsecretar de stat și funcțiile asimilate celor de secretar de stat și

subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea

Guvernului sau a ministerelor, funcțiile din Administrația Prezidențială, din

aparatul de lucru al Parlamentului și Guvernului, funcțiile de conducere

specifice ministerelor, celorlalte autorități și instituții publice, funcțiile

de consilieri locali și consilieri județeni, de prefecți și subprefecți și

celelalte funcții de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcțiile

de primar, viceprimar și secretar ai unităților administrativ-teritoriale,

funcțiile de conducere și execuție din serviciile publice descentralizate ale

ministerelor și celorlalte organe din unitățile administrativ-teritoriale și

din aparatul propriu și serviciile publice ale consiliilor județene și

consiliilor locale, precum și funcțiile care, potrivit legii, nu permit

persoanelor care le dețin să candideze în alegeri.

Instanța de fond a

respins ca fiind lipsite de relevanță argumentele reclamantei referitoare la

reglementarea, pretins cu caracter limitativ, a altor incompatibilități din

art. 82 alin. (1) lit. a) și d) din Legea nr. 161/2003, în condițiile în care

art. 82 nu face decât să adauge o serie de alte incompatibilități specifice,

nefiind de natură să afecteze în nici un fel incompatibilitățile stabilite în

art. 81 alin. (2) din aceeași lege.

De asemenea, s-a

apreciat că nu pot fi reținute nici argumentele reclamantei referitoare la

incidența, în situația sa, a excepției reglementate de dispozițiile art. 82

alin. (3) din Legea nr. 161/2003, care prevăd că, deputații și senatorii pot

exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice

și al creației literar-artistice, întrucât funcția de conducere ocupată de

aceasta, chiar dacă vizează conducerea unei instituții publice de spectacole,

nu presupune exercitarea funcției în domeniul artistic; s-a reținut că atribuțiile

reclamantei, fiind atribuții generice de gestionare, conducere și organizare a

instituției, presupun măsuri organizatorice cu privire la personal, buget,

organizarea activității, exercitarea prerogativelor de angajator, elaborarea

proiectelor de buget, inclusiv prin prefigurarea unor achiziții publice de

bunuri, lucrări și servicii necesare desfășurării activității, toate acestea

neavând legătură cu domeniul artistic, pentru care legiuitorul a înțeles să

instituie excepția de la situația de incompatibilitate prevăzute în art. 81

alin. (2) din Legea nr. 161/2003.

Răspunsul comunicat

reclamantei de Comisia Juridică, de disciplină și imunități a fost considerat

ca fiind un punct de vedere, fără nicio forță juridică și care nu are nicio

relevanță pentru reținerea stării de incompatibilitate.

În condițiile în care

răspunsul invocat de reclamantă nu are calitatea unei interpretări legale a

normelor aplicabile în materia incompatibilităților, instanța de fond a

apreciat că, în mod corect, pârâta a dat eficiență dispozițiilor legale

reținute în cuprinsul raportului de evaluare.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea hotărârii

atacate, în sensul admiterii acțiunii și anulării raportului de evaluare din 23

februarie 2011 întocmit de Agenția Națională de Integritate cu vădită

rea-credință, cu nerespectarea dispozițiilor procedurale privind evaluarea

conflictelor de interese și incompatibilităților, precum și a dispozițiilor

legale privind incompatibilitățile.

În primul motiv de

recurs a fost criticată concluzia instanței de fond potrivit căreia, actul prin

care Comisia juridică, de disciplină și imunități constată și exprimă punctul

său de vedere reprezintă o simplă opinie, fără nicio forță juridică, emisă de

un organism fără competență legală.

Recurenta a susținut

că această concluzie este greșită, atât sub raport constituțional, cât și sub

raport legal, deoarece din coroborarea dispozițiilor art. 71, art. 73 alin. (3)

lit. c) din Constituție și ale art. 7 și 18 din Legea nr. 96/2006 privind

Statutul deputaților și senatorilor rezultă cu claritate că, instituția

abilitată să analizeze și să hotărască asupra situației de incompatibilitate în

care se află sau nu un deputat este Camera Deputaților.

În opinia recurentei,

Agenția Națională de Integritate are, potrivit legii, numai competența de a

evalua posibile situații de incompatibilitate, dar decizia de a stabili dacă

există sau nu o stare de incompatibilitate aparține justiției.

Spre deosebire de procedurile

generale, prevăzute în Legea nr. 176/2010, Statutul deputaților și senatorilor,

precum și Regulamentul Camerei Deputaților consacră dreptul exclusiv al

plenului Camerei Deputaților de a decide existența unei stări de

incompatibilitate cu calitatea de deputat și de a hotărî demiterea de drept a

celui aflat într-o asemenea situație.

În acest context,

recurenta a susținut că sunt evidente următoarele argumente:

- legea privind

statutul deputaților și senatorilor este legea specială în materia incompatibilităților

care privesc demnitățile publice de deputat și senator;

- procedurile

instituite prin această lege și regulamentele celor două camere sunt, la rândul

lor, proceduri decizionale speciale;

- pentru constatarea

unei posibile situații de incompatibilitate, legea specială dă competențe

Comisiei juridice, de disciplină și imunități și, în funcție de raportul

acesteia, plenul Camerei deputaților decide aplicarea sancțiunii prevăzute de

lege, respectiv demiterea de drept;

- legea generală dă

Agenției Naționale de Integritate posibilitatea de a constata sau nu o stare de

incompatibilitate, numai în măsura în care Comisia juridică, de disciplină și

imunități nu s-a pronunțat în acest sens, tocmai pentru a evita o situație de

conflict sau contradictorialitate decizională; în situația în care Agenția

Națională de Integritate constată, prin raportul de evaluare, posibila

existență a unei stări de incompatibilitate și acest raport nu este atacat în

justiție, potrivit Legii nr. 176/2010, măsura sancționatorie irevocabilă -

respectiv demiterea de drept - aparține, în exclusivitate, tot plenului Camerei

Deputaților;

- potrivit

procedurilor specifice reglementate de legea specială, Comisia juridică, de

disciplină și imunități analizează situația și, în urma deciziei luată prin

vot, emite un punct de vedere, în cazul în care constată că nu există situație

de incompatibilitate, sau, în cazul în care constată că o asemenea situație

există, redactează un raport pe care Biroul permanent al Camerei Deputaților îl

înaintează plenului care hotărăște irevocabil demiterea de drept;

- punctul de vedere

sau, după caz, raportul redactat de Comisia juridică, de disciplină și

imunități prin care se constată situația de incompatibilitate sunt acte care

generează consecințele prevăzute de lege și anume, continuarea, în condiții de

legalitate, a mandatului de deputat sau, dimpotrivă, încetarea de drept a

acestuia.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs a fost criticată soluția de respingere a apărărilor formulate

cu privire la nelegalitatea raportului de evaluare din 23 februarie 2011

întocmit de Agenția Națională de Integritate cu încălcarea dispozițiilor

procedurale privind evaluarea incompatibilităților, susținându-se că

declanșarea din oficiu a unei noi proceduri de evaluare, având ca temei de

autosesizare aceeași situație de pretinsă incompatibilitate încalcă prevederile

O.G. nr. 2/2001 și ale Legii nr. 176/2010, care interzic ca aceeași faptă să

fie sancționată de două ori.

În opinia recurentei,

referatul întocmit de Agenția Națională de Integritate pentru clasarea lucrării

nr. x1/2009 întocmite ca urmare a autosesizării privind posibila încălcare a

regimului incompatibilităților sau conflictului de interese în perioada 2007 -

2009 dovedește că nu s-a justificat declanșarea unei noi proceduri și aceasta

cu atât mai mult, cu cât Legea nr. 176/2010 prevede valabilitatea actelor

întocmite și continuarea procedurilor demarate în temeiul Legii nr. 144/2007.

Ultima critică din

recurs a fost formulată cu privire la interpretarea dată de instanța de fond

dispozițiilor legale care reglementează regimul juridic al

incompatibilităților, arătându-se că este greșită soluția de menținere a

raportului de evaluare din 23 februarie 2011 pentru că recurenta nu se

încadrează în condițiile de incompatibilitate specificate în art. 81 din Legea

nr. 161/2003, nefiind funcționar public și neavând o funcție publică de

autoritate.

Ca argument în acest

sens, au fost invocate prevederile O.G. nr. 26/2005 și ale O.U.G. nr. 189/2008,

potrivit cărora, directorii instituțiilor de spectacole nu dețineau calitatea

de funcționari publici, în înțelesul Legii nr. 188/1999, fapt confirmat de

altfel prin adresele din 14 septembrie 2011 și din 12 iulie 2011 emise de

Agenția Națională a Funcționarilor Publici din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor.

Recurenta a arătat că

incompatibilitatea sa a fost greșit constatată și față de excepția prevăzută în

art. 82 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 și potrivit căreia, deputații și

senatorii pot exercita funcții sau activități din domeniul învățământului,

științei și creației literar-artistice.

În consecință, s-a

susținut că, în raport cu domeniul de activitate al instituției de spectacole

C.V.G. București - fostul C.G. București și cu temeiul de drept al contractului

de management, încheiat de recurentă în baza O.U.G. nr. 189/2008, calitatea

acesteia de deputat nu este incompatibilă cu funcția de director/manager al

unei instituții publice de cultură din domeniul creației literar-artistice.

Cu referire la

reglementarea cuprinsă în O.U.G. nr. 189/2008, s-a menționat că, pe lângă

atribuțiile clasice conducerii, managerul cultural este obligat să ducă la

îndeplinire prevederile contractului de management, parte integrantă a

contractului, acesta fiind în sine o creație intelectuală; de asemenea, s-a

învederat că, proiectul respectiv conține proiectele culturale pe care trebuie

să le aducă la îndeplinire instituția publică la conducerea căreia se află

directorul/manager, dat fiind că obiectul de activitate al instituției este creația

artistică pe care o comunică public în sala de spectacole.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și

lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru

următoarele considerente:

de drept relevate

Agenția Națională de

Integritate a emis raportul de evaluare din 23 februarie 2012 în care au fost

identificate elemente în sensul existenței unei incompatibilități a

recurentei-reclamante B.C.N., începând cu data de 19 decembrie 2008 - data

validării mandatului de deputat, motivat de deținerea simultană a calității de

deputat în Parlamentul României, cât și a funcției de director-manager al

C.V.G. București, funcție de conducere specifică unei instituții publice,

încălcând astfel dispozițiile art. 71 alin. (2) din Constituția României, art.

81 alin. (2) și art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele

măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice și

în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Acțiunea formulată de

recurenta-reclamantă pentru anularea acestui raport a fost respinsă ca

neîntemeiată prin Sentința civilă nr. 3369 din 21 mai 2012 a Curții de Apel

București, constatându-se în mod judicios lipsa de temei a tuturor motivelor de

nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost

completată la data de 24 octombrie 2011.

Motivul de

nelegalitate prin care s-a invocat necompetența intimatei Agenția Națională de

Integritate de a evalua situațiile de incompatibilitate a fost corect respins

de prima instanță, reținându-se lipsa de relevanță a opiniei exprimate în

adresa din 30 ianuarie 2009 de Comisia juridică, de disciplină și imunități din

Camera Deputaților.

Față de reglementarea

cuprinsă în Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor

și demnităților publice, instanța de fond a constatat întemeiat că singura

instituție care are competența legală să evalueze situațiile de

incompatibilitate pe baza unei proceduri reglementate în lege organică este

Agenția Națională de Integritate, instituție înființată în scopul asigurării

integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea

corupției instituționale, prin exercitarea de responsabilități în evaluarea

declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a

modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a

conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele care

îndeplinesc funcții și demnități publice, pe perioada îndeplinirii acestora.

Procedura de

constatare a stării de incompatibilitate este reglementată în titlul II

"Proceduri de asigurare a integrității și transparenței în exercitarea

funcțiilor și demnităților publice" din Legea nr. 176/2010, lege care în

art. 22 alin. (1) prevede dreptul persoanei care face obiectul evaluării de a

contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a

incompatibilității la instanța de contencios administrativ, conform

principiilor constituționale din art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1) din

Constituție privind legalitatea actului de justiție, independența judecătorului

și supunerea lui numai legii.

Față de acest cadru

constituțional și legal privind regimul juridic al incompatibilităților, este

într-adevăr lipsit de relevanță răspunsul comunicat recurentei-reclamante de

Comisia juridică, de disciplină și imunități din Camera Deputaților în baza

regulamentului propriu al acestei Camere a Parlamentului, ca act cu caracter

normativ adoptat în limitele autonomiei regulamentare pentru propria organizare

și funcționare.

Normele de organizare

internă a Camerei Deputaților sau a Senatului prevăd procedura de încetare a

mandatului unui parlamentar care se află în stare de incompatibilitate, dar

prin această procedură, Parlamentul (fie Camera Deputaților, fie Senatul), în

calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate

legiuitoare a țării, nu poate să se substituie puterii judecătorești și să

soluționeze, prin hotărâri proprii, litigiile care țin de competența

instanțelor judecătorești, neavând competența constituțională de a realiza

justiția, respectiv de a aplica legea pentru rezolvarea proceselor dintre

subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea

drepturilor lor subiective.

Instanța de

contencios constituțional, reținând principiul constituțional al separării

puterilor în stat, s-a pronunțat prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012

(publicată în M. Of. nr. 800/28.11.2012) că, deși, în aparență, dispozițiile

regulamentului unei Camere a Parlamentului și cele ale Legii nr. 176/2010

operează o suprapunere de competență între Camera Parlamentului, pe de o parte,

și Agenția Națională de Integritate și instanțele judecătorești, pe de altă

parte, în realitate, cele două reglementări prevăd două proceduri distincte cu

privire la constatarea stării de incompatibilitate și efectele pe care le

produce o atare constatare.

Astfel, s-a

considerat că, în virtutea autonomiei parlamentare, fiecare Cameră a

Parlamentului poate constata, potrivit procedurii interne, atât starea de

incompatibilitate, care este prevăzută de lege și de regulament, cât și

încetarea de drept a mandatului de parlamentar și vacanța locului respectiv, în

schimb, potrivit Legii nr. 176/2010, Agenția Națională de Integritate prin

raportul de evaluare și ulterior, instanța judecătorească învestită cu

soluționarea contestației formulată împotriva acestui raport nu pot constata

decât starea de incompatibilitate în care se află parlamentarul, fără a avea

competențe cu privire la dispunerea încetării calității de parlamentar și de

aceea, după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, devin din nou incidente

prevederile regulamentare, în sensul că, raportul de evaluare, alături de

hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă constituie temeiul adoptării

hotărârii Camerei Parlamentului prin care se constată încetarea de drept a

mandatului de parlamentar și vacanța locului respectiv.

În consecință,

autonomia regulamentară a fiecăreia din Camerele Parlamentului nu poate fi

exercitată în mod discreționar, abuziv, cu încălcarea prevederilor

constituționale, legale și chiar regulamentare în vigoare și acesta este

argumentul principal care legitimează procedura instituită prin Legea nr.

176/2010, accesul la justiție constituind o garanție constituțională în

favoarea parlamentarului împotriva abuzului autorității administrative (Agenția

Națională de Integritate), pe de o parte, cât și împotriva abuzului autorității

legiuitoare, pe de altă parte, garanție menită să asigure o protecție sporită

mandatului pe care parlamentarul îl exercită.

Motivul de

nelegalitate prin care s-a invocat dubla sancționare pentru aceeași faptă a

fost corect respins de prima instanță, constatându-se că, raportul de evaluare

din 23 februarie 2011 a fost întocmit de Agenția Națională de Integritate cu

respectarea condițiilor procedurale prevăzute de Legea nr. 176/2010, în baza

sesizării din oficiu în lucrarea din 16 noiembrie 2010.

Recurenta a susținut

neîntemeiat existența unei contradicții între concluziile raportului de

evaluare din 16 noiembrie 2011 și soluția de clasare dispusă de aceeași

autoritate publică în Dosarul nr. A/780/1.1/2009, întrucât închiderea acestei

prime lucrări a fost consecința încetării efectelor juridice ale dispozițiilor

din Legea nr. 144/2007 care abilitau Agenția Națională de Integritate să

parcurgă procedura de control demarată, prin declararea lor ca

neconstituționale în Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 pronunțată de Curtea

Constituțională (publicată în M. Of. nr. 294/5.05.2010).

Neconstituționalitatea

prevederilor legale care constituiau temeiul juridic al procedurii de control

și expirarea termenului prevăzut în art. 147 alin. (1) din Constituția României

pentru punerea în acord a acestor prevederi neconstituționale cu Constituția au

determinat prima soluție de clasare și prin urmare, aceasta nu este rezultatul

exercitării de către Agenția Națională de Integritate a prerogativelor de

control și finalizării acestora printr-un act administrativ de autoritate din

perspectiva constatării existenței sau inexistenței unei stări de

incompatibilitate a recurentei-reclamante, astfel că nu se poate reține o

contradicție între cele două lucrări sau o dublă sancționare a persoanei

evaluate.

Motivul de

nelegalitate prin care a fost criticată interpretarea dată de agenția intimată

dispozițiilor legale care reglementează regimul juridic al incompatibilităților

parlamentarilor a fost corect respins de instanța de fond, constatându-se

legalitatea raportului de evaluare din 23 februarie 2011, atât din punct de

vedere procedural, cât și din punct de vedere al normelor de drept material

referitoare la existența unei stări de incompatibilitate prin deținerea

simultană a calității de deputat în Parlamentul României și a funcției de

director/manager la o instituție publică de cultură.

Concluzia instanței

de fond s-a întemeiat pe următorul cadru constituțional și legal privind

regimul juridic al incompatibilităților parlamentare, în vigoare la data

întocmirii raportului de evaluare din 23 februarie 2011:

- dispozițiile art.

71 alin. (2) din Constituția României și ale art. 14 alin. (2) din Legea nr.

96/2006 republicată privind Statutul deputaților și senatorilor potrivit cărora,

calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei

funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului;

- dispozițiile art.

81 din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora, calitatea de deputat sau de senator

este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate,

potrivit Constituției, cu excepția celei de membru al Guvernului, iar prin

funcții publice, incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se

înțelege funcțiile din administrația publică asimilate celor de ministru,

funcțiile de secretar de stat, subsecretar de stat și funcțiile asimilate celor

de secretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea

Guvernului sau a ministerelor, funcțiile din Administrația Prezidențială, din

aparatul de lucru al Parlamentului și al Guvernului, funcțiile de conducere

specifice ministerelor, celorlalte autorități și instituții publice, funcțiile

de consilieri locali și consilieri județeni, de prefecți și subprefecți și

celelalte funcții de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcțiile

de primar, viceprimar și secretar ai unităților administrativ-teritoriale,

funcțiile de conducere și execuție din serviciile publice descentralizate ale

ministerelor și celorlalte organe din unitățile administrativ-teritoriale și

din aparatul propriu și serviciile publice ale consiliilor județene și

consiliilor locale, precum și funcțiile care, potrivit legii, nu permit

persoanelor care le dețin să candideze în alegeri;

- dispozițiile art. 82

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora calitatea de deputat

și senator este, de asemenea, incompatibilă cu funcția de președinte,

vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al

consiliului de administrație sau cenzor la societățile de asigurare și cele

financiare, precum și la instituțiile publice.

Aceste dispoziții

legale au fost corect aplicate circumstanțelor concrete ale cauzei,

reținându-se că funcția deținută de recurenta-reclamantă de director-manager al

C.G. București (C.V.G. București), instituție publică aflată în subordinea

Consiliului General al Municipiului București, este o funcție publică de

conducere, remunerată de autoritate în baza unui contract de management

încheiat pe durată determinată conform Legii nr. 269/2009 pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 189/2008 privind managementul

instituțiilor publice de cultură.

Calificarea

contractului de management încheiat de recurenta-reclamantă a fost determinată

în baza definițiilor legale prevăzute în cuprinsul Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 189/2008, din care rezultă că managementul are semnificația de

organizare, gestionare și conducere a activității unei instituții publice de

cultură de către o persoană fizică sau juridică, pe baza setului de cerințe

definite de autoritate în caietul de obiective, iar contractul de management

cuprinde clauze organizatorice, financiare și tehnice, prin care managerul

dobândește calitatea de ordonator terțiar de credite, cu obligația de asumare a

responsabilităților care decurg din această calitate: gestionarea și

administrarea patrimoniului public încredințat instituției pe care o conduce,

adoptarea de măsuri în vederea îndeplinirii prevederilor bugetului anual de

venituri și cheltuieli al aceleiași instituții.

Instanța de fond a

avut în vedere și dispozițiile art. 28 alin. (2) și art. 29 ale acestui act

normativ care prevăd că, remunerația managerului persoană fizică este asimilată

din punct de vedere fiscal veniturilor salariale, iar cuantumul acesteia se

stabilește la nivelul maxim brut care se plătește în instituția publică, în

condițiile legii, majorat cu până la 55% din acesta.

De asemenea, s-a

reținut că, potrivit clauzelor contractelor de management din 22 august 2008 și

din 5 martie 2009 semnate de recurenta-reclamantă, contractul de management a

fost asimilat unui contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.

Instanța de fond a

stabilit judicios că domeniul de activitate al instituției publice și temeiul

de drept al contractului de management încheiat de recurenta-reclamantă nu

justifică incidența în cauză a excepției reglementate de dispozițiile art. 82

alin. (3) din Legea nr. 161/2003, care prevăd că, deputații și senatorii pot

exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice

și al creației-artistice.

Recurenta-reclamantă

a invocat neîntemeiat această reglementare, întrucât funcția sa de conducere,

chiar dacă vizează conducerea unei instituții publice de spectacole, nu se

exercită printr-o activitate de creație literar-artistică, implicând atribuții

de gestionare, conducere și organizare a instituției, ceea ce presupune măsuri

organizatorice cu privire la personal, buget, organizarea activității, precum

și prerogative de angajator, elaborarea proiectelor de buget, inclusiv prin

prefigurarea unor achiziții publice de bunuri, lucrări și servicii necesare

desfășurării activității instituției.

Toate aceste

activități sunt independente de domeniul creației literar-artistice în care

funcționează instituția de cultură respectivă, așa după cum rezultă de altfel

și din clauzele contractului de management și din conținutul caietului de

obiective pentru realizarea căruia s-a încheiat și care, potrivit dispozițiilor

art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 189/2008, cuprinde prevederi organizatorice,

financiare și tehnice privind proiectul de management și anume:

- date despre

activitatea, bugetul și specificul instituției publice de cultură;

- regulamentul de

organizare și funcționare al instituției;

- sarcini și obiective

pentru management.

Același act normativ

prevede în art. 12 alin. (1) că, prin caietul de obiective, candidaților li se

solicită analize cu privire la organizarea și situația economico-financiară a

instituției publice de cultură, programele și planul de acțiune pentru

îndeplinirea misiunii specifice a acestei instituții și o previziune a

situației economico-financiare, cu estimarea recurselor financiare necesare,

spre a fi alocate de către autoritate.

În atare situație,

funcția publică de conducere deținută de recurenta-reclamantă la o instituție

publică de cultură are aceeași natură juridică cu funcțiile publice prevăzute

la art. 81 și art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 ca fiind

incompatibile cu mandatul de deputat sau de senator, deoarece prin cumularea

calității de parlamentar cu o asemenea funcție, parlamentarul poate intra în

conflict cu prerogativele și obligațiile statutului său și astfel, confuzia de

competențe și de calități generată de un astfel de cumul este în dauna

funcțiilor îndeplinite, a imparțialității, obiectivității și independenței pe

care exercițiul lor corect îl presupune.

Cum existența stării

de incompatibilitate este condiționată de exercitarea în același timp a

mandatului de parlamentar și a uneia din funcțiile publice prevăzute în art. 81

- 82 din Legea nr. 161/2003, devine lipsit de relevanță argumentul

recurentei-reclamante că nu a fost funcționar public în perioada verificată și

în consecință, prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici nu pot fi avute în vedere pentru exceptarea sa de la regimul juridic al

incompatibilităților parlamentarilor, nefiind aplicabile raportului juridic

dedus judecății în prezenta cauză.

Pentru considerentele

care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul

recurs ca nefondat.

de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 și art. 20 din Legea nr. 554/2004,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de N.C.B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de N.C.B. împotriva Sentinței civile nr. 3369 din 21 mai 2012 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL