ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2657/2016

Decizia nr. 2657/2016

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 05.07.2013, sub nr. x/59/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. 26009/G/II/12.06.2013 emis de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 424 din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a respins contestația reținând următoarele:

Reclamantul a exercitat funcția de membru al Camerei Deputaților în intervalul 19.12.2008-20.12.2012. De asemenea, începând din 22.01.2007 și până în prezent, reclamantul este asociat unic la SC B. SRL, deținând și funcția de administrator al acesteia, potrivit actelor constitutive și mențiunilor operate în evidențele Registrului Comerțului.

Prin adresa nr. 36016/G/II/31.07.2012, inspectorul de integritate l-a informat pe reclamant despre declanșarea din oficiu, în temeiul art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010, a procedurii de evaluare cu privire la respectarea regimului incompatibilităților în perioada deținerii demnității publice, menționând că, în ipoteza în care din activitatea de evaluare astfel demarată vor rezulta elemente în sensul existenței unei incompatibilități, va fi informat și va fi invitat pentru prezentarea unui punct de vedere.

La aceeași dată de 31.07.2012, pârâta Agenția Națională de Integritate a solicitat la Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, datele de identificare ale reclamantului, acestea fiind comunicate prin adresa înregistrată la pârâtă sub nr. 36970/G/II/10.08.2012, iar D.G.F.P. Arad a comunicat situația veniturilor obținute de reclamant, declarațiile și fișele fiscale etc., cu adresa nr. 45979/G/II/16.10.2012.

Pârâta a transmis ulterior reclamantului adresa nr. 46465/G/II/18.10.2012, prin care îi aducea la cunoștință că au fost identificate elemente în sensul existenței unei stări de incompatibilitate în perioada în care a deținut simultan calitatea de deputat și cea de asociat unic și administrator la SC B. SRL, acesta fiind invitat la sediul Agenției pentru prezentarea punctului său de vedere, a probelor, datelor ori informațiilor necesare pentru lămurirea acestui aspect.

Prin adresa nr. 52427/G/II/2012, pârâta a reiterat această invitație.

Ulterior, a solicitat Oficiului Național al Registrului Comerțului istoricul SC B. SRL, împreună cu toate documentele ce au stat la baza înscrierilor în evidențe, fiind comunicate documentele prin adresa nr. 58013/G/II/12.12.2012.

Reclamantul susține că raportul de evaluare nr. 26009/G/II/12.06.2013 este nul, întrucât, pe de o parte, a fost întocmit în baza unor informații obținute cu încălcarea interdicțiilor din art. 13 alin. (1) al Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, deoarece nu a fost respectat dreptul său la apărare în procedura de evaluare, nefiindu-i comunicat un proiect al raportului și al documentelor ce au fost analizate pentru identificarea elementelor de incompatibilitate, pentru ca acesta să-și exprime punctul de vedere în scris ori să fie ascultat în apărare.

A arătat instanța că în art. 13 alin. (2) din lege, chiar după ce se precizează în primul paragraf care sunt procedurile ce pot fi derulate, în cadrul activității de evaluare a averii, anterior și ulterior informării și invitării persoanei evaluate pentru prezentarea unui punct de vedere, legiuitorul a stabilit sancțiunea nulității actelor de evaluare doar în măsura în care inspectorul a valorificat date sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată potrivit dispozițiilor art. 14.

A apreciat instanța de fond că raportul de evaluare își păstrează legalitatea, indiferent dacă reclamantul s-a aflat stare de incompatibilitate pe toată durata mandatului de deputat ori doar pe o parte a acesteia. De asemenea, concordant celor consemnate în raport, că art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 consacră incompatibilitatea calității de deputat cu funcția de administrator la societățile comerciale, fără a distinge după cum acestea derulează sau nu activitate ori își întrerup temporar activitatea, după cum acestea înregistrează sau nu venituri ori profit, a dedus că nu se poate condiționa existența situației de incompatibilitate de alte elemente decât cele strict înscrise în textul legal, respectiv existența simultană a calității de parlamentar și de administrator la o societate comercială.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs recurentul reclamant A., pentru motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., prin referire la următoarele aspecte:

I. Aplicabilitatea în cauză a art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene și soluția greșită a instanței asupra acestei chestiuni

În cuprinsul hotărârii recurate, instanța a refuzat să analizeze argumentele reclamantului privind aplicarea dispozițiilor art. 41 din Cartă ori a jurisprudenței C.J.U.E. în materia dreptului la apărare, cu motivarea că raportul juridic dedus judecății nu este guvernat de dreptul comunitar (de legislația Uniunii Europene), ci exclusiv de dreptul intern, respectiv de Legea nr. 176/2010, în ceea ce privește procedura de urmat în cursul activității de evaluare.

Această motivare este incompatibilă cu dispozițiile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României și cu misiunea judecătorului național de prim judecător cu putere de jurisdicție europeană.

În acest context, recurentul a adresat instanței de recurs o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a fost solutionată în sensul respingerii la data de 23.02.2016, pentru motivele expuse în încheierea de ședință.

II. Aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în latura penală, și soluția greșită a primei instanțe cu privire la această chestiune

Recurentul reclamant a reiterat susținerea că în cauză este incident art. 6 din Convenție, el fiind în mod clar vizat de o „acuzație în materie penală”. Astfel, raportat la natura și gravitatea sancțiunii căreia îi este expus - interdicția de a ocupa o funcție publică pentru o perioadă de 3 ani - litigiul intră în „materia penală”. În consecință, îi sunt aplicabile garanțiile speciale prevăzute de art. 6 parag. 2 și 3 din Convenție, care se adaugă garanțiilor generale prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție.

Recurentul-reclamant a apreciat că în cauză procedura în ansamblul ei nu a fost echitabilă, nici în faza administrativă desfășurată la nivelul Agenției Naționale de Integritate și nici în faza procedurii judiciare, fiind astfel încălcate prevederile art. 6 parag. 1 coroborate cu cele ale art. 6 parag. 3 lit. b) și d) din Convenție, pentru următoarele argumente:

a) În cursul procedurii nu a fost respectat principiul contradictorialității. C.E.D.O. a statuat ca egalitatea armelor „implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta argumentele (...) în condiții care să nu o plaseze într-o poziție dezavantajoasă netă prin raportare la adversarul ei”. Contradictorialitatea presupune, în principiu, posibilitatea de a lua cunoștință de observațiile celorlalte părți și de probele propuse, precum și de a le discuta. În speță, procedura de evaluare la nivelul Agenției Naționale de Integritate a fost secretă, iar persoana acuzată a putut lua cunoștință de toate piesele dosarului doar după formularea acțiunii judiciare și depunerea, alăturat întâmpinării, a unei copii a dosarului de evaluare. Cu rea-credință însă, judecătorul fondului a subminat principiul contradictorialității și în faza de judecată, respingând orice solicitare de audiere a persoanelor care au contribuit la redactarea raportului de evaluare și la pretinsa comunicare a acestuia.

b) Administrarea probelor nu a fost echitabilă. În procedura desfășurată în fața Agenției Naționale de Integritate, recurentul-reclamant nu a avut posibilitatea să propună nicio probă în apărare, iar în procedura judiciară, instanța a respins toate probele solicitate în apărare.

De asemenea, a beneficiat de un termen de doar 10 zile pentru a răspunde întâmpinării formulate de pârâtă și nu a avut posibilitatea de a interoga funcționarii care au declanșat procedura și au pregătit raportul de evaluare.

III. Aplicarea greșită a normelor de drept referitoare la comunicarea actelor administrative către reclamant

Poziția judecătorului fondului a fost rigidă, liniară și contrară reclamantului-recurent, în ceea ce privește modalitatea de comunicare a actelor administrative, deși în cauză nu există dovezi că s-ar fi încercat comunicarea unui proiect al raportului de evaluare și/sau a documentelor din dosarul de evaluare, asupra cărora reclamantul să poată exprima un punct de vedere util; nu au existat demersuri active pentru contactarea reclamantului și invitarea acestuia de a participa la procedura gestionată de Agenția Națională de Integritate.

Instanța de fond a respins aceste argumente cu motivarea că, în lipsa înscrierii în fals, mențiunile funcționarilor publici se bucură de prezumția de legalitate.

Recurentul a reiterat, totodată, susținerea că, în lipsa transmiterii unei scrisori cu conținut declarat, nu există certitudinea că în plicurile pretins transmise în octombrie 2012 și noiembrie 2012 s-ar fi găsit invitațiile de a participa la procedură.

IV. Aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la aspectele de fond

În privința chestiunilor de fond, cu titlu prealabil, recurentul a precizat că, în ciuda susținerilor Agenției Naționale de Integritate, a declarat calitatea sa de „asociat unic” al SC B. SRL în cuprinsul declarațiilor de interese depuse la Camera Deputaților (calitate deținută de la momentul fondării societății, în anul 2009), prin completarea rubricii nr. 1 din formularul declarației („Asociat sau acționar la societăți comerciale, companii/societăți naționale, instituții de credit, grupuri de interes economic, precum și membru în asociații, fundații sau alte organizații neguvernamentale”, iar nu a rubricii nr. 2, care se referă la „Calitatea de membru în organele de conducere, administrare și control ale societăților comerciale, regiilor autonome, companiilor/societăților naționale, instituțiilor de credit, grupurilor de interes economic, asociațiilor sau fundațiilor sau al altor organizații neguvernamentale”, recurentul neavând nici în drept și nici în fapt calitatea de administrator al societății.

Funcționarea societății comerciale cu un asociat unic prezintă o particularitate. Atât timp cât la administrarea societății nu a fost numită o altă persoană decât asociatul unic, nu există un veritabil administrator, asociatul unic exercitând toate atribuțiile curente de gestionare a activității societății, această concluzie rezultând și din dispozițiile coroborate ale art. 137 și art. 196

1

din Legea nr. 31/1990.

În aceste condiții, având în vedere faptul că nu a exercitat în drept funcția de administrator al societății B. SRL s-a reținut eronat încălcarea art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2013.

A afirmat recurentul reclamant faptul că reglementările în vigoare nu fac referire expresă la situația asociatului unic într-o societate comercială, arătând totodată că nu ar fi produs vreo consecință juridică „demisia” sa formală din funcția de administrator al societății, în condițiile în care putea exercita oricum, în continuare, în calitate de asociat unic, toate atribuțiile administratorului, inclusiv în temeiul unui contract individual de muncă, fără să fie incompatibil.

În perioada decembrie 2008 - decembrie 2012, în care recurentul a fost deputat, SC B. SRL nu a desfășurat niciun fel de activitate, așa cum rezultă din evidențele oficiale, publice, ale Ministerului Finanțelor Publice (portalul mfinante.ro). În consecință, recurentul reclamant nu a exercitat nici în fapt funcția de administrator al societății și nu a beneficiat în vreun fel de pe urma acestei societăți.

Pe de altă parte, orice formă a răspunderii juridice se bazează pe necesitatea unui prejudiciu concret, iar în speță un asemenea prejudiciu nu există și nu a fost evocat de către intimata pârâtă.

Conchide recurentul reclamant că nu a încălcat interdicția prevăzută de art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2013, neexistând niciun motiv pentru care să-i fie aplicată sancțiunea interdicției de a ocupa o funcție publică timp de trei ani.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Prin încheierea de ședință din 10.11.2015, pronunțată în condițiile art. 493 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

Prin încheierea de ședință din 23.02.2016, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant A., pentru motivele arătate în încheiere.

La 14.06.2016, a fost admisă cererea formulată de recurentul-reclamant A. de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1)-(3), art. 26 alin. (1) și art. 53 din Constituția României, fiind respinse ca inadmisibile excepțiile de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant cu privire la Protocolul de colaborare dintre Agenția Națională de Integritate și Ministerul Administrației și Internelor, Protocolul de colaborare dintre Agenția Națională de Integritate și Parlamentul României - Camera Deputaților, Protocolul de colaborare dintre Agenția Națională de Integritate și Oficiul Național al Registrului Comerțului, Protocolul de colaborare dintre Agenția Națională de Integritate și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Arad, precum și la actele cu nr. 3536418 din 07.08.2012 emis de Ministerul Administrației și Internelor, nr. 51/3722 din 12.09.2012 emis de Camera Deputaților, nr. 780670 din 18.09.2012 emis de Oficiul Național al Registrului Comerțului și nr. 106884 din 09.10.2012 emis de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Arad, pentru motivele arătate în încheierea de ședință de la acea dată.

Împotriva cererii de recurs intimata pârâtă Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare, dar la data de 05.10.2016 a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului și menținerea soluției de respingere a contestației, susținând, în esență, că procedura de evaluare a respectat toate principiile reglementate de Legea nr. 176/2010, că reclamantul a fost informat despre declanșarea procedurii de evaluare, că efectuarea verificărilor s-a desfășurat cu respectarea dispozițiile art. 8, 13, 15, 20 și 21 din Legea nr. 176/2010, fiind expediate două scrisori recomandate cu confirmare de primire pentru informarea reclamantului privind identificarea unor elemente în sensul existenței unei stări de incompatibilitate și solicitarea punctului său de vedere, că în mod întemeiat s-a reținut existența stării de incompatibilitate, raportat la dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, art. 196 alin. (1) și art. 200 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, fiind lipsită de relevanță întreruperea temporară a activității societății ori faptul că funcția de administrator nu a fost efectiv desfășurată pe durata exercitării demnității publice, având în vedere modul în care este reglementată incompatibilitatea în Legea nr. 161/2003.

La rândul său, recurentul reclamant a depus, la data de 14.10.2016, concluzii scrise prin care a arătat că înțelege să-și mențină poziția cu privire la toate motivele de recurs formulate.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cât privește susținerea recurentului referitoare la faptul că sesizarea din oficiu nu se justifica în cauză, fiind declanșată din motive politice, Înalta Curte consideră că este o simplă speculație, întrucât - așa cum corect a reținut și instanța de fond - art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 abilitează autoritatea intimată să îndeplinească din oficiu activitatea de evaluare, fără a stabili doar anumite situații în care ar urma să procedeze astfel, iar în condițiile în care, potrivit art. 2 din aceeași lege, deputații și senatorii au obligația de a completa anual declarații de avere și de interese care se transmit Agenției, este evident că inspectorul de integritate poate identifica elemente care să justifice o sesizare din oficiu chiar și numai pe baza mențiunilor din respectivele declarații.

Referitor la încălcarea art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene de către autoritatea pârâtă și de către instanța de fond, se reține că potrivit acestor prevederi comunitare „(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.

(2) Acest drept include în principal:

(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;

(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;

(c) obligația administrației de a-și motiva deciziile.”

În speță, este dovedit însă faptul că autoritatea intimată și-a îndeplinit in conformitate cu dispozițiile legale obligațiile procedurale.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar, reiese că și-a respectat obligația de informare în legătură cu declanșarea procedurii de evaluare, nefiindu-i imputabil faptul că, ulterior acestei informări, recurentul reclamant nu a dat curs invitației comunicate și recomunicate, potrivit legii, de a-și prezenta punctul de vedere și probele considerate necesare în apărare.

De asemenea, legea nu prevede obligația de comunicare mai întâi a unui proiect al raportului de evaluare, iar raportul propriu-zis, care reprezintă „decizia” în sensul art. 41 din Cartă, are conținutul reglementat de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 161/2003, motivarea sa susținând corespunzător concluziile inspectorului care l-a întocmit.

Înalta Curte apreciază ca in mod corect a reținut instanța de fond și faptul a dispozițiile C. proc. civ. în materia citării nu sunt compatibile cu cele speciale din Legea nr. 176/2010, care impune ca activitatea de evaluare sa se desfășoare pe baza principiului confidențialității, comunicarea invitației către persoana evaluată la locul de muncă ori prin publicitate contravenind acestui principiu.

Recurentul mai invoca, în susținerea criticilor de nelegalitate, cele statuate de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în cauza C

‑

201/14 (Smaranda Bara și alții împotriva Președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, Agenției Naționale de Administrare Fiscală), în sensul că: „Art. 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.”

Înalta Curte arată că situația din cauza Bara și alții nu este similară celei din prezentul dosar sub aspect factual, de vreme ce intimata pârâtă a solicitat doar date necesare pentru stabilirea în concret a stării de incompatibilitate, iar transmiterea și utilizarea eventualelor informații financiare care nu erau publice s-a realizat numai după efectuarea comunicării și, respectiv, recomunicării informării, potrivit art. 21 din Legea nr. 176/2010.

De asemenea, în ceea ce privește solicitarea de date de la Fisc mai înainte de comunicarea celei de-a doua informări, Înalta Curte constată că nu ar putea fi reținută ca o vătămare în drepturi a recurentului, în condițiile în care el însuși a înțeles să se prevaleze de aceste date pentru a-și susține apărarea întemeiată pe lipsa activității/veniturilor societății.

Astfel, recurentul a arătat ca: „SC B. SRL nu a desfășurat niciun fel de activitate, așa cum rezultă din evidențele oficiale, publice, ale Ministerului Finanțelor Publice (portalul mfinante.ro)”

Nici sub aspectul reglementării legale incidente nu există similitudine. Astfel, spre deosebire de prevederea unică din Legea privind reforma în domeniul sănătății nr. 95/2006 (art. 315 „Datele necesare pentru stabilirea calității de asigurat vor fi trans mise în mod gratuit caselor de asigurări de sănătate de către autoritățile, instituțiile publice și alte instituții, pe bază de protocol.”), Legea nr. 176/2010 abilitează Agenția Națională pentru Integritate să solicite și să prelucreze informații nepublice necesare stabilirii stării de incompatibilitate sau de conflict de interese, însă stabilește și garanții corespunzătoare, prin reglementarea unei proceduri administrative detaliate, care impune obligația de informare a persoanei evaluate și creează cadrul legal pentru exercitarea de către aceasta a dreptului la apărare în cursul acestei proceduri.

Critica recurentului reclamant potrivit căreia soluția primei instanțe este greșită în raport cu prevederile art. 6 (în latura penală) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este nefondată, întrucât nici în faza administrativă, nici în faza procedurii judiciare nu a fost respectat principiul contradictorialității, iar administrarea probelor nu a fost echi-tabilă, nu poate fi nici ea primită.

Astfel, Înalta Curte constată din actele dosarului că, în procedura desfășurată în fața Agenției Naționale de Integritate, prin comunicarea și recomunicarea invitației, potrivit legii, i s-a creat posibilitatea de a exprima un punct de vedere și de a propune probe, dar nu a înțeles să ridice de la poștă recomandatele, deși a fost avizat și reavizat în acest sens, iar în procedura judiciară, instanța a respins motivat probele, apreciind în mod suveran asupra utilității și concludenței acestora în raport cu obiectul acțiunii și împrejurările cauzei.

Cât privește faptul că recurentul reclamant „a beneficiat de un termen de doar 10 zile pentru a răspunde întâmpinării formulate de pârâtă”, se constată că acest termen este impus de art. 201 alin. (2) C. proc. civ., care nu a fost declarat neconstituțional până în prezent și care, fiind stabilit în cadrul marjei de apreciere care revine statului pentru reglementarea condițiilor de exercitare a dreptului de acces la o instanță, nu aduce atingere art. 6 din Convenție, chiar potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O.

Referitor la susținerea recurentului în sensul că, în lipsa transmiterii unei scrisori cu conținut declarat, nu există certitudinea că în plicurile pretins comunicate în octombrie 2012 și noiembrie 2012 s-ar fi găsit invitațiile de a participa la procedura de evaluare, se apreciază că, în mod corect, instanța de fond a reținut că, în lipsa înscrierii în fals a recurentului împotriva acestor acte, mențiunile funcționarilor publici se bucură de prezumția de legalitate.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, deși a luat cunoștință de deschiderea unei investi-gații în ceea ce îl privește, recurentul reclamant nu a probat în niciun fel situația concretă pentru care s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă de a lua cunoștință de comunicarea acestei invitații, nu a prezentat nicio explicație rezonabilă pentru faptul că nu s-a prezentat pentru ridicarea invitației transmise prin scrisoare recomandată și, în general, pentru dezinteresul arătat referitor la modul de finalizare a cercetării.

Este de observat, totodată, faptul că la aceeași adresă de domiciliu s-a realizat în fapt, fără vreun impediment, comunicarea primei informări (cu semnătură de primire), precum și a raportului de evaluare contestat în cauză.

De altfel, tocmai pentru că îndeplinirea procedurii de comunicare nu poate fi lăsată la discreția destinatarului comunicării, care ar fi interesat să împiedice autoritatea, prin atitudinea sa subiectivă, să realizeze comunicarea, pentru a atrage incidența cauzei de nulitate absolută reglementate de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, legiuitorul a prevăzut expres în art. 21 alin. (2) din același act normativ că, în lipsa confirmării de primire de către persoana evaluată a invitației de a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate „poate întocmi raportul de evaluare după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare”.

Este evident că nu este vorba de o nelegalitate, ci de faptul că, în realitate, recurentul reclamant nu este de acord cu soluția legiuitorului, cuprinsă în art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 (în sensul întocmirii raportului de evaluare după ce s-a efectuat o recomunicare, dacă o primă comunicare a eșuat). Or, aplicarea legii este obligatorie, câtă vreme dispozițiile sale nu sunt declarate neconstituționale.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că starea de incompatibilitate constatată de autoritatea intimata rezulta încă de la data sesizării din oficiu din documente care se încadrează în categoria informațiilor publice, respectiv din declarațiile de avere și interese completate de către persoana evaluată, publicate pe portalul declarațiilor administrat de Agenția Națională de Integritate, din Hotărârea Camerei Deputaților nr. 40 din 19 decembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 859/19.12.2008, și din evidențele Oficiului Național al Registrului Comerțului [registru care este public, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1990], astfel ca nu se poate reține vreo vătămare a recurentului decurgând din utilizarea acestor informații mai înainte de informarea și invitarea sa pentru a prezenta un punct de vedere și a propune probe, iar în privința celorlalte date, așa cum am arătat deja, recurentul însuși face referire la situația financiară a SC B. SRL, pentru a contrazice concluziile raportului de evaluare).

Înalta Curte constată că, potrivit înregistrărilor din registrul comerțului, recurentul reclamant avea calitatea de asociat unic și administrator al SC B. SRL la data de 19.12.2008, când a fost validat ca deputat prin Hotărârea nr. 40/2008 a Camerei Deputaților.

De asemenea, reține că, potrivit art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 (în forma în vigoare la data validării mandatului de deputat), „(1) Calitatea de deputat și senator este, de asemenea, incompatibilă cu: a) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice; (…)”, iar în conformitate cu art. 83 din același act normativ „(1) Deputatul sau senatorul care la data intrării în vigoare a prezentului titlu se află în una dintre incompatibilitățile prevăzute de art. 81 și 82 va informa, în termen de 15 zile, Biroul permanent al Camerei din care face parte.”

(2) În termen de 60 de zile de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), deputatul sau senatorul va opta între mandatul de parlamentar și funcția care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre funcții.

(3) După expirarea termenului prevăzut la alin. (2), dacă starea de incompatibilitate continuă să existe, deputatul sau senatorul este considerat demisionat din funcția de deputat sau de senator. Demisia se aduce la cunoștința Camerei din care face parte parlamentarul. Hotărârea Camerei prin care se constată demisia se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(4) Procedura de constatare a incompatibilității este cea prevăzută în Regulamentul Camerei Deputaților și în Regulamentul Senatului.”

Pe de altă parte, Înalta Curte a arătat constant în practica sa faptul că textul normei juridice trebuie interpretat teleologic, fiind evident - încă din denumirile Legii nr. 161/2003 și Legii nr. 176/2010 - că scopul acestor reglementări a fost acela de asigurare a unui climat de integritate și de transparență în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoanele în cauză să adopte o conduită de natură să împiedice deturnarea atribuțiilor specifice funcției sau demnității publice în scop personal, interesând deci nu simpla deținere a unei funcții/calități considerate incompatibilă (astfel cum eronat a reținut instanța de fond), ci exercitarea efectivă sau posibilitatea reală și imediată de a exercita.

În această ordine de idei, se constată că recurentul reclamant a înțeles să iasă din pasivitate, făcând demersuri pentru a pune capăt stării sale de incompatibilitate, abia la data de 30 septembrie 2010.

Această împrejurare rezultă din cererea de suspendare a activității SC B. SRL pe o durată de trei ani, înregistrată sub nr. 53007 din 30 septembrie 2010 la Oficiul Național al Registrului Comerțului, precum și din faptul că, până la data înregistrării acestei cereri, au fost depuse regulat situațiile financiare (bilanțuri) anuale ale societății, neobținerea de venituri pe peri-oada anterioară datei de 30.09.2010 neechivalând cu suspendarea sau încetarea activității societății și, cu atât mai puțin, cu încetarea definitivă sau temporară a calității de administrator a recurentului.

Nu se poate ține seama de data de 16.09.2010 indicată retroactiv în cererea de suspendare formulată în numele societății de către recurentul reclamant, întrucât potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, „(1) Înmatricularea și mențiunile sunt opozabile terților de la data efectuării lor în registrul comerțului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicație, acolo unde legea dispune astfel. (2) Persoana care are obligația de a cere o înregistrare nu poate opune terților actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceștia.”

Este nefondată susținerea recurentului în sensul că nu a exercitat nici în fapt, nici în drept funcția de administrator al societății B. SRL, întrucât - pe de o parte - potrivit celor expuse anterior, activitatea societății a fost suspendată abia la data de 30.09.2010, în condițiile în care mandatul de deputat al recurentului a început la 19.12.2008, iar - pe de altă parte - în conformitate cu art. 13 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, „(1) În cazul în care, într-o societate cu răspundere limitată, părțile sociale sunt ale unei singure persoane, aceasta, în calitate de asociat unic, are drepturile și obligațiile ce revin, potrivit prezentei legi, adunării generale a asociaților. (2) Dacă asociatul unic este administrator, îi revin și obligațiile prevăzute de lege pentru această calitate. (...)”

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază ca fiind lipsit de relevanță pentru constatarea stării de incompatibilitate faptul că recurentul reclamant nu ar fi obținut efectiv beneficii de pe urma societății, întrucât art. 82 nu distinge după cum societatea comercială realizează sau nu profit.

În sfârșit, afirmația recurentului în sensul că orice formă a răspunderii juridice se bazează pe necesitatea unui prejudiciu concret este irelevantă în speță, întrucât legiuitorul a reglementat regimul incompatibilităților necondiționat de existența unui prejudiciu, iar procedura de evaluare și raportul cu care se finalizează aceasta nu constituie în sine forme de angajare a răspunderii juridice a persoanei evaluate, aspect ce rezultă din art. 22 alin. (2)-(3) și urm. din Legea nr. 176/2010.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa sentința atacată și va admite în parte contestația, anulând parțial raportul de evaluare nr. 26009/G/II/12.06.2013 întocmit de Agenția Națională de Integritate, doar în ceea ce privește perioada 30.09.2010-20.12.2012, menținându-l ca legal pentru perioada 19.12.2008-29.09.2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 424 din 16 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Admite în parte contestația formulată de reclamantul A.

Anulează în parte raportul de evaluare nr. 26009/G/II/12.06.2013 emis de Agenția Națională de Integritate, pentru perioada 30.09.2010-20.12.2012.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 18.10.2016.