ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 91/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 91/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată,

reclamanta

D.A.V., prin reprezentantul Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România, a

chemat în judecată pârâtul Inspectoratul General de Poliție de Frontieră pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata salariului

conform actului administrativ de numire în funcție, începând cu data de 01

ianuarie 2011.

Prin

sentința nr. 414 din 12 decembrie 2011 Curtea de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea formulată de

reclamanta D.A.V.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamanta are

calitatea de salariat în cadrul unei instituții publice și este plătită din

fondurile publice în condițiile Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fondurile publice.

Prin

Legea nr. 285/2010 s-a hotărât majorarea cu 15% a salariilor personalului

bugetar față de salariul din octombrie 2010, ajungându-se în fapt ca începând

cu 01 ianuarie 2011 să persiste o reducere a salariului față de salariul aflat

în plată la 30 iunie 2010.

Cât

timp Curtea Constituțională a statuat în decizia nr. 838/2003 atunci când a

rezolvat un conflict de natură constituțională între autoritatea

judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul, pe de altă

parte, făcând trimitere la art. 124 corelat cu art. 16 din Constituție,

instanțele judecătorești trebuie să respecte legea de drept material sau

procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice

și juridice în circuitul civil și sfera publică.

Cu

privire la constituționalitatea Legii nr. 118/2010 Curtea Constituțională s-a

pronunțat prin Deciziile nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010.

S-a

reținut, în esență, că dreptul la salariu se include în dreptul la muncă, drept

complex protejat de art. 41 din Constituție și că diminuarea salariului se

poate constitui într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la

muncă, ca drept constituțional.

În

concret, Curtea Constituțională a reținut că situația de criză economico-financiară

mondială reprezintă în continuare o amenințare la adresa stabilității economice

a țării și, deci, implicit la adresa securității naționale, iar una dintre

măsurile care se impun pentru combaterea acestei amenințări de către guvern o

reprezintă reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre

altele, în diminuarea cuantumului salariilor, indemnizațiilor sau soldelor cu

25%.

Instanța

de fond a mai reținut că ceea ce s-a afectat prin măsurile reglementate de

Legea nr. 118/2010 și ulterior de Legea nr. 285/2010 nu este dreptul la salariu

al reclamantului, ci cuantumul acestuia în sensul diminuării pentru viitor cu

25%, iar începând cu 01 ianuarie 2011 cu 10%, ceea ce din perspectiva

jurisprudenței C.E.D.O. nu este o încălcare a Convenției și art. 1 al primului

Protocol.

A

acorda reclamantului, în continuare, drepturile salariale nediminuate, prin

ignorarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 și ale Legii nr. 285/2010, înseamnă

a proteja o pretenție care nu mai are bază legală în dreptul intern, ceea ce

nici Convenția nu protejează.

Împotriva

hotărârii instanței de fond reclamanta D.A.V. - prin Sindicatul Democratic al

Bugetarilor din România a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin

motivele de recurs formulate, se invocă greșita aplicare a legii în ceea ce

privește soluția de respingere a acțiunii având ca obiect obligarea autorității

pârâte la plata diferenței de 25% din salariul cuvenit, începând cu luna iulie

2010 până la data plății efective.

Recurenta

mai arată că în mod greșit și nelegal instanța de fond nu a reținut

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din protocolul nr. 1 al C.E.D.O.

vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, privarea de proprietate în

anumite condiții și competența statului de a reglementa utilizarea bunurilor

conform interesului general.

Recurenta

mai precizează că în cauză măsura diminuării salariului său cu 25% este o

măsură contrară prevederilor art. 1 din Protocol.

Aceasta

deoarece reducerea salariului – bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul

protocol reprezintă o ingerință, excesivă care are ca efect privarea de o parte

din salariu și care nu este proporțională deoarece Legea nr. 118/2010 nu oferă

posibilitatea de a obține despăgubiri, invocându-se cauza Moroșanu împotriva României.

Se

susține că reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea de a mai

recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în

defavoarea funcționarilor publici, a justului echilibru ce trebuie prestat

între protecția proprietății și cerințele interesului general.

Se

mai arată că reducerea salariului cu 25% a adus atingere substanței dreptului

de proprietate al oricărui funcționar public, atingere care, în concepția

instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Actul

administrativ prin care s-a luat măsura contestată și a cărui revocare se

solicită, este emis în temeiul și pentru punerea în executare a unor norme

legale respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu

modificările ulterioare, care prevăd următoarele:

"(1)

Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare,

inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte

drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile

Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din

fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind

unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din

sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în

domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.

(2)

În

situația în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai

mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată,

suma care se acordă este de 600 lei."

La

art. 16

alin.

(1) din lege se arată că:

"(1)

Prevederile art. 1-3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum și cele ale art. 9 -14

se aplică până la 31 decembrie 2010."

Angajații

instituțiilor publice au un statut legal și nu contractual, care se realizează

în conformitate cu dispozițiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de

salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se

stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare.

Totodată,

drepturile salariale cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi

altele decât cele prevăzute de legislația specifică acestei categorii.

Legea

nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar, a fost supusă controlului Curții Constituționale, care prin Decizia nr.

872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a

dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar (publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010), la

punctul 1 a constat că "dispozițiile art. 1 - 8 și cele ale art. 10 -17

din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale."

Măsurile

dispuse prin Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamantă, sunt în

acord și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât această

diminuare temporară a avut loc în temeiul și în condițiile legii, nefiind

încălcate dispozițiile convenției.

În

cazul personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezența unui contract

de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea

contractuală a părților este suplinită de legiuitor care stabilește prin lege

nivelul salariilor.

Măsura

contestată de recurentă, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în

baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de

constituționalitate.

În

acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de

neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr.

118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar.

În

considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul

că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un

corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune

pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost

determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea

națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială

și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage

aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte

aspecte din viața satului – precum cele economice, financiare, sociale, care ar

putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.

S-a

concluzionat de Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului

salarial cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului

constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a

prevederilor art. 53 din Constituție.

În

consecință Înalta Curte apreciază că soluția de respingere a acțiunii este

legală în raport de legislația națională.

În

ceea ce privește invocarea de către recurent a încălcării art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și

Libertăților Fundamentale acest motiv nu poate fi reținut, deoarece aceste

dispoziții nu au fost încălcate de măsura contestată care este constituțională,

iar pe de altă parte nu este disproporțională în raport cu scopul urmărit,

fiind păstrat justul echilibru între interesul general al societății și

protecția unui drept fundamental al omului.

Din

perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., în lumina jurisprudenței Curții C.E.D.O., se constata ca salariul, în principiu,

este o valoare patrimonială care întra în câmpul de aplicare al art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Prin

urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul

la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingerea

adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului

proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între

interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei,

Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).

Cauza

Mureșanu contra României nu reprezintă un precedent pentru cauza de față, dat

fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre

judecătoreasca prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit

salariu). În acest caz "bun" în sensul convenției era creanța de

natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci,

situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu

diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe

de alta parte, C.E.D.O. face o distincție esențială între dreptul de a continua

să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi

efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se

vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr. 58).

Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume

cuantum, iar o creanța poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern

(cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94),

ceea ce nu este valabil în cazul de fata, în care prin dreptul intern s-a

dispus diminuarea drepturilor salariale.

În

cauza de față trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în

discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o

restrângere temporara (în limita a 25%, iar după 1 ianuarie 2011, în limita a

10%) a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal

bugetar.

Legea

nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale Statului, calea

urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituțională.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că Statelor le

este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra

politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat,

precum și în materie de legislație socială

(a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei,

Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par. 23 si cauza Kjartan Asmundsson c.

Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004 par. 45).

Prin

urmare, Înalta Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului

personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în

marja de apreciere a Statului, nu este

o măsură disproporționată în raport cu scopul

urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității

și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât nu

se poate retine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Așadar,

Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate du dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.A.V. prin Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România

împotriva sentinței nr. 414 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Galați - secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2013.