ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1586/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1586/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

excepția de nelegalitate

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu nr.

7317/2/2007, reclamantul U.M. a solicitat, în contradictoriu cu Direcția

Generală de Poliție a Municipiului București și Guvernul României, obligarea

pârâților la plata în solidar a sumei reprezentând contravaloarea sporului de

fidelitate în procent de 20% din salariul de bază, începând cu anul 2005,

actualizat cu indicele de inflație.

Prin Sentința civilă

nr. 652 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială

și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal, sub nr. 40244/3/2007, reclamantul U.M. a chemat în judecată pe pârâții

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Generală de

Poliție a Municipiului București și Guvernul României, solicitând obligarea

pârâților la plata în solidar a sumei reprezentând suma echivalentă a

diferenței salariale ce i se cuvine dintre ofițerii de poliție judiciară din

cadrul Direcției Naționale Anticorupție și acesta, prin aplicarea

coeficientului și valorii de referință sectorială ce i s-a acordat pe perioada

6 martie 2006 - 17 octombrie 2007, actualizată cu indicele de inflație,

recalcularea tuturor drepturilor salariale ce rezultă din aceasta și efectuarea

cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă.

Prin Sentința civilă

nr. 384 din 1 februarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 40244/3/2007 al

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a

fost admisă excepția de necompetență materială și declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă

nr. 2523 din 1 octombrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 40244/3/2007 al Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost

admisă excepția de necompetență materială și declinată competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal, constatându-se ivit conflictul negativ de

competență și înaintându-se dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție

în vederea soluționării acestuia.

Prin Decizia nr. 3678

din 23 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a

cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 40244/3/2007, iar prin încheierea din data de

29 mai 2009 s-a dispus conexarea Dosarului nr. 13217/3/2008 la Dosarul nr.

40244/3/2007.

Prin încheierea din

data de 18 august 2009, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale a României

cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de

reclamant, iar prin Decizia nr. 979 din 8 iulie 2010 a fost respinsă excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor lit. A) pct. 4 din Anexa nr. 1 la O.G.

nr. 38/2003, ca devenită inadmisibilă, și excepția cu privire la art. 2 alin.

(3) și (5), art. 8 alin. (2) și art. 10 din Legea nr. 364/2004, art. 135, art.

217 alin. (4) și art. 219 alin. (1) din C. proc. pen., art. 89 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 și art. 10 alin. (5) și (8) din O.U.G. nr. 43/2002, ca

neîntemeiată.

de nelegalitate

La data de 24

septembrie 2010 reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției

din 15 mai 2007 emisă de directorul general al Direcției Generale de Poliție a

Municipiului București din cadrul Ministerului Administrației și Internelor,

arătând că aceasta contravine Ordinului nr. 132/2004 modificat prin Ordinul nr.

122/2007, respectiv prevederilor art. 37 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 49

Anexa nr. 4 din O.G. nr. 38/2003, art. 88, 89 din Legea nr. 188/1999 și art.

41- 48 din C. muncii, care prevăd acordarea drepturilor polițistului în

situația detașării, potrivit nivelului și complexității muncii, de către

angajatorul unde salariatul este detașat, la situația mai favorabilă, opinând

că ar fi discriminat sub aspectul drepturilor reieșite din raporturile de

serviciu față de ofițerii de poliție judiciară detașați de la Ministerul

Administrației și Internelor la Direcția Națională Anticorupție,

nerespectându-se normele de detașare și de acordare a drepturilor reieșite

astfel din raporturile de serviciu, el nefiind delegat.

A precizat

reclamantul că munca este identică cu cea a ofițerilor de poliție judiciară din

Direcția Națională Anticorupție, că a fost salarizat în mod discriminatoriu, în

ceea ce privește coeficienții de ierarhizare; nefiind făcută aplicarea niciunei

norme de detașare pe perioada supusă procesului, Anexa nr. 4 din O.G. nr.

38/2002 fiind valabilă pentru toți polițiștii.

Mai arată reclamantul

că a executat funcții în afara Ministerului Administrației și Internelor în

perioada supusă procesului 6 martie 2006 - 17 octombrie 2007, când a fost

detașat și nu delegat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, efectuând acte de urmărire penală în condiții identice cu ofițerii de

poliție judiciară din Direcția Națională Anticorupție, în raport de

dispozițiile art. 131 alin. (3) din Constituție și a normelor de drept

subsecvente art. 217 alin. (4), art. 219 din C. proc. pen., Legea nr. 364/2004

și art. 63 din Legea nr. 304/2004.

A susținut

reclamantul că discriminarea acestuia este evidentă, încălcându-se art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și O.G. nr. 137/2000.

În sfârșit, mai arată

reclamantul că dispozițiile a căror nelegalitate a invocat-o încalcă

prevederile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și

(2), art. 44, art. 47, art. 52, art. 53, art. 57, art. 135 alin. (2) lit. f),

art. 139, art. 154 și art. 148 din Constituția României.

instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate

Prin încheierea din

data de 24 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 40244/3/CA/2007 al

Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în baza

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, s-a dispus sesizarea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, pentru cercetarea legalității

Dispoziției din 15 mai 2007 emisă de directorul general al Direcției Generale

Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administrației și Internelor

și suspendarea judecății cauzei.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ

sub nr. 40244/3/2010, iar la data de 7 decembrie 2010 reclamantul și-a

completat și precizat excepția de nelegalitate, arătând că solicită obligarea

Ministerului Administrației și Internelor la declasificarea Dispoziției din 15

mai 2007 invocând nelegalitatea acesteia și prin prisma nelegalei clasificări,

cu grad de clasificare "secret de serviciu", susținând că astfel

contravine dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 182/2002 și art. 7 și 8 din H.G.

nr. 585/2002, respectiv art. 8, 11 și art. 17 și 24 din H.G. nr. 781/2002, cu

reiterarea susținerilor invocate în fața Tribunalului în cuprinsul excepției de

nelegalitate.

de apel

Prin Sentința civilă

nr. 2698 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal excepția de nelegalitate a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Instanța a reținut că

prin încheierea din data de 24 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr.

40244/3/CA/2007 al Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ

și fiscal, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, s-a dispus

sesizarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, doar

pentru cercetarea legalității Dispoziției din 15 mai 2007 emisă de directorul

general al Direcției Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor, astfel încât, în raport de prevederile art. 4 din

Legea nr. 554/2004, urmează a se pronunța doar cu privire la legalitatea

acestui act administrativ nu și cu privire la Ordinele nr. 132/2004 și nr. 122/2001,

a căror nelegalitate a fost invocată de reclamant în fața Curții de Apel,

instanța fiind "ținută" astfel de limitele sesizării.

În ce privește

completarea și precizarea de către reclamant a excepției de nelegalitate, prin

care acesta arată că solicită obligarea Ministerului Administrației și

Internelor la declasificarea Dispoziției din 15 mai 2007 invocând nelegalitatea

acesteia și prin prisma nelegalei clasificări, cu grad de clasificare

"secret de serviciu", instanța a reținut că operațiunea de clasificare

a unui act administrativ nu este un motiv de nelegalitate de formă sau fond a

actului în sine.

S-a arătat că în

cazul unei eventuale vătămări pornind de la decizia de clasificare sau refuzul

de declasificare, instanța are posibilitatea ca, în cazul în care constată că

în mod nejustificat un act administrativ a fost clasificat, în cadrul

procedurii prevăzute de lege, să oblige autoritatea emitentă să procedeze la

declasificare.

Sub acest aspect s-a

mai reținut că potrivit art. 20 din Legea nr. 182/2002, orice persoană fizică

sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat

informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru

care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a

atribuit un nivel sau altul de secretizare, contestația urmând a fi soluționată

în condițiile legii contenciosului administrativ.

În atare condiții

judecătorul fondului a concluzionat că reclamantul avea la îndemână procedura

contestației, în ipoteza refuzului reclamantul având la îndemână acțiunea în

fața instanței de contencios competente prin care să solicite obligarea

Ministerului Administrației și Internelor la declasificarea dispoziției, astfel

încât acest aspect nu poate fi reținut ca fiind un motiv de nelegalitate a

Dispoziției din 15 mai 2007.

Dispoziția

în speță a fost depusă la instanța de contencios administrativ, respectiv la

Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București, la care

completul de judecată a avut acces în baza autorizației, prin această

dispoziție dispunându-se delegarea reclamantului, alături de alți ofițeri de

poliție judiciară, de la

Inspectoratul General al

Poliției Române

, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București,

Inspectoratul de Poliție Județean Brașov, Inspectoratul de Poliție Județean

Cluj, Inspectoratul de Poliție Județean Hunedoara, Inspectoratul de Poliție

Județean Mureș, Inspectoratul de Poliție Județean Sibiu, în temeiul art. 47

alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și

Ordinul nr. 600/2005, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce

privește pe reclamant, decizia fiind luată la propunerea Direcției Generale de

Poliție a Municipiului București.

A apreciat prima

instanță că din analiza conținutului Dispoziției din 15 mai 2007 nu rezultă

aspecte de nelegalitate, aceasta fiind emisă în baza art. 47 alin. (1) din

Legea nr. 360/2002, art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și Ordinul nr.

600/2005, cu modificările și completările ulterioare.

S-a mai reținut că

împrejurarea invocată și anume discriminarea reclamantul sub aspectul

drepturilor reieșite din raporturile de serviciu față de ofițerii de poliție

judiciară detașați de la Ministerul Administrației și Internelor la Direcția

Națională Anticorupție, cu nerespectarea normelor de detașare și de acordare a

drepturilor reieșite astfel din raporturile de serviciu, vizează în esență

fondul litigiului cu care a fost învestit Tribunalul București, iar nu

nelegalitatea Dispoziției, fiind aspecte ce țin eventual de modul de

interpretare a dispozițiilor legale ce vizează detașarea sau delegarea

funcționarilor publici în general și a funcționarilor publici cu statut

special, în particular.

Astfel, din

dispoziția în speță rezultă numai că reclamantul a fost delegat și nu detașat,

or, a apreciat instanța, din acest punct de vedere nu se regăsește un motiv de

nelegalitate, în contextul în care la solicitarea Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare au fost delegați un

număr de ofițeri de poliție judiciară de la Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București, la propunerea acesteia din urmă, să efectueze acte de

urmărire penală în anumite dosare de urmărire penală, individualizată, delegare

cu care reclamantul a fost de acord, inclusiv cu continuarea delegării, așa cum

rezultă din raportul din data de 23 aprilie 2007.

În raport cu situația

de fapt reținută, instanța a apreciat că delegarea reclamantului a fost dispusă

în concordanță cu dispozițiile legale incidente, neputându-se susține că

interesul a fost doar al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția parchetelor militare, interes ce viza soluționarea unor dosare

penale, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București având obligația,

în raport cu structura poliției române să asigure necesarul de polițiști în

activitatea de poliție judiciară, chiar dacă instrumentarea dosarelor nu este

de competența acesteia, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București

făcând de altfel propunerea de delegare a reclamantului.

De asemenea

susținerea reclamantului în sensul că dispoziția a cărei nelegalitate a

invocat-o încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2), art.

20 alin. (1) și (2), art. 44, art. 47, art. 52, art. 53, art. 57, art. 135

alin. (2) lit. f), art. 139, art. 154 și art. 148 din Constituția României,

privește în esență actele normative de nivel superior, prin Decizia nr. 979 din

8 iulie 2010 a Curții Constituționale fiind respinsă excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor lit. A) pct. 4 din Anexa nr. 1 la O.G. nr. 38/2003 ca devenită

inadmisibilă și ca neîntemeiată excepția cu privire la art. 2 alin. (3) și (5),

art. 8 alin. (2) și art. 10 din Legea nr. 364/2004, art. 135, art. 217 alin.

(4) și art. 219 alin. (1) din C. proc. pen., art. 89 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 și art. 10 alin. (5) și (8) din O.U.G. nr. 43/2002.

reclamantului

Reclamantul a atacat

cu recurs sentința menționată, solicitând casarea ei, rejudecarea cauzei și

admiterea excepției de nelegalitate, cu completările ulterioare, pentru motive

pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Cea mai mare parte a

motivării căii de atac cuprinde dezvoltarea motivului prevăzut în art. 304 pct.

7 C. proc. civ., sens în care partea a arătat că sentința cuprinde motive

contradictorii, pentru că, deși a identificat obiectul excepției de

nelegalitate ca fiind Dispoziția din 15 mai 2007, emisă de directorul general

al Direcției Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor, precum și prevederile legale invocate ca fiind

încălcate, în motivarea excepției, instanța a reținut, în sentință, că

susținerile reclamantului nu se referă la nelegalitatea dispoziției.

Recurentul-reclamant

a adăugat că, procedând în acest fel, prima instanță a ignorat toate aspectele

de nelegalitate, decurgând din prevederile art. 217 alin. (4) și 219 C. proc.

pen. (dispozițiile date de procuror privind efectuarea exercitării penale) și din

prevederile Legii nr. 364/2004, Legii nr. 188/1999 și Regulamentul parchetelor

nr. 21/2007, privind delegarea administrativă/detașarea funcționarilor publici.

În altă ordine de

idei, recurentul-reclamant a arătat că prima instanță a refuzat să se pronunțe

asupra demersurilor efectuate cu privire la desecretizarea dispoziției de

delegare, în pofida obligațiilor decurgând din art. 3 pct. 1 și art. 17 C.

proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A

precizat că aspectele privind desecretizarea dispoziției atacate erau strâns

legate de obiectul cauzei, intrând astfel în căderea instanței de contencios

administrativ competente să judece excepția de nelegalitate.

Referitor la motivul

prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că

hotărârea a fost pronunțată fără temei legal și cu încălcarea legii, respectiv

a art. 6 parag. 1 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

sensul celor subsumate criticii rezumate anterior.

În fine, sub incidența

prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat

că instanța de fond nu a analizat legalitatea dispoziției în contextul

salarizării sale discriminatorii, ca ofițer de poliție judiciară ce și-a

desfășurat activitatea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția parchetelor miliare, în raport cu ofițerii de poliție

judiciară detașate la Direcția Națională Anticorupție, invocând, în acest sens,

practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Decizia din 26

septembrie 2002, Duchez c. Franței; Decizia din 6 decembrie 2007, Beian c.

României, parag. 59) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 21

din 10 martie 2008).

intimaților

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a arătat că sentința atacată este legală și temeinică,

punctând distincția dintre statutul juridic al ofițerilor de poliție judiciară,

numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție sau al Direcției de

Investigare a Criminalității Organizate și Terorismului, salarizați conform

O.U.G. nr. 27/2006, și statutul polițiștilor delegați pentru efectuarea unor

activități dispuse de procuror, în cadrul altor structuri ale Ministerului

Public, conform art. 20 alin. (3) și art. 135 teza I C. proc. pen. și art. 3

alin. (3) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției

judiciare.

Legat de caracterul

discriminatoriu al salarizării celor două categorii de ofițeri de poliție

judiciară, intimatul-pârât a arătat că, așa cum a stabilit și prima instanță,

acesta este un aspect ce ține de fondul litigiului, iar nu de excepția de

nelegalitate analizată, și a reamintit coordonatele definiției tratamentului

discriminatoriu, conform O.U.G. nr. 137/2000 și jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului .

În ceea ce privește

declasificarea dispoziției, intimatul-pârât a arătat că instanța a reținut în

mod corect că operațiunea de clasificare a unui act administrativ nu este un

motiv de nelegalitate de formă sau fond a actului în sine, care să conducă la

nelegalitatea acestuia, pentru eventuala vătămare provenind din decizia de

clasificare sau din refuzul de declasificare, instanța de contencios putând să

oblige la declasificare, dar nu și în condițiile în care recurentul din

prezenta cauză nu a contestat decizia de clasificare.

La rândul său,

Direcția generală de Poliție a Municipiului București a depus la dosar o

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

subliniind că, prin dispoziția ce formează obiectul litigiului,

recurentul-reclamant a fost delegat să efectueze acte de urmărire penală în

anumite dosare ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția parchetelor militare, iar nu detașat, într-un mod similar ofițerilor de

poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

în recurs

Prin notele scrise

depuse la dosarul Înaltei Curți la termenul din 10 februarie 2012,

recurentul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a mai multor acte care

priveau delegarea sa de la Ministerul Administrației și Internelor - Direcția

Generală de Poliție a Municipiului București, la Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și Secția parchetelor Militare, dat fiind că acestea sunt

lovite de nulitate, așa cum prevede art. 1225 alin. (2) din C. civ., în sensul că

"Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea

nulității absolute", iar, pe de altă parte, potrivit art. 1225 alin. (3)

din C. proc. civ. "obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege

sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri."

Acestea sunt: adresa

Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București nr. 260578/2005, prin care au fost nominalizați ofițerii

delegați să efectueze acte de urmărire penală privind pe notarul public A.L.,

în fapt fiind vorba despre o detașare pe termen nelimitat, iar nu delegare;

adresele nr. 165588/2006 (30620/2006), privind delegarea polițiștilor pentru

efectuarea de acte procedurale, sub directa îndemnare a Procurorului militar,

în vederea soluționării operativă a Dosarelor nr. 97/P/1990 și 75/P/1998;

rezoluțiile procurorului militar nr. 97/P/1990 și 75/P/1998 din data de 6

martie 2006, prin care s-a dispus delegarea sa pe termen nelimitat - pentru

efectuarea de acte procedurale în cele două dosare, în temeiul art. 135 și 219

C. proc. pen. și art. 63 din Legea nr. 304/2004; Dispoziția din 15 mai 2007 a

Direcției Generale Management și Resurse Umane, prin care a fost delegat de la

Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Cercetării Penale la

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția parchetelor militare, pe perioada 15 mai 2007 - 31 decembrie 2007, în

condițiile în care efectua deja acte de urmărire penală, conform celor dispuse

prin Ordonanța nr. 706/P/2011.

În cadrul notelor

scrise, recurentul-reclamant a solicitat, de asemenea, să se dispună executarea

silită a obligațiilor neîndeplinite de pârâți cu privire la detașarea sa de la

Ministerul Administrației și Internelor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, invocând prevederile art. 47 alin. (5), 45 și 46 alin.

(1) și (2) din C. muncii, constatarea discriminării salariale precum și

obligarea în solidar, a pârâților, la despăgubiri în sumă de 10.000 RON,

actualizată cu indicele de inflație, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Aceste cereri nu pot

fi analizate în prezentul cadru procesual, pe de o parte, pentru că, în temeiul

art. 316, raportat la art. 294 C. proc. civ., în calea de atac nu se pot formula

cereri noi, și, pe de altă parte, pentru că litigiul de față are un obiect

strict determinat, circumscris procedurii excepției de nelegalitate

reglementate prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios

administrativ neputând pronunța decât o soluție asupra excepției.

Ulterior,

recurentul-reclamant a depus la dosar mai multe cereri de note scrise prin care

a răspuns întâmpinărilor formulate de intimații-pârâți și a formulat precizări

și completări ale argumentelor prezentate în motivarea recursului și a

excepțiilor de nelegalitate invocate în recurs.

Prin notele de

ședință depuse la dosar la data de 21 martie 2012, intimatul-pârât Ministerul

Public - Parchetul de pe lână Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat

respingerea excepțiilor de nelegalitate invocate în recurs, ca inadmisibile,

invocând prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 316,

raportat la art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Totodată, a invocat

tardivitatea motivelor de recurs precizate și completate prin cererea depusă la

termenul din 10 februarie 2012, peste termenul de motivare a recursului, de 5

zile de la comunicarea sentințe, stabilit conform art. 303 C. proc. civ.,

corelat cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele

Înaltei Curți

de nelegalitate invocate în recurs

Înalta Curte a fost

învestită cu un recurs declarat, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, împotriva unei sentințe prin care Curtea de Apel București a

soluționat o excepție de nelegalitate invocată în cadrul Dosarului nr.

40244/3/2007 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ

și fiscal.

Obiectul excepției de

nelegalitate, constând în Dispoziția din 15 mai 2007, emisă de directorul

general al Direcției Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor, a fost stabilit prin încheierea din data de 24

septembrie 2010 a tribunalului, încheiere care constituie actul de sesizare a

instanței de contencios administrativ competente, conform art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

Prin urmare,

controlul judiciar exercitat de instanța de recurs este limitat la examinarea

legalității sentinței prin care a fost soluționată acea excepție de

nelegalitate, prin prisma motivelor încadrate în prevederile art. 304 și 304

1

C. proc. civ.

Potrivit art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate poate fi invocată oricând

în cadrul unui proces, dar numai cu privire la acte administrative de care

depinde soluționarea litigiului pe fond, relevanța excepției urmând a fi

verificată de instanța în fața căreia a fost invocată, în raport cu obiectul

litigiului și al actului administrativ în discuție.

Or, din această

perspectivă, Înalta Curte constată că soluționarea recursului nu depinde de

actele administrative a căror nelegalitate a invocat-o recurentul-reclamant în

această fază procesuală, nefiind relevate argumente pe baza cărora să poată fi

stabilită o dependență între acestea și legalitatea Dispoziției din 15 mai

2007, prin care, conform celor reținute în considerentele sentinței s-a dispus

delegarea reclamantului, alături de alți ofițeri de poliție judiciară, de la

Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București, Inspectoratul de Poliție al Județului Brașov,

Inspectoratul de Poliție al Județului Cluj, Inspectoratul de Poliție al

Județului Hunedoara, Inspectoratul de Poliție al Județului Mureș, Inspectoratul

de Poliție al Județului Sibiu, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002,

art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și Ordinul nr. 600/2005, cu

modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește pe reclamant,

decizia fiind luată la propunerea Direcției Generale de Poliție a Municipiului

București.

În consecință, Înalta

Curte va respinge cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ

cu excepțiile de nelegalitate invocate în recurs ca inadmisibilă, nefiind

îndeplinită condiția prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

analizată mai sus.

de recurs invocate

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul excepției de

nelegalitate pe care a avut-o de soluționat Curtea de apel constă că Dispoziția

din 15 mai 2007, privind delegarea unor ofițeri de poliție judiciară, printre

care și recurentul-reclamant, la secția parchetelor militare din cadrul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, excepția fiind invocată în

cadrul unui litigiu referitor la plata unor drepturi salariale.

Considerentele

sentinței atacate cuprind o analiză judicioasă a legalității actului

administrativ menționat, cu indicarea clară și logică a motivelor de fapt și de

drept care au format convingerea instanței și a celor pentru care au fost

înlăturate argumentele reclamantului, fiind îndeplinite cerințele privind

calitatea hotărârii, impuse prin prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., interpretate într-o manieră care să concorde cu exigențele art. 6 parag.

1 din Convenția privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Albina contra

României, Hotărârea din 28 aprilie 2005, M. Of. nr. 1049/25 noiembrie

2005).

Hotărârea nu este

susceptibilă de critici sub aspectul neanalizării și nesoluționării unor capete

de cerere pe care partea le-a considerat "strâns legate de legalitatea

dispoziției contestate" pentru că limitele învestirii instanței, în cadrul

procedurii speciale, incidentale, a excepției de nelegalitate, sunt cele

stabilite prin încheierea de sesizare, în coordonatele art. 4 din Legea nr.

554/2004, instanța având doar obligația de a examina concordanța actului

administrativ cu prevederile normative cărora le este circumscris acesta.

Sub acest aspect,

judecătorul primei instanțe a reținut corect că declasificarea dispoziției, în

raport cu prevederile Legii nr. 182/2002 și ale H.G. nr. 585/2002, poate face

obiectul unei acțiuni separate în contencios administrativ, iar cererile

privind discriminările salariale vizează fondul litigiului, excedând cadrul

procesual al excepției de nelegalitate.

În ceea ce privește

motivele invocate în susținerea excepției de nelegalitate, instanța de control

judiciar împărtășește concluzia la care a ajuns Curtea de apel, în sensul că,

prin delegarea în vederea efectuării unor activități de poliție judiciară, sub

supravegherea procurorului, în cadrul secției parchetelor militare a

parchetelor de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au fost

încălcate prevederile speciale ale art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002,

privind Statutul polițiștilor, corelate cu normele cu caracter general cuprinse

în art. 88 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,

luând în considerare elementele distinctive ce decurg din calitatea

recurentului-reclamant, de ofițer de poliție judiciară și funcționar public cu

statut special. De altfel, după cum bine a observat și judecătorul fondului,

demersul judiciar al recurentului-reclamant nu vizează nelegalitatea

dispoziției de delegare înseși, ci a fost generat de nemulțumiri legate de

modul de stabilire a drepturilor salariale, pe care îl consideră discriminatoriu,

în raport cu ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale

Anticorupție.

soluție adoptate în recurs

Ținând seama de toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, conform art. 304 pct. 7 și 9 sau art. 304

1

C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

sesizare a instanței de contencios administrativ cu excepțiile de nelegalitate

invocate în recurs ca inadmisibilă.

Respinge recursul

declarat de U.M. împotriva Sentinței civile nr. 2698 din 5 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.

Procesat de GGC - AS