ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1799/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1799/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asuprea recursurilor

de fa

ță;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

17 mai 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu

minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 703/44/2011, învestită cu

judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a dispus,

menținerea stării de arest preventiv a inculpaților: B.S., arestat în baza

mandatului de arestare preventivă nr. 68 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul

Galați, în Dosarul nr. 3245/121/2009, B.I., arestat în baza mandatului de

arestare preventivă nr. 64 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul Galați, în Dosarul

nr. 3245/121/2009, M.J., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 70

din 11 iunie 2009 de către Tribunalul Galați, în Dosarul nr. 3245/121/2009, P.D.,

arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 62 din 11 iunie 2009 de

către Tribunalul Galați, în Dosarul nr. 3245/121/2009, P.Ș.C., arestat în baza

mandatului de arestare preventivă nr. 63 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul

Galați, în Dosarul nr. 3245/121/2009, R.V., arestat în baza mandatului de

arestare preventivă nr. 103/U din 16 septembrie 2009 de către Tribunalul

Galați, în Dosarul nr. 4869/121/2009 și V.A., arestat în baza

mandatului de

arestare preventiv

ă

nr. 67 din 11 iunie 2009 de către Tribunalul Galați, în Dosarul nr. 3245/121/2009.

Pentru a pronun

ța această hotărâre,

instanța, în esență, a reținut că menținerea măsura arestării preventive față

de cei 7 inculpați se impune, cu atât mai mult cu cât temeiurile care au

determinat-o nu au suferit modificări, iar apelanții inculpați au fost

condamnați la pedepse rezultante constând în închisoare în regim de detenție

(inculpații B.S., R.V., P.Ș.C. la câte 18 ani și 10 luni închisoare, inculpatul

P.D. la 17 ani și 9 luni închisoare, inculpatul B.I. la 16 ani și 6 luni

închisoare, inculpatul V.A. la 15 ani și 4 luni închisoare și inculpatul M.J. la

13 ani închisoare).

Mai

mult a re

ținut

că menținerea stării de arest preventiv a inculpaților este justificată și din

perspectiva art. 5 parag. 3 lit. a) din Convenția drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, și nu din perspectiva art. 5 parag. 3 lit. c) din

Convenție, aspect față de care se justifică menținerea în continuare a stării

de arest preventiv a inculpaților, fiind îndeplinit astfel și scopul măsurii

arestării preventive prev. de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. (a se vedea și

Hotărârea CEDO în cauza A. împotriva Austriei).

În

ceea ce privește cererea inculpaților de revocare sau înlocuire a măsurii

arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea,

Curtea de Apel a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 139 alin. (1)

C. proc. pen. față de circumstanțele cauzei, față de caracterul necesar al

măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a

procedurii judiciare cu privire la inculpați și față de caracterul proporțional

al măsurii cu gravitatea acuzațiilor penale formulate împotriva acestora

(constituirea și sprijinirea unui grup infracțional organizat, având drept scop

comiterea de înșelăciuni prin emiterea de file CEC fără acoperire în scopul

obținerii de foloase materiale injuste, urmarea produsă - un prejudiciu într-un

cuantum deosebit de ridicat, respectiv 1.698.688,17 RON) și cu scopul urmărit,

astfel că apreciază că cererile inculpaților de revocare sau înlocuire a

măsurii arestării preventive nu sunt întemeiate.

Mai

mult, s-a re

ținut

că măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca

prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpații până la rămânerea

definitivă a hotărârii, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile,

în sensul comiterii de infracțiuni, confirmate la instanța de fond și nu tinde

s

ă reprezinte o

executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul

rezonabil, de la data arestării trecând aproape 3 ani de zile, timp în care

cauza a parcurs faza urmăririi penale, precum și judecata în fața instanței de

fond și judecata în apel până la strămutarea cauzei.

Împotriva

acestei încheieri au formulat recurs inculpații B.S., B.I., M.J., P.D., R.V., P.Ș.C.

și V.A., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în

stare de libertate, iar în subsidiar, inculpații M.J., P.D. au solicitat,

înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile în conformitate cu

dispozițiile art. 385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele

ce urmează.

Înalta

Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a acestora

se mențin fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Sub

aspectul dispozi

țiilor

art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68

1

C. proc. pen., Înalta

Curte constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să

înceteze presupunerea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru

care au fost arestați și ulterior trimiși în judecată.

Referitor

la dispozi

țiile

art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că și acestea sunt

întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora sunt acuzați

recurenții inculpați (pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite

de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și art. 215 alin. (1), (2), (3), (4)

și (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen. sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea

acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea

publică.

În

acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu

referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că,

prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice,

anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice

o detenție preventivă.

Timpul scurs de la

momentul lu

ării

măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ

impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea

inculpaților în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea gravitate,

existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe

de alt

ă

parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele

judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O.

stipuleaz

ă

în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a

presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând

astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În

Hotărârea Murray v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și

temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale

rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă

decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau informații care ar stabili

o latură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă. În consecință,

nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă

asociere de idei sau de prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură),

indiferent de

valoarea lor,

în

calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei

infracțiuni.

Prin

hot

ărârea

Calejja v. Malta, Înalta Curte a apreciat că faptele probatorii care ar putea

da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele

necesare pentru a justifica o condamnare.

În

speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile

procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor

care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și

legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

La

acest moment procesual,

Înalta

Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci

apreciază că întregul material probator administrat în cauză - menționat prin

sentința penală nr. 297 din 8 aprilie 2011, de condamnare impune privarea de

libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea

preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136

C. proc. pen.

Tot astfel, se

apreciaz

ă

că măsura arestării preventive se impune a fî menținută și prin raportare la

exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al

persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o

justifica.

Pertinen

ța și suficiența

acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea de libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare

a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de

care aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

În

consecință în baza disp. art. 300

2

C. proc. pen. rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpaților și va menține starea de arest

preventiv a acestora.

Pe

cale de consecin

ță,

constatând că, măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea

prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la

momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc.

pen., urmează a respinge, ca nefondate, cererile inculpaților de revocare, a

măsurii arestării preventive respectiv cererile inculpaților M.J., P.D.,

invocate în subsidiar, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea.

Fa

ță de cele reținute,

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge ca nefondate recursurile formulate de inculpații B.S., B.I., M.J., P.D.,

R.V., P.Ș.C. și V.A.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpații la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E:

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de inculpa

ții B.S., B.I., M.J., P.D., R.V., P.Ș.C.

și V.A. împotriva încheierii din 17 mai 2012 a Curții de Apel Constanța, s

ecția penală și

pentru cauze penale cu minori și de familie

, pronunțată în Dosarul nr. 703/44/2011.

Oblig

ă recurenții

inculpați la plata sumelor de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile pentru

apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitiv

ă.

Pronun

țată în ședință

publică, azi 28 mai 2012.