ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2047/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central București, în numele și interesul reclamanților-polițiști ai Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră și Inspectoratului General al Poliției de Frontieră Suceava – persoane nominalizate în tabelul anexă la acțiune, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor București și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Suceava, următoarele: - constatarea dreptului reclamanților-polițiști, funcționari publici cu statut special - la plata salariilor nediminuate; - obligarea pârâților la plata diferenței dintre salariile cuvenite pe lunile iulie-decembrie 2010 și cele efectiv plătite, respectiv plata procentului de 25% reținut în această perioadă, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective; - obligarea pârâților la plata drepturilor salariale cuvenite, nediminuate.

În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenientul U.L.M., cu același obiect ca și cererea reclamanților. Ministerul Administrației și Internelor București a formulat întâmpinare la acțiunea reclamanților, invocând, în principal, excepția lipsei calității procesuale active a Corpului Național al Polițiștilor față de prevederile H.G. nr. 1305/2002; pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, invocând Deciziile nr. 872, 874, 975/2010 prin care Curtea Constituțională a României a respins excepțiile de neconstituționalitate a Legii nr. 118/2010 – art. 1-8, 10-17. Pârâtul Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Suceava a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.

Pârâtul Inspectoratul Poliției de Frontieră București a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității sale procesuale pasive față de prevederile O.U.G. nr. 104/2001. Prin sentința nr. 211 din 23 mai 2011 Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâți, a respins acțiunea formulată de Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central, în numele și în interesul reclamanților-polițiști din cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Suceava (A.G., D.M. ș.a.), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Suceava și a respins ca nefondată cererea de intervenție.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a Corpului Național al Polițiștilor, instanța a apreciat că este nefondată, față de situația că toate persoanele nominalizate în tabelul anexat acțiunii au fost citate în calitate de „reclamanți”, toate făcând parte din Corpul Național al Polițiștilor, reclamanții fiind doar reprezentați de acest organism, în conformitate cu prevederile art. 8 lit. h) din Regulamentul de organizare și funcționare al Corpului Național al Polițiștilor, aprobat prin H.G. nr. 1305/2002. Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului General al Poliției de Frontieră București, reținând că inspectoratele județene sunt structuri subordonate conform O.U.G.

nr. 105/2001, precum și faptul că reclamantului nu i se poate încălca principiul disponibilității – în speță reclamanții dorind opozabilitatea sentinței și față de instituția centrală. Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că acțiunea este neîntemeiată. În ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea dreptului reclamanților la plata salariilor nediminuate, instanța a apreciat că acesta este practic inclus în capătul de cerere vizând restituirea diferenței între salariile reclamanților pe perioada iulie-decembrie 2010 și cel încasat efectiv cu aplicarea reducerii de 25%. Altfel spus, așa cum s-a formulat capătul secund de cerere, acesta reprezintă o acțiune în realizarea dreptului reclamanților, acela de a fi remunerați prin plata salariilor, o cerere în constatare în această situație având și un caracter inadmisibil în subsidiar spus, conform art. 111 C. proc.

civ. S-a mai reținut că diminuarea în discuție a fost dispusă prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea echilibrului bugetar și vizează perioada 03 iulie 2010-31 decembrie 2010, precum și faptul că, atât anterior promulgării legii (prin Deciziile nr. 872, 874/2010), cât și ulterior prin Decizia nr. 975 din 07 iulie 2010, Curtea Constituțională a României a constatat ca fiind constituționale dispozițiile art. 1-8; 10-17 din Legea nr. 118/2010.

Astfel, Curtea a reținut că diminuarea cuantumului salariului/îndemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, cu 25% este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului, că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și în același mod și are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.

Instanța de fond a apreciat că nici capătul de cerere vizând plata nediminuată pe viitor a salariilor nu este întemeiat, deoarece art. 17 alin. (2) din Legea nr. 118/2010 precizează că de la această măsură de diminuare se revine de la 01 ianuarie 2011, ceea ce conturează odată în plus caracterul temporar al restrângerii drepturilor salariale. Pe cale de consecință, conform art. 55 C. proc. civ., cererea de intervenție formulată a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că obiectul său este identic cu cel din cererea reclamanților. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central, în calitate de reprezentant al reclamanților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs formulate se critică hotărârea pronunțată de instanța de fond, pentru următoarele considerente: Recurentul apreciază că în mod greșit instanța de fond a pășit la judecarea cauzei, considerându-se legal investită cu soluționarea acțiunii, de vreme ce reclamanții din prezenta cauză au raporturi de serviciu cu o autoritate publică locală, și anume cu pârâtul Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Suceava, astfel că în cauză era competent să judece Tribunalul Suceava. De asemenea, recurentul apreciază că în mod greșit instanța de fond a pășit la judecarea fondului cauzei fără a verifica existența și legalitatea actelor administrative prin care s-a luat măsura reducerii salariale, arătând că dacă s-ar fi procedat la această verificare, s-ar fi constatat că, în mod contrar dispozițiilor legale în vigoare, nu au fost emise acte administrative (dispoziții pe personal) în vederea aplicării legii.

Cu privire la Deciziile Curții Constituționale nr. 872 și 874, la care se face referire în sentința atacată, ambele din 25 iunie 2010, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, recurentul solicită să se constate că acestea sunt caduce, perimate și căzute în desuetudine, că invocarea apărării securității naționale ca o rațiune ce ar legitima o nouă restrângere a exercițiului unor drepturi fundamentale reprezintă o gravă încălcare a prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, că măsura restrângerii exercițiului unor drepturi nu este instituită în scopul salvgardării altor drepturi, legea în cauză cuprinzând exclusiv dispoziții de diminuare ori de desființare a unor drepturi, fără a se preciza în concret cele ce ar fi apărate în consecință.

Mai arată recurentul că instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, dat fiind faptul că Legea nr. 118/2010 a fost adoptată de către Parlamentul României prin procedura asumării răspunderii cu nerespectarea art. 15 din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul dispozițiilor privind data intrării în vigoare ca urmare a promulgării, cât și din punctul de vedere al respectării procedurii prealabile de comunicare a textului adoptat instituțiilor ce puteau formula sesizări în ceea ce privește obiecțiile de neconstituționalitate a priori. Astfel, apreciază recurentul, prin validarea măsurii de reducere a drepturilor salariale cu 25% instanța a consfințit în fapt o încălcare a drepturilor stabilite de Convenția privind drepturile și libertățile fundamentale.

Se mai arată în motivele de recurs că Guvernul României a luat măsura reducerii salariului angajaților bugetari, printre care și reclamanții din cauza de față, fără să respecte dispozițiile art. 15 paragraful al treilea din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul de a notifica Secretarul General al Consiliului Europei despre intenția luării acestei măsuri și de a preciza durata de timp prevăzută pentru aplicarea acesteia și, în acest fel, puterea executivă a abuzat de poziția de putere în stat, încălcând art. 18 din Convenție, care instituie obligația suplimentară de a nu abuza de posibilitatea ce a fost oferită și de a o utiliza doar în scopurile pentru care ea a fost prevăzută.

Apreciază recurentul că măsura diminuării salariilor este în mod evident discriminatorie, în sensul că vizează numai angajații plătiți din fonduri publice, excluzându-se angajații societăților comerciale cu capital de stat subvenționate de la bugetul de stat de la aplicarea măsurii de diminuare cu 25% a salariilor. Arată recurentul că suprimarea unui sfert din salariu, echivalentul unei săptămâni de lucru, are ca efect chiar violarea dreptului de proprietate în substanța sa, cu atât mai mult cu cât după 01 ianuarie 2011 măsura nu a încetat, iar salariile nu au revenit la cuantumurile inițiale, ci Guvernul a permanentizat diminuarea salarială chiar dacă a înapoiat 15% din cuantumul salariului avut de fiecare salariat la data de 01 octombrie 2010. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant cu privire la competența instanței de fond este nefondat, Curtea de Apel Suceava considerându-se în mod corect competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată.

Având în vedere cele solicitate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, precum și faptul că litigiul s-a născut din emiterea unui act administrativ, Înalta Curte apreciază că în speța de față sunt aplicabile dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ., în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Având în vedere faptul că reclamantul a înțeles să cheme în judecată Ministerul Administrației și Internelor și că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007, „Ministerul Administrației și Internelor este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică și cu sediul în municipiul București”, precum și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, care este o autoritate publică centrală, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., curțile de apel judecă în primă instanță litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, Înalta Curte apreciază că în prezenta cauză în mod corect a considerat Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, că este competentă să soluționeze cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului potrivit cărora instanța de fond a pășit la judecarea fondului cauzei fără a verifica existența și legalitatea actelor administrative prin care s-a luat măsura reducerii salariale.

Astfel, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a analizat și soluționat în mod corect toate capetele de cerere cu care a fost învestită, reținând, în esență, că diminuarea cu 25% a salariului reclamanților a fost dispusă în executarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar și că această măsură se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, fiind necesară într-o societate democratică, tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului. Nu pot fi reținute nici criticile formulate de recurent cu privire la deciziile pronunțate de Curtea Constituțională în examinarea neconstituționalității dispozițiilor Legii nr. 118/2010, nici cele referitoare la interpretarea greșită de către instanța de fond a actului juridic dedus judecății sau la schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, Înalta Curte reține faptul că angajații instituțiilor publice au un statut legal și nu contractual, care se realizează în conformitate cu dispozițiile legii privind stabilirea unui sistem unitar de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar drepturile lor salariale se stabilesc pe baza unui sistem unitar de salarizare. Totodată, drepturile salariale cuvenite angajaților instituțiilor publice nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislația specifică acestei categorii. Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a fost supusă controlului Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (publicată în M. Of.

nr. 433/28.062010), la punctul 1 a constat că „dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale”. Măsurile dispuse prin Legea nr. 118/2010 și măsura contestată de reclamanți, sunt în acord și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât această diminuare temporară a avut loc în temeiul și în condițiile legii, nefiind încălcate dispozițiile Convenției. În cazul personalului plătit din fonduri publice ne aflăm în prezența unui contract de drept public sau de drept administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este suplinită de legiuitor care stabilește prin lege nivelul salariilor.

Măsura contestată de recurenți, cea privind reducerea salariului cu 25%, este luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate. În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. În considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională se reține faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității naționale.

Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața satului – precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea gravitatea fenomenului”. S-a concluzionat de Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție. În consecință, Înalta Curte apreciază că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport de legislația națională.

În cauza de față trebuie avut în vedere că legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară (în limita a 25%, iar după 01 ianuarie 2011, în limita a 10%) a exercițiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar. Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăților financiare ale statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituțională. Instanța de control judiciar reține că recurenții-reclamanți pot invoca atingerea adusă dreptului lor de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ le-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului, care, reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită însă ca o privare de bunuri, care, presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial al reclamanților de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Pentru ca această ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Totodată, ingerința ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.

Cu privire la raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).

Astfel, deosebit de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al recurenților-reclamanți, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât această măsură nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect, mai trebuie precizat că în jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară. În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar ne aflăm în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări. Astfel, se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Înalta Curte are în vedere faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 08 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45). Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat.

Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății”. Așadar, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Corpul Național al Polițiștilor - Biroul Executiv Central împotriva sentinței nr. 211 din 23 mai 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2012.