ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2457/2012

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin încheierea din 12 iulie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu

minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 703/44/2011, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a dispus, menținerea stării de

arest preventiv a inculpatului B.S., arestat în baza mandatului de arestare preventivă

nr. Z din 11 iunie 2009 emis de Tribunalul Galați, în Dosarul nr. 3245/121/2009,

B.I., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. Y din 11 iunie 2009

emis de Tribunalul Galați, în Dosarul nr. 3245/121/2009, M.J., arestat în baza mandatului

de arestare preventivă nr. V din 11 iunie 2009 emis de Tribunalul Galați, în Dosarul

nr. 3245/121/2009, P.D., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. W

din 11 iunie 2009 emis de Tribunalul Galați, în Dosarul nr. 3245/121/2009, V.A.,

arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. R din 11 iunie 2009 emis de

Tribunalul Galați, în Dosarul nr. 3245/121/2009 și R.V., arestat în baza mandatului

de arestare preventivă din 16 septembrie 2009 emis de Tribunalul Galați, în Dosarul

nr. 4860/121/2009.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

constatând că măsura arestării preventive a inculpaților B.S., B.I., M.J., P.D.,

V.A. și R.V. se situează pe coordonatele legalității, iar menținerea acesteia este

justificată.

S-a apreciat,

de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de

rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă și din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind depășit termenul rezonabil, având

în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs inculpații B.S., B.I., M.J., P.D., V.A. și R.V., solicitând

punerea lor în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile

care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc. pen., constată că acestea sunt nefondate

pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art.

160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor

de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin.

(3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive.

În cauză, Curtea

de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se

în continuare privarea de libertate a inculpaților.

Înalta Curte în

raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită

a acestora, cât și de circumstanțele personale ale inculpaților, apreciază că lăsarea

acestora în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum

corect a reținut și instanța de fond.

În aprecierea

persistenței pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în

libertate a recurenților inculpați, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea

deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot

suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă

(Letellier c Franței).

Pe de altă parte

se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpaților prin sentința penală

nr. 297 din 8 aprilie 2011 a Tribunalul Galați, secția penală, la pedepse privative

de libertate cuprinse între 13 și 18 ani și 10 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 215 alin. (1),

(2), (3), (4) și (5) C. pen. și între 5-9 ani interzicerea drepturilor prevăzute

de art. 64 alin. (1) lit. a) Teza a II-a, b) și c) C. pen., ca pedepse complementare,

hotărârea de condamnare, apelată de inculpați, constituind un temei suficient pentru

a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația

internă și prevederile Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ce privește

respectarea dreptului la libertate al inculpaților, este adevărat că detenția preventivă

trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală

- și ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent

de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudența constantă

a Curții Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei

detenții preventive se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale

fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la

un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție,

are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate".

Prin prisma dispozițiilor

art. 6 și 5 parag. 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale termenul rezonabil de soluționare a unei cauze trebuie apreciat nu

doar prin prisma perioadei petrecute de inculpați în arest preventiv și prin prisma

principiului conform căruia, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare cu

caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar și prin prisma criteriilor

cum sunt natura cauzei deduse judecății, complexitatea acesteia, numărul părților

implicate în cauză.

În raport de cele

menționate Înalta Curte constată că durata arestării preventive a inculpaților se

situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil,

astfel cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nefiind

depășit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat

în cauză.

În același sens,

Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția

de nevinovăție și nici dreptul inculpaților de a fi judecat într-un termen rezonabil,

limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Revocarea măsurii

arestării preventive potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen. se dispune atunci

când nu mai există nici un temei care să justifice menținerea ei.

Faptul că inculpații

au fost arestați preventiv, măsura fiind prelungită succesiv în cursul urmăririi

penale și apoi menținută în cursul cercetării judecătorești, intervenind și o condamnare

în primă instanță justifică ideea că temeiurile care au stat la baza privării de

libertate există și se mențin, astfel că nu poate avea loc revocarea măsurii arestării

preventive.

Pe cale de consecință,

constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor

legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive,

în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen. nu se impune revocarea măsurii

arestării preventive, astfel că Înalta Curte constată că măsura arestării preventive

este temeinică și legală.

Aceste considerente

justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării preventive, astfel

că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat

din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații B.S., B.I., M.J., P.D., V.A. și R.V. împotriva

încheierii din 12 iulie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru

cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 703/44/2011.

Obligă recurenții

inculpați la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

23 iulie 2012.