ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2047/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2047/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul Corpul

Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central București, în numele și

interesul reclamanților-polițiști ai Inspectoratului Județean al Poliției de

Frontieră și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră Suceava –

persoane nominalizate în tabelul anexă la acțiune, a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor București și

Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Suceava, următoarele:

- constatarea dreptului

reclamanților-polițiști, funcționari publici cu statut special - la plata

salariilor nediminuate;

- obligarea pârâților

la plata diferenței dintre salariile cuvenite pe lunile iulie-decembrie 2010 și

cele efectiv plătite, respectiv plata procentului de 25% reținut în această

perioadă, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective;

- obligarea pârâților

la plata drepturilor salariale cuvenite, nediminuate.

În cauză a formulat

cerere de intervenție în interes propriu intervenientul U.L.M., cu același

obiect ca și cererea reclamanților.

Ministerul

Administrației și Internelor București a formulat întâmpinare la acțiunea

reclamanților, invocând, în principal, excepția lipsei calității procesuale

active a Corpului Național al Polițiștilor față de prevederile H.G. nr.

1305/2002; pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând

Deciziile nr. 872, 874, 975/2010 prin care Curtea Constituțională a României a

respins excepțiile de neconstituționalitate a Legii nr. 118/2010 – art. 1-8,

10-17.

Pârâtul Inspectoratul

Județean al Poliției de Frontieră Suceava a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea acțiunii ca nefondată.

Pârâtul Inspectoratul

Poliției de Frontieră București a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei

calității sale procesuale pasive față de prevederile O.U.G. nr. 104/2001.

Prin sentința nr. 211

din 23 mai 2011 Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâți,

a respins acțiunea formulată de Corpul Național al Polițiștilor - Biroul

Executiv Central, în numele și în interesul reclamanților-polițiști din cadrul Inspectoratului

Județean al Poliției de Frontieră Suceava (A.G., D.M. ș.a.), în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al

Poliției de Frontieră Române și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră

Suceava și a respins ca nefondată cererea de intervenție.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a Corpului Național al

Polițiștilor, instanța a apreciat că este nefondată, față de situația că toate

persoanele nominalizate în tabelul anexat acțiunii au fost citate în calitate

de „reclamanți”, toate făcând parte din Corpul Național al Polițiștilor,

reclamanții fiind doar reprezentați de acest organism, în conformitate cu

prevederile art. 8 lit. h) din Regulamentul de organizare și funcționare al

Corpului Național al Polițiștilor, aprobat prin H.G. nr. 1305/2002.

Instanța a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului General al

Poliției de Frontieră București, reținând că inspectoratele județene sunt

structuri subordonate conform O.U.G. nr. 105/2001, precum și faptul că

reclamantului nu i se poate încălca principiul disponibilității – în speță

reclamanții dorind opozabilitatea sentinței și față de instituția centrală.

Pe fondul cauzei,

instanța a apreciat că acțiunea este neîntemeiată.

În ceea ce privește

capătul de cerere vizând constatarea dreptului reclamanților la plata

salariilor nediminuate, instanța a apreciat că acesta este practic inclus în

capătul de cerere vizând restituirea diferenței între salariile reclamanților

pe perioada iulie-decembrie 2010 și cel încasat efectiv cu aplicarea reducerii

de 25%. Altfel spus, așa cum s-a formulat capătul secund de cerere, acesta

reprezintă o acțiune în realizarea dreptului reclamanților, acela de a fi

remunerați prin plata salariilor, o cerere în constatare în această situație

având și un caracter inadmisibil în subsidiar spus, conform art. 111 C. proc.

civ.

S-a mai reținut că

diminuarea în discuție a fost dispusă prin Legea nr. 118/2010 privind unele

măsuri necesare în vederea echilibrului bugetar și vizează perioada 03 iulie 2010-31

decembrie 2010, precum și faptul că, atât anterior promulgării legii (prin

Deciziile nr. 872, 874/2010), cât și ulterior prin Decizia nr. 975 din 07 iulie

2010, Curtea Constituțională a României a constatat ca fiind constituționale

dispozițiile art. 1-8; 10-17 din Legea nr. 118/2010.

Astfel, Curtea a reținut

că diminuarea cuantumului salariului/îndemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului

la muncă, cu 25% este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea

cheltuielilor bugetare, că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară

într-o societate democratică, tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea

ființei statului, că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu,

în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar

în același cuantum și în același mod și are un caracter temporar, tocmai pentru

a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.

Instanța de fond a apreciat

că nici capătul de cerere vizând plata nediminuată pe viitor a salariilor nu este

întemeiat, deoarece art. 17 alin. (2) din Legea nr. 118/2010 precizează că de la

această măsură de diminuare se revine de la 01 ianuarie 2011, ceea ce conturează

odată în plus caracterul temporar al restrângerii drepturilor salariale.

Pe cale de consecință,

conform art. 55 C. proc. civ., cererea de intervenție formulată a fost respinsă

ca nefondată, având în vedere că obiectul său este identic cu cel din cererea reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central, în

calitate de reprezentant al reclamanților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs

formulate se critică hotărârea pronunțată de instanța de fond, pentru următoarele

considerente:

Recurentul apreciază că

în mod greșit instanța de fond a pășit la judecarea cauzei, considerându-se legal

investită cu soluționarea acțiunii, de vreme ce reclamanții din prezenta cauză au

raporturi de serviciu cu o autoritate publică locală, și anume cu pârâtul Inspectoratul

Județean al Poliției de Frontieră Suceava, astfel că în cauză era competent să judece

Tribunalul Suceava.

De asemenea, recurentul

apreciază că în mod greșit instanța de fond a pășit la judecarea fondului cauzei

fără a verifica existența și legalitatea actelor administrative prin care s-a luat

măsura reducerii salariale, arătând că dacă s-ar fi procedat la această verificare,

s-ar fi constatat că, în mod contrar dispozițiilor legale în vigoare, nu au fost

emise acte administrative (dispoziții pe personal) în vederea aplicării legii.

Cu privire la Deciziile

Curții Constituționale nr. 872 și 874, la care se face referire în sentința atacată,

ambele din 25 iunie 2010, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar,

recurentul solicită să se constate că acestea sunt caduce, perimate și căzute în

desuetudine, că invocarea apărării securității naționale ca o rațiune ce ar legitima

o nouă restrângere a exercițiului unor drepturi fundamentale reprezintă o gravă

încălcare a prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, că măsura restrângerii

exercițiului unor drepturi nu este instituită în scopul salvgardării altor drepturi,

legea în cauză cuprinzând exclusiv dispoziții de diminuare ori de desființare a

unor drepturi, fără a se preciza în concret cele ce ar fi apărate în consecință.

Mai arată recurentul că

instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, dat fiind faptul

că Legea nr. 118/2010 a fost adoptată de către Parlamentul României prin procedura

asumării răspunderii cu nerespectarea art. 15 din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul

dispozițiilor privind data intrării în vigoare ca urmare a promulgării, cât și din

punctul de vedere al respectării procedurii prealabile de comunicare a textului

adoptat instituțiilor ce puteau formula sesizări în ceea ce privește obiecțiile

de neconstituționalitate a priori.

Astfel, apreciază recurentul,

prin validarea măsurii de reducere a drepturilor salariale cu 25% instanța a consfințit

în fapt o încălcare a drepturilor stabilite de Convenția privind drepturile și libertățile

fundamentale.

Se mai arată în motivele

de recurs că Guvernul României a luat măsura reducerii salariului angajaților bugetari,

printre care și reclamanții din cauza de față, fără să respecte dispozițiile

art. 15 paragraful al treilea din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul

de a notifica Secretarul General al Consiliului Europei despre intenția luării acestei

măsuri și de a preciza durata de timp prevăzută pentru aplicarea acesteia și, în

acest fel, puterea executivă a abuzat de poziția de putere în stat, încălcând

art. 18 din Convenție, care instituie obligația suplimentară de a nu abuza de posibilitatea

ce a fost oferită și de a o utiliza doar în scopurile pentru care ea a fost prevăzută.

Apreciază recurentul că

măsura diminuării salariilor este în mod evident discriminatorie, în sensul că vizează

numai angajații plătiți din fonduri publice, excluzându-se angajații

societăților comerciale

cu capital de stat subvenționate de la bugetul de stat de la aplicarea măsurii de

diminuare cu 25% a salariilor.

Arată recurentul că suprimarea

unui sfert din salariu, echivalentul unei săptămâni de lucru, are ca efect chiar

violarea dreptului de proprietate în substanța sa, cu atât mai mult cu cât după

01 ianuarie 2011 măsura nu a încetat, iar salariile nu au revenit la cuantumurile

inițiale, ci Guvernul a permanentizat diminuarea salarială chiar dacă a înapoiat

15% din cuantumul salariului avut de fiecare salariat la data de 01 octombrie 2010.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte apreciază

că motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant cu privire la competența instanței

de fond este nefondat, Curtea de Apel Suceava considerându-se în mod corect competentă

să soluționeze cererea de chemare în judecată.

Având în vedere cele solicitate

de reclamant prin cererea de chemare în judecată, precum și faptul că litigiul s-a

născut din emiterea unui act administrativ, Înalta Curte apreciază că în speța de

față sunt aplicabile dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Contenciosul administrativ

este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți

este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care

reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., în raport

cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul

actului administrativ contestat.

Având în vedere faptul

că reclamantul a înțeles să cheme în judecată Ministerul Administrației și Internelor

și că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007, „Ministerul Administrației

și Internelor este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu

personalitate juridică și cu sediul în municipiul București”, precum și Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră, care este o autoritate publică centrală, iar potrivit

dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1

C. proc. civ., curțile de apel judecă în primă instanță litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, Înalta Curte

apreciază că în prezenta cauză în mod corect a considerat Curtea de Apel Suceava,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, că este competentă să

soluționeze cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită.

Înalta Curte constată

că sunt nefondate criticile recurentului potrivit cărora instanța de fond a pășit

la judecarea fondului cauzei fără a verifica existența și legalitatea actelor administrative

prin care s-a luat măsura reducerii salariale.

Astfel, Înalta Curte apreciază

că instanța de fond a analizat și soluționat în mod corect toate capetele de cerere

cu care a fost învestită, reținând, în esență, că diminuarea cu 25% a salariului

reclamanților a fost dispusă în executarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri

necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar și că această măsură se impune

pentru reducerea cheltuielilor bugetare, fiind necesară într-o societate democratică,

tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului.

Nu pot fi reținute nici

criticile formulate de recurent cu privire la deciziile pronunțate de Curtea Constituțională

în examinarea neconstituționalității dispozițiilor Legii nr. 118/2010, nici cele

referitoare la interpretarea greșită de către instanța de fond a actului juridic

dedus judecății sau la schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia.

Astfel, Înalta Curte reține

faptul că angajații instituțiilor publice au un statut legal și nu contractual,

care se realizează în conformitate cu dispozițiile legii privind stabilirea unui

sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară

a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc

pe baza unui sistem unitar de salarizare.

Totodată, drepturile salariale

cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute

de legislația specifică acestei categorii.

Legea nr. 118/2010 privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă

controlului Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010

referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele

măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M.

Of. nr. 433/28.062010), la punctul 1 a constat că „dispozițiile art. 1-8 și cele

ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale”.

Măsurile dispuse prin

Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamanți, sunt în acord și cu dispozițiile

art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc

în temeiul și în condițiile legii, nefiind încălcate dispozițiile Convenției.

În cazul personalului

plătit din fonduri publice ne aflăm în prezența unui contract de drept public sau

de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este

suplinită de legiuitor care stabilește prin lege nivelul salariilor.

Măsura contestată de recurenți,

cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza și în aplicarea Legii

nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.

În acest sens, prin Deciziile

nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale

dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar.

În considerentele deciziilor

pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului

salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută

prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această

soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității naționale. Este evident

că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă

socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage

aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte

aspecte din viața satului – precum cele economice, financiare, sociale, care ar

putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”.

S-a concluzionat de Curtea

Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie

o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul

la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport de legislația

națională.

În cauza de față trebuie

avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este

în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în

limita a 25%, iar după 01 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exercițiului acestuia,

aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

Legea nr. 118/2010 a urmărit

rezolvarea dificultăților financiare ale statului, calea urmată fiind considerată

legitimă de către Curtea Constituțională.

Instanța de

control judiciar reține că recurenții-reclamanți pot invoca atingerea adusă dreptului

lor de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile

salariale reglementate de respectivul act normativ le-a fost afectat în mod direct

dreptul la încasarea integrală a salariului, care, reprezintă un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Măsura legislativă

adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită însă ca o privare de bunuri,

care, presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide calea

indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri,

ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a

exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul

nr. 1.

Într-adevăr, Legea

nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial

al reclamanților de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare

a acestei legi.

Pentru ca această ingerință

să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim;

(3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate

și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința este

legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010

privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Totodată, ingerința ce

decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim,

constând în

reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât,

în caz contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea

afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit,

securitatea națională.

Cu privire

la raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond,

că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea

cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului

bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității

și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată

de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011, prin care a fost respinsă excepția

de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).

Astfel, deosebit

de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui

drept fundamental al recurenților-reclamanți, este de necontestat că măsura temporară

de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene

a Drepturilor Omului, întrucât această măsură nu a afectat substanța dreptului de

proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general,

respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic

delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea

exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest

aspect, mai trebuie precizat că în jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski

c. Polonia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal,

ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat,

autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară.

În materia

drepturilor salariale ale personalului bugetar ne aflăm în ipoteza de indemnizare

a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din

sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe

economice evidente asupra ansamblului statului.

Nu în ultimul

rând, trebuie amintit că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general

legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu

privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare,

cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.

Astfel, se

apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere

dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți, în condițiile în care acestea

se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin

respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și

scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes

general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului

de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Înalta Curte are în vedere

faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statelor le este recunoscută,

din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale

privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație

socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 08 noiembrie 2005, parag.

23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004,

parag. 45).

Independent

de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională

în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care

angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a

dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor

fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de

angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai

sumele certe, lichide și exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre

exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva

Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății”.

Așadar, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Având

în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea

sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central împotriva sentinței

nr. 211 din 23 mai 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2012.