ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 895/2016

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată, la data de 1 aprilie 2014, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/12.03.2014 prin care s-a constatat că s-a aflat în stare de incompatibilitate cu funcția de deputat și obligarea pârâtei la repararea, pe cale nepatrimonială, a prejudiciului de imagine suferit de el, prin publicarea pe cheltuiala sa, atât pe pagina de internet www.integritate.eu, cât și într-un ziar de largă răspândire națională și locală, a hotărârii ce se va pronunța, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 300 din 9 iulie 2014, Curtea de Apel Cluj a respins contestația reclamantului. A constatat instanța că raportul contestat a evidențiat faptul că reclamantul deține calitatea de deputat în Parlamentul României, validat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 45/20.12.2012 iar, din relațiile comunicate de Oficiul Național al Registrului Comerțului rezultă că a deținut și funcția de administrator și asociat al SC B. SRL, societate aflată în funcțiune în perioada 04.06.1991 - prezent. A reținut Curtea că împrejurările invocate de reclamant, în sensul că începând cu perioada 2007 - 2008 societatea nu a mai desfășurat activitate din motive obiective, că a fost declarată inactivă la data de 07.10.2010 ca urmare a publicării în Registrul Contribuabililor a deciziei de inactivare și că nu au fost obținute avantaje de ordin patrimonial, nu pot constitui temeiuri pentru a aprecia că în această perioadă reclamantul nu a deținut calitatea de administrator al societății, pentru că suspendarea activității societății în plan economic nu produce nicio consecință în planul statutului juridic al entității economice. S-a considerat că, deși reclamantul a încercat să acrediteze ideea că ar fi existat o întâlnire a asociaților imediat după validarea mandatului său, în care s-a pus în discuție statutul său de administrator, la dosar nu a fost depusă dovada materială a unei astfel de înțelegeri, prin care reclamantul să fi renunțat la atributele de administrator al societății. De asemenea, s-a mai reținut că un astfel de înscris, chiar dacă ar fi existat, nefiind îndeplinite condițiile referitoare la data certă și la înregistrarea în Registrul Comerțului, nu prezintă nicio relevanță în plan juridic, neputând fi opus pârâtei.

Recursul. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Un prim motiv de recurs îl reprezintă, în opinia recurentului reclamant, înlăturarea de către prima instanță a argumentului invocat în contestație, privind declararea ca inactivă a societății B. SRL, la data de 07.10.2010, dată la care a fost publicat pe site-ul ANAF, în Registrul Contribuabililor inactivi/reactivați, Ordinul Președintelui ANAF nr. 2499/21.09.2010, iar efectele față de terți a unei astfel de decizii în raport de prevederile art. 78<SUP>1</SUP> alin. (10) din O.G. nr. 92/2003, se produc din ziua imediat următoare publicării acestui act, respectiv 08.10.2010. Invocând greșita interpretare și aplicare a legii, ca motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488, pct. 8 noul C. proc. civ., recurentul a susținut că intimata pârâtă ANI nu a contestat efectele deciziei de inactivare, limitându-se doar să invoce inopozabilitatea acestei decizii prin evocarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990. A susținut recurentul reclamant că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Ordinul nr. 575/2006 privind stabilirea condițiilor și declararea contribuabililor inactivi, de la data declarării/publicării deciziei de inactivare, respectiv 08.10.2010, a fost suspendat de drept și documentul emis de ONRC prin care persoana verificată de către ANI a fost desemnată ca administrator al SC B. SRL și a fost autorizat să desfășoare activitatea specifică funcției deținute în cadrul persoanei juridice declarate inactive. Un alt motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ., se referă la existența unor motive contradictorii, identificate de recurent ca fiind cele în care instanța de fond a menționat în considerentele sentinței pronunțate că "reclamantul nu a depus la dosar un înscris care să materializeze intenția sa de renunțare la atributele de administrator al societății și că, și în ipoteza în care ar exista un astfel de înscris, în condițiile în care nu a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului pentru a fi opozabil terților și pentru a asigura scopul Legii nr. 161/2003, nu prezintă relevanță juridică în speță." Acest argument, în opinia recurentului, vine în contradicție cu cel în care instanța de fond a susținut că, pentru a fi opozabil terților, "actul juridic nedepus la dosar, ci doar invocat, de care se prevalează partea interesată, trebuie să aibă dată certă." Un al treilea motiv de recurs îl reprezintă, potrivit susținerilor recurentului reclamant, înlăturarea de către instanța de fond a argumentelor invocate în contestație și pe calea concluziilor scrise, privind existența unui înscris care să ateste renunțarea sa la atributele de administrator al societății B. SRL, fiind încălcate astfel prevederile art. 297 noul C. proc. civ., dat fiind faptul că acel înscris se afla în posesia unei terțe persoane. În referire la deținerea de către recurentul A. a calității de administrator al societății B. SRL, se susține în calea de atac a recursului că, imediat după validarea mandatului său de deputat, acesta a înaintat coasociatului său adresa/notificarea de demisie a sa din funcția de administrator, iar documentele semnate și predate cu acea ocazie au rămas în posesia celuilalt asociat. Prin concluziile scrise formulate în fața instanței de fond, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, constând în emiterea unei adrese către SC B. SRL, pentru depunerea înscrisurilor depuse de reclamantul A. la momentul întâlnirii avute de acesta cu asociatul său la finele anului 2012. Această solicitare de completare a probelor administrate în prima instanță a fost justificată de recurentul reclamant în calea controlului judiciar pe faptul că, potrivit prevederilor art. 5, art. 21 și art. 22 din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului și ale art. 278 noul C. proc. civ., înregistrarea în registrul comerțului este o formalitate cerută pentru opozabilitatea unui înscris față de terți, nu pentru valabilitatea respectivului act. A subliniat recurentul că manifestarea sa de voință privind renunțarea la calitatea de administrator al unei societăți comerciale produce efecte de la momentul la care și-a exprimat poziția în acest sens, fiind atributul instanței judecătorești să verifice dacă există un astfel de document care să reflecte voința celui ce formulează declarația de renunțare la funcția anterior deținută. Sub aspectul consecințelor juridice pe care le produce deținerea calității de administrator de către recurentul reclamant, acesta a arătat că pe perioada în care a exercitat funcția de administrator la B. SRL, nu a desfășurat nici un fel de activitate comercială și nu a îndeplinit acte de administrare sau de dispoziție, nici anterior obținerii mandatului său de deputat, nici până la formalizarea deciziei sale de renunțare, prin adoptarea hotărârii AGA care să consfințească renunțarea sa la calitatea de administrator. În referire la petitul doi al cererii de chemare în judecată, susține recurentul că a solicitat repararea prejudiciului moral cauzat prin acuzația adusă prin actul administrativ contestat, aceea că nu a respectat regimul juridic al incompatibilităților, fiindu-i astfel încălcate drepturile personale nepatrimoniale, respectiv onoarea și demnitatea sa. În drept recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488, pct. 6 și 8 noul C. proc. civ., raportat la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și cele ale art. 24 din Legea nr. 176/2010.

Apărările intimaților Prin întâmpinarea depusa la dosar, intimata pârâtă A.N.I. a solicitat instanței de control judiciar să mențină sentința atacată astfel cum a fost pronunțată, prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul A., arătând că, în realitate, criticile aduse hotărârii atacate sunt aceleași cu cele inserate în cuprinsul contestației formulate în fața instanței de fond. Referitor la decizia de inactivare a societății B. SRL, emisă de organul fiscal competent, intimata pârâtă a arătat că suspendarea activității societății în plan economic nu produce nicio consecință în planul statutului juridic al entității economice, altfel spus, lipsa de activitate a societății nu echivalează cu o lipsire de efecte a mențiunilor din Registrul Comerțului privind calitatea de administrator al societății. În legătura cu existența unei întâlniri a asociaților societății B. SRL în care să se pună în discuție statutul de administrator al recurentului pârât, intimata pârâtă a susținut că o altfel de întâlnire nu a fost probată, iar instanța de fond a motivat legal și temeinic că nu poate lua în considerare afirmațiile reclamantului privind renunțarea sa la calitatea de administrator, în lipsa unor dovezi corespunzătoare. Cu privire la deținerea de către recurent a calității de administrator în cadrul unei societăți, intimata a arătat că înscrisul invocat de persoana în cauza, prin care s-a manifestat voința sa de renunțare la calitatea de administrator la B. SRL, nu poate fi opozabil terților, deci nici Agenției Naționale de Integritate, în lipsa înregistrării acestuia la registrul Comerțului, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1996. În referire la prejudiciul pretins de recurentul reclamant a-i fi fost cauzat prin emiterea raportului de evaluare contestat, a arătat intimata ANI ca persoanei vătămate nu i s-a produs o paguba iminentă, conform definiției date acestei noțiuni prin dispozițiile art. 2, alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, astfel ca cererea recurentului de obligare la repararea prejudiciului de imagine ce i s-a adus este nefondata.

Procedura în fața instanței de recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 februarie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 27 mai 2015 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 300 din 9 iulie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Considerentele și soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea pârâtei intimate la motivele de recurs și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 300/09.07.2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente: 6.1 Argumentele de fapt relevante Prin raportul de evaluare nr. 10368/G/II/12.03.2014 emis de intimata pârâtă A.N.I. s-a constatat starea de incompatibilitate a persoanei cercetate A. pentru deținerea simultană a calității de deputat în Parlamentul României și a funcției de administrator statutar la SC B. SRL, încălcând astfel prevederile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003. Concluziile raportului de evaluare contestat în fața instanței de contencios administrativ competente au fost menținute prin soluția pronunțată de judecătorul fondului, fapt ce a determinat declararea prezentului recurs. În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține legalitatea actului administrativ contestat, în contra căruia nu a dovedit recurentul reclamant A. existenta unei alte situații de fapt decât cea constatata de intimata A.N.I., de natură a determina o altă soluție decât cea pronunțată de prima instanță. Un prim motiv de recurs îl reprezintă neluarea în considerare de către instanța de fond a împrejurării că societatea la care recurentul reclamant deținea funcția de administrator a fost declarată inactivă, decizia emisă de administrația fiscală competentă fiind publicată pe pagina de internet www.mfinante.ro și în Monitorul Oficial, fiind opozabilă terților din ziua următoare publicării, respectiv de la data de 08.10.2010. Aceasta declarare a inactivității societății la care exercita recurentul funcția de administrator determină, în accepțiunea sa, o suspendare a efectelor oricărui act de funcționare a entității juridice în cauză, inclusiv a documentului prin care persoana cercetată a fost autorizată să dețină funcția de administrator. Opinia recurentului reclamant nu poate fi împărtășită de către instanța de control judiciar, care reține că există o diferență de tratament juridic între suspendarea unei firme de la Registrul Comerțului și declararea inactivității unei firme, dispusă de organul fiscal. Astfel, pe perioada în care o societate este declarată inactivă de către fisc, respectiva societate desfășoară activitate normală din perspectiva operațiunilor pe care le are în obiectul său de activitate, inactivarea firmei reprezentând, în esență, o măsură cu implicații asupra deducerilor cheltuielilor efectuate și a TVA-ului încasat. Prin urmare, în planul prerogativelor atribuite organelor de conducere ale unei societăți, acestea rămân neschimbate la momentul declarării inactive a respectivei persoane juridice de către fisc, funcția de administrator nefiind astfel limitată ori suspendată în exercitarea sa normală. Din perspectiva Legii nr. 161/2003, Înalta Curte reține că norma de drept care interzice cumulul calității de deputat cu funcția de administrator în cadrul unei societăți reglementate de Legea nr. 31/1990 nu circumstanțiază caracterul restrictiv al acestui cumul în funcție de situația fiscală în care se află respectiva societate, care, fiind declarată inactivă, suportă sancțiuni asupra beneficiului acordării dreptului de deducere pentru unele cheltuieli și pentru TVA-ul încasat, determinate de neîndeplinirea unor obligații fiscale ce îi incumbă. Așadar, se reține în calea de atac nerelevanța aflării societății B. SRL în stare de inactivitate declarată de organul fiscal competent, din perspectiva faptei reținute în sarcina recurentului reclamant în cauză, aceea de întrunire a unui cumul nepermis de lege între calitatea sa de deputat și funcția de administrator la societatea respectivă, cumul ce încalcă regimul juridic al incompatibilităților, astfel cum acesta este prevăzut și sancționat prin dispozițiile art. 82, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 și art. 25 din Legea nr. 176/2010. Un al doilea motiv de nelegalitate a sentinței atacate, potrivit opiniei recurentului pârât, este cel referitor la faptul că hotărârea pronunțată în cauză cuprinde motive contradictorii, temeiul juridic al acestor critici fiind cel prevăzut de dispozițiile art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ. Înalta Curte observă că raționamentul logico-juridic exprimat de judecătorul fondului în cuprinsul considerentelor sentinței atacate este unul corect, fără a exista argumente contradictorii în adoptarea soluției date în fond. Se arată, astfel, motivat, că reclamantul, făcând vorbire despre existența unui înscris care să materializeze manifestarea sa de voință în sensul renunțării la funcția de administrator deținută la societatea B. SRL, nu a dovedit că respectivul înscris are o dată certă, atribuită conform prevederilor art. 278 noul C. proc. civ. Aceste rețineri ale instanței de fond au privit, în principal, inexistența scriptică a înscrisului invocat de reclamant în cursul judecății, considerentele astfel reținute fiind preponderent de ordin teoretic, fără a exista motive contradictorii asupra acestui aspect. Un alt motiv de recurs, conform criticilor formulate de recurentul reclamant asupra sentinței atacate, îl reprezintă greșita aplicare și interpretare a legii la situația de fapt existentă, motiv subsumat prevederilor art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., în referire la efectele pe care le produce manifestarea sa de intenție privind renunțarea la funcția de administrator deținută la SC B. SRL. Sub un prim aspect, recurentul reclamant a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică pentru că judecătorul primei instanțe nu a administrat probele care au fost solicitate, refuzând să solicite societății B. SRL depunerea înscrisurilor solicitate de reclamant. Din această perspectivă, criticile recurentului reclamant sunt nefondate, motivul invocat fiind unul care se circumscrie prevederilor art. 488, pct. 5 noul C. proc. civ., referitor la încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Potrivit prevederilor art. 259 noul C. proc. civ., "instanța poate reveni asupra unor probe încuviințate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanța este însă obligată să pună această împrejurare în discuția părților." Prin încheierea de ședință din 25 iunie 2014 instanța de fond a revenit motivat asupra acestei probe, în considerarea faptului că reclamantul, având calitatea de asociat și de administrator la SC B. SRL, era în măsură să depună în dosar înscrisul despre care susținea că l-ar fi emis și ulterior înmânat coasociatului său. Sancționând astfel pasivitatea reclamantului de a administra proba solicitată, instanța de fond a procedat legal la aplicarea dispozițiilor înscrise în C. proc. civ. privind administrarea probelor și sarcina probațiunii în cadrul unui litigiu de contencios administrativ. Sub un alt aspect, în referire la faptul că recurentul reclamant a invocat aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material în legătură cu încheierea și valabilitatea actelor privind calitatea de administrator al unei societăți din cele reglementate de Legea nr. 31/1990, precum și cu privire la relevanța opozabilității sau înregistrării unui astfel de act la registrul comerțului, în raport cu valabilitatea actului respectiv, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. În calea controlului judiciar a depus recurentul reclamant la dosar declarația din 11.09.2012, cu încheiere de dată certă nr. 4/11.09.2012, în cuprinsul căreia s-a materializat voința sa în sensul renunțării la funcția de administrator la SC B. SRL, păstrând în continuare calitatea de asociat. Pe înscrisul intitulat "declarație", în care se menționează această renunțare la funcția de administrator deținută la persoana juridică indicată, apare mențiunea "am luat la cunoștință", cu ștampila societății și semnătura care, comparată cu cea exprimată în cuprinsul altor acte existente la dosar, se dovedește a fi cea a coasociatului recurentului reclamant, numita C., aspect necontestat în cauză. În legătură cu acest înscris, primit direct în calea recursului, fără ca recurentul să probeze că are aptitudinea de a fi considerat un înscris nou, ce nu a putut fi depus la instanța de fond din acest considerent, i s-a pus în vedere părții interesate în a se prevala de el, necesitatea suplimentării probei cu înscrisuri, în sensul depunerii la dosar a dovezii de înregistrare a respectivei declarații în actele societății B. SRL, în registrul avocatului care a certificat data certă pe verso-ul înscrisului în discuție, precum și a prezentării hotărârii adunării generale a asociaților de luare la cunoștință de manifestarea de voință a administratorului A. Conformarea recurentului reclamant la aceste dispoziții ale instanței de recurs a fost în sensul depunerii la dosar a unui proces-verbal întocmit de avocatul care a dat încheierea de dată certă pe declarația semnată de administratorul renunțător la calitatea sa, proces-verbal în care se justifică imposibilitatea de depunere a unei fotocopii după registrul de înregistrare a actelor juridice atestate de avocat, prin prisma faptului că s-ar ajunge la o încălcare a secretului profesional, a unei adeverințe emise de avocatul recurentului, prin care atestă că a înregistrat la data de 11.09.2012 declarația clientului său, A., precum și a unui proces-verbal încheiat între recurentul reclamant și coasociatul său, numita C., privind predarea, respectiv primirea de către aceasta a unei copii conforme cu originalul după declarația dată în fața avocatului de către administratorul B. SRL, de renunțare la această funcție, proces-verbal ce atestă încheierea sa la aceeași dată cu cea a declarației de renunțare, data de 11.09.2012. Dat fiind caracterul de act administrativ atribuit raportului de evaluare întocmit de intimata pârâtă A.N.I., sarcina probei revine celui interesat să dovedească în contra constatărilor din actul atacat, ce beneficiază de prezumția relativă de legalitate. În măsura în care această sarcină a probațiunii eșuează, cel ce suportă consecințele juridice ale unor dovezi insuficiente pentru formarea unui raționament logico-juridic în sensul urmărit de cel ce inițiază demersul judiciar este chiar titularul acestui demers, sancționat prin respingerea pretențiilor sale. Este real că, potrivit dovezilor depuse la dosar în recurs, recurentul reclamant A. a probat că a exprimat manifestarea sa de voință în sensul renunțării la funcția de administrator la societatea B. SRL, prin declarația dată de acesta în fața avocatului cu care a încheiat contractul de asistență juridică pentru atestarea de dată certă asupra acestui înscris "ad probationem". Însă, pentru a produce efectele juridice urmărite printr-o astfel de declarație, este necesar ca manifestarea de voință a celui care renunță la funcția deținută să fie adusă la cunoștința organului competent să ia act de această demisie, această soluție fiind, de altfel, stabilită ca și soluție de principiu de către judecătorii secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin procesul-verbal de ședință din data de 07.11.2013. Așadar, este lipsită de relevanță data certă obținută pentru redactarea înscrisului ce materializează dreptul manifestat de cel interesat, cât timp partea interesată nu a făcut dovada momentului luării la cunoștință de către cel abilitat să ia act de acest drept, pentru a verifica dacă demisia din funcția de administrator produce efectele urmărite. În recursul formulat în cauză, recurentul reclamant a susținut constant că, deși a declarat la data de 11.09.2012 că renunță la funcția de administrator deținută la societatea B. SRL, a prezentat această declarație a sa celuilalt asociat la sfârșitul lunii decembrie 2012, după validarea mandatului său de deputat în Parlamentul României, ce a avut loc la data de 20.12.2012. Ceea ce susține recurentul reclamant pare logic, cât timp anterior datei de 20.12.2012 acesta nu fusese validat ca deputat, astfel că nu ar fi avut interesul de a renunța la calitatea sa de administrator, justificată fiind această renunțare doar pentru a respecta prevederile Legii nr. 161/2003. Aceste susțineri din recurs nu pot fi însă validate prin raportare la înscrisurile depuse în cauză, prin care recurentul reclamant a încercat să dovedească faptul că la momentul la care a dat în fața avocatului ales declarația de renunțare la funcția de administrator, a prezentat o copie conformă cu originalul de pe acest înscris și coasociatului său din cadrul B. SRL, care a semnat de primire, deși acest proces-verbal încheiat între asociați nu are o dată certă. Prin urmare, aserțiunile recurentului reclamant vin în conflict cu probele pe care acesta le-a administrat, din care nu reiese care este momentul la care declarația sa de renunțare la funcția de administrator a fost adusă la cunoștința coasociatului din cadrul societății B. SRL, pentru a fi producătoare de efecte juridice în sensul încetării stării de incompatibilitate în care se afla până la acel moment recurentul A. În aceste condiții, în care cel interesat nu a dovedit când a depus demisia sa din funcția de administrator la organul competent să ia act de manifestarea de voință exprimată în acest sens, Înalta Curte reține că nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488, pct. 8 noul C. proc. civ., referitor la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente. Potrivit prevederilor art. 83 din Legea nr. 161/2003, " (1) Deputatul sau senatorul care la data intrării în vigoare a prezentului titlu se află în una dintre incompatibilitățile prevăzute de art. 81 și 82 va informa, în termen de 15 zile, Biroul permanent al Camerei din care face parte. (2) În termen de 60 de zile de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), deputatul sau senatorul va opta între mandatul de parlamentar și funcția care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre funcții." Până la momentul expirării termenului prevăzut de legiuitor pentru încetarea stării de incompatibilitate în care se afla recurentul reclamant, acesta nu a făcut dovada demersurilor sale de prezentare a demisiei din funcția de administrator la organul competent al societății la care deținea această funcție, pentru a produce efectele juridice urmărite prin declarația de renunțare pe care a formulat-o. Data certă solicitată pentru a face dovada opozabilității unui înscris sub semnătură privată asupra terților era necesar a fi relevată în cauză asupra înscrisului ce a materializat depunerea declarației recurentului la organul competent, respectiv la societatea în ale cărei registrele urma să se menționeze primirea acestui act susceptibil de a produce efecte juridice în plan statutar și în reglarea stării de incompatibilitate a celui ce a demisionat din funcția de administrator. Pentru aceste considerente, reținând că nu s-a făcut dovada existenței unei alte situații de fapt și de drept decât cea reținută în raportul de evaluare nr. 10368/G/II/12.03.2014 al intimatei pârâte A.N.I. și confirmate de prima instanță prin sentința atacată, Înalta Curte va menține soluția pronunțată de instanța de fond, prin respingerea recursului declarat de recurentul reclamant în cauză, ca nefondat. 6.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În baza considerentelor anterior expuse, în considerarea prevederilor art. 496 noul C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarant de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 300 din 09.07.2014 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sentință pe care o va menține ca legală și temeinică.