ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1586/2012

Litigiul în cadrul căruia a fost invocată excepția de nelegalitate Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu nr. 7317/2/2007, reclamantul U.M. a solicitat, în contradictoriu cu Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și Guvernul României, obligarea pârâților la plata în solidar a sumei reprezentând contravaloarea sporului de fidelitate în procent de 20% din salariul de bază, începând cu anul 2005, actualizat cu indicele de inflație. Prin Sentința civilă nr. 652 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 40244/3/2007, reclamantul U.M. a chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și Guvernul României, solicitând obligarea pârâților la plata în solidar a sumei reprezentând suma echivalentă a diferenței salariale ce i se cuvine dintre ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și acesta, prin aplicarea coeficientului și valorii de referință sectorială ce i s-a acordat pe perioada 6 martie 2006 - 17 octombrie 2007, actualizată cu indicele de inflație, recalcularea tuturor drepturilor salariale ce rezultă din aceasta și efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă. Prin Sentința civilă nr. 384 din 1 februarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 40244/3/2007 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de necompetență materială și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Prin Sentința civilă nr. 2523 din 1 octombrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 40244/3/2007 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de necompetență materială și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, constatându-se ivit conflictul negativ de competență și înaintându-se dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. Prin Decizia nr. 3678 din 23 octombrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 40244/3/2007, iar prin încheierea din data de 29 mai 2009 s-a dispus conexarea Dosarului nr. 13217/3/2008 la Dosarul nr. 40244/3/2007. Prin încheierea din data de 18 august 2009, s-a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de reclamant, iar prin Decizia nr. 979 din 8 iulie 2010 a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor lit. A) pct. 4 din Anexa nr. 1 la O.G. nr. 38/2003, ca devenită inadmisibilă, și excepția cu privire la art. 2 alin. (3) și (5), art. 8 alin. (2) și art. 10 din Legea nr. 364/2004, art. 135, art. 217 alin. (4) și art. 219 alin. (1) din C. proc. pen., art. 89 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 și art. 10 alin. (5) și (8) din O.U.G. nr. 43/2002, ca neîntemeiată.

Obiectul excepției de nelegalitate La data de 24 septembrie 2010 reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției din 15 mai 2007 emisă de directorul general al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, arătând că aceasta contravine Ordinului nr. 132/2004 modificat prin Ordinul nr. 122/2007, respectiv prevederilor art. 37 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 49 Anexa nr. 4 din O.G. nr. 38/2003, art. 88, 89 din Legea nr. 188/1999 și art. 41- 48 din C. muncii, care prevăd acordarea drepturilor polițistului în situația detașării, potrivit nivelului și complexității muncii, de către angajatorul unde salariatul este detașat, la situația mai favorabilă, opinând că ar fi discriminat sub aspectul drepturilor reieșite din raporturile de serviciu față de ofițerii de poliție judiciară detașați de la Ministerul Administrației și Internelor la Direcția Națională Anticorupție, nerespectându-se normele de detașare și de acordare a drepturilor reieșite astfel din raporturile de serviciu, el nefiind delegat. A precizat reclamantul că munca este identică cu cea a ofițerilor de poliție judiciară din Direcția Națională Anticorupție, că a fost salarizat în mod discriminatoriu, în ceea ce privește coeficienții de ierarhizare; nefiind făcută aplicarea niciunei norme de detașare pe perioada supusă procesului, Anexa nr. 4 din O.G. nr. 38/2002 fiind valabilă pentru toți polițiștii. Mai arată reclamantul că a executat funcții în afara Ministerului Administrației și Internelor în perioada supusă procesului 6 martie 2006 - 17 octombrie 2007, când a fost detașat și nu delegat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, efectuând acte de urmărire penală în condiții identice cu ofițerii de poliție judiciară din Direcția Națională Anticorupție, în raport de dispozițiile art. 131 alin. (3) din Constituție și a normelor de drept subsecvente art. 217 alin. (4), art. 219 din C. proc. pen., Legea nr. 364/2004 și art. 63 din Legea nr. 304/2004. A susținut reclamantul că discriminarea acestuia este evidentă, încălcându-se art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și O.G. nr. 137/2000. În sfârșit, mai arată reclamantul că dispozițiile a căror nelegalitate a invocat-o încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și (2), art. 44, art. 47, art. 52, art. 53, art. 57, art. 135 alin. (2) lit. f), art. 139, art. 154 și art. 148 din Constituția României.

Învestirea instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate Prin încheierea din data de 24 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 40244/3/CA/2007 al Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, pentru cercetarea legalității Dispoziției din 15 mai 2007 emisă de directorul general al Direcției Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și suspendarea judecății cauzei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ sub nr. 40244/3/2010, iar la data de 7 decembrie 2010 reclamantul și-a completat și precizat excepția de nelegalitate, arătând că solicită obligarea Ministerului Administrației și Internelor la declasificarea Dispoziției din 15 mai 2007 invocând nelegalitatea acesteia și prin prisma nelegalei clasificări, cu grad de clasificare "secret de serviciu", susținând că astfel contravine dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 182/2002 și art. 7 și 8 din H.G. nr. 585/2002, respectiv art. 8, 11 și art. 17 și 24 din H.G. nr. 781/2002, cu reiterarea susținerilor invocate în fața Tribunalului în cuprinsul excepției de nelegalitate.

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința civilă nr. 2698 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal excepția de nelegalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. Instanța a reținut că prin încheierea din data de 24 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 40244/3/CA/2007 al Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, s-a dispus sesizarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, doar pentru cercetarea legalității Dispoziției din 15 mai 2007 emisă de directorul general al Direcției Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, astfel încât, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, urmează a se pronunța doar cu privire la legalitatea acestui act administrativ nu și cu privire la Ordinele nr. 132/2004 și nr. 122/2001, a căror nelegalitate a fost invocată de reclamant în fața Curții de Apel, instanța fiind "ținută" astfel de limitele sesizării. În ce privește completarea și precizarea de către reclamant a excepției de nelegalitate, prin care acesta arată că solicită obligarea Ministerului Administrației și Internelor la declasificarea Dispoziției din 15 mai 2007 invocând nelegalitatea acesteia și prin prisma nelegalei clasificări, cu grad de clasificare "secret de serviciu", instanța a reținut că operațiunea de clasificare a unui act administrativ nu este un motiv de nelegalitate de formă sau fond a actului în sine. S-a arătat că în cazul unei eventuale vătămări pornind de la decizia de clasificare sau refuzul de declasificare, instanța are posibilitatea ca, în cazul în care constată că în mod nejustificat un act administrativ a fost clasificat, în cadrul procedurii prevăzute de lege, să oblige autoritatea emitentă să procedeze la declasificare. Sub acest aspect s-a mai reținut că potrivit art. 20 din Legea nr. 182/2002, orice persoană fizică sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare, contestația urmând a fi soluționată în condițiile legii contenciosului administrativ. În atare condiții judecătorul fondului a concluzionat că reclamantul avea la îndemână procedura contestației, în ipoteza refuzului reclamantul având la îndemână acțiunea în fața instanței de contencios competente prin care să solicite obligarea Ministerului Administrației și Internelor la declasificarea dispoziției, astfel încât acest aspect nu poate fi reținut ca fiind un motiv de nelegalitate a Dispoziției din 15 mai 2007. Dispoziția în speță a fost depusă la instanța de contencios administrativ, respectiv la Compartimentul Informații Clasificate al Curții de Apel București, la care completul de judecată a avut acces în baza autorizației, prin această dispoziție dispunându-se delegarea reclamantului, alături de alți ofițeri de poliție judiciară, de la Inspectoratul General al Poliției Române , Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Inspectoratul de Poliție Județean Brașov, Inspectoratul de Poliție Județean Cluj, Inspectoratul de Poliție Județean Hunedoara, Inspectoratul de Poliție Județean Mureș, Inspectoratul de Poliție Județean Sibiu, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și Ordinul nr. 600/2005, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește pe reclamant, decizia fiind luată la propunerea Direcției Generale de Poliție a Municipiului București. A apreciat prima instanță că din analiza conținutului Dispoziției din 15 mai 2007 nu rezultă aspecte de nelegalitate, aceasta fiind emisă în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și Ordinul nr. 600/2005, cu modificările și completările ulterioare. S-a mai reținut că împrejurarea invocată și anume discriminarea reclamantul sub aspectul drepturilor reieșite din raporturile de serviciu față de ofițerii de poliție judiciară detașați de la Ministerul Administrației și Internelor la Direcția Națională Anticorupție, cu nerespectarea normelor de detașare și de acordare a drepturilor reieșite astfel din raporturile de serviciu, vizează în esență fondul litigiului cu care a fost învestit Tribunalul București, iar nu nelegalitatea Dispoziției, fiind aspecte ce țin eventual de modul de interpretare a dispozițiilor legale ce vizează detașarea sau delegarea funcționarilor publici în general și a funcționarilor publici cu statut special, în particular. Astfel, din dispoziția în speță rezultă numai că reclamantul a fost delegat și nu detașat, or, a apreciat instanța, din acest punct de vedere nu se regăsește un motiv de nelegalitate, în contextul în care la solicitarea Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare au fost delegați un număr de ofițeri de poliție judiciară de la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, la propunerea acesteia din urmă, să efectueze acte de urmărire penală în anumite dosare de urmărire penală, individualizată, delegare cu care reclamantul a fost de acord, inclusiv cu continuarea delegării, așa cum rezultă din raportul din data de 23 aprilie 2007. În raport cu situația de fapt reținută, instanța a apreciat că delegarea reclamantului a fost dispusă în concordanță cu dispozițiile legale incidente, neputându-se susține că interesul a fost doar al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, interes ce viza soluționarea unor dosare penale, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București având obligația, în raport cu structura poliției române să asigure necesarul de polițiști în activitatea de poliție judiciară, chiar dacă instrumentarea dosarelor nu este de competența acesteia, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București făcând de altfel propunerea de delegare a reclamantului. De asemenea susținerea reclamantului în sensul că dispoziția a cărei nelegalitate a invocat-o încalcă prevederile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20 alin. (1) și (2), art. 44, art. 47, art. 52, art. 53, art. 57, art. 135 alin. (2) lit. f), art. 139, art. 154 și art. 148 din Constituția României, privește în esență actele normative de nivel superior, prin Decizia nr. 979 din 8 iulie 2010 a Curții Constituționale fiind respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor lit. A) pct. 4 din Anexa nr. 1 la O.G. nr. 38/2003 ca devenită inadmisibilă și ca neîntemeiată excepția cu privire la art. 2 alin. (3) și (5), art. 8 alin. (2) și art. 10 din Legea nr. 364/2004, art. 135, art. 217 alin. (4) și art. 219 alin. (1) din C. proc. pen., art. 89 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 și art. 10 alin. (5) și (8) din O.U.G. nr. 43/2002.

Recursul reclamantului Reclamantul a atacat cu recurs sentința menționată, solicitând casarea ei, rejudecarea cauzei și admiterea excepției de nelegalitate, cu completările ulterioare, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Cea mai mare parte a motivării căii de atac cuprinde dezvoltarea motivului prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care partea a arătat că sentința cuprinde motive contradictorii, pentru că, deși a identificat obiectul excepției de nelegalitate ca fiind Dispoziția din 15 mai 2007, emisă de directorul general al Direcției Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, precum și prevederile legale invocate ca fiind încălcate, în motivarea excepției, instanța a reținut, în sentință, că susținerile reclamantului nu se referă la nelegalitatea dispoziției. Recurentul-reclamant a adăugat că, procedând în acest fel, prima instanță a ignorat toate aspectele de nelegalitate, decurgând din prevederile art. 217 alin. (4) și 219 C. proc. pen. (dispozițiile date de procuror privind efectuarea exercitării penale) și din prevederile Legii nr. 364/2004, Legii nr. 188/1999 și Regulamentul parchetelor nr. 21/2007, privind delegarea administrativă/detașarea funcționarilor publici. În altă ordine de idei, recurentul-reclamant a arătat că prima instanță a refuzat să se pronunțe asupra demersurilor efectuate cu privire la desecretizarea dispoziției de delegare, în pofida obligațiilor decurgând din art. 3 pct. 1 și art. 17 C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A precizat că aspectele privind desecretizarea dispoziției atacate erau strâns legate de obiectul cauzei, intrând astfel în căderea instanței de contencios administrativ competente să judece excepția de nelegalitate. Referitor la motivul prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost pronunțată fără temei legal și cu încălcarea legii, respectiv a art. 6 parag. 1 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul celor subsumate criticii rezumate anterior. În fine, sub incidența prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond nu a analizat legalitatea dispoziției în contextul salarizării sale discriminatorii, ca ofițer de poliție judiciară ce și-a desfășurat activitatea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor miliare, în raport cu ofițerii de poliție judiciară detașate la Direcția Națională Anticorupție, invocând, în acest sens, practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez c. Franței; Decizia din 6 decembrie 2007, Beian c. României, parag. 59) și a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 21 din 10 martie 2008).

Apărările intimaților Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sentința atacată este legală și temeinică, punctând distincția dintre statutul juridic al ofițerilor de poliție judiciară, numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție sau al Direcției de Investigare a Criminalității Organizate și Terorismului, salarizați conform O.U.G. nr. 27/2006, și statutul polițiștilor delegați pentru efectuarea unor activități dispuse de procuror, în cadrul altor structuri ale Ministerului Public, conform art. 20 alin. (3) și art. 135 teza I C. proc. pen. și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare. Legat de caracterul discriminatoriu al salarizării celor două categorii de ofițeri de poliție judiciară, intimatul-pârât a arătat că, așa cum a stabilit și prima instanță, acesta este un aspect ce ține de fondul litigiului, iar nu de excepția de nelegalitate analizată, și a reamintit coordonatele definiției tratamentului discriminatoriu, conform O.U.G. nr. 137/2000 și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului . În ceea ce privește declasificarea dispoziției, intimatul-pârât a arătat că instanța a reținut în mod corect că operațiunea de clasificare a unui act administrativ nu este un motiv de nelegalitate de formă sau fond a actului în sine, care să conducă la nelegalitatea acestuia, pentru eventuala vătămare provenind din decizia de clasificare sau din refuzul de declasificare, instanța de contencios putând să oblige la declasificare, dar nu și în condițiile în care recurentul din prezenta cauză nu a contestat decizia de clasificare. La rândul său, Direcția generală de Poliție a Municipiului București a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, subliniind că, prin dispoziția ce formează obiectul litigiului, recurentul-reclamant a fost delegat să efectueze acte de urmărire penală în anumite dosare ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, iar nu detașat, într-un mod similar ofițerilor de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Procedura derulată în recurs Prin notele scrise depuse la dosarul Înaltei Curți la termenul din 10 februarie 2012, recurentul-reclamant a invocat excepția de nelegalitate a mai multor acte care priveau delegarea sa de la Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Secția parchetelor Militare, dat fiind că acestea sunt lovite de nulitate, așa cum prevede art. 1225 alin. (2) din C. civ., în sensul că "Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute", iar, pe de altă parte, potrivit art. 1225 alin. (3) din C. proc. civ. "obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri." Acestea sunt: adresa Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Poliție a Municipiului București nr. 260578/2005, prin care au fost nominalizați ofițerii delegați să efectueze acte de urmărire penală privind pe notarul public A.L., în fapt fiind vorba despre o detașare pe termen nelimitat, iar nu delegare; adresele nr. 165588/2006 (30620/2006), privind delegarea polițiștilor pentru efectuarea de acte procedurale, sub directa îndemnare a Procurorului militar, în vederea soluționării operativă a Dosarelor nr. 97/P/1990 și 75/P/1998; rezoluțiile procurorului militar nr. 97/P/1990 și 75/P/1998 din data de 6 martie 2006, prin care s-a dispus delegarea sa pe termen nelimitat - pentru efectuarea de acte procedurale în cele două dosare, în temeiul art. 135 și 219 C. proc. pen. și art. 63 din Legea nr. 304/2004; Dispoziția din 15 mai 2007 a Direcției Generale Management și Resurse Umane, prin care a fost delegat de la Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Cercetării Penale la Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare, pe perioada 15 mai 2007 - 31 decembrie 2007, în condițiile în care efectua deja acte de urmărire penală, conform celor dispuse prin Ordonanța nr. 706/P/2011. În cadrul notelor scrise, recurentul-reclamant a solicitat, de asemenea, să se dispună executarea silită a obligațiilor neîndeplinite de pârâți cu privire la detașarea sa de la Ministerul Administrației și Internelor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând prevederile art. 47 alin. (5), 45 și 46 alin. (1) și (2) din C. muncii, constatarea discriminării salariale precum și obligarea în solidar, a pârâților, la despăgubiri în sumă de 10.000 RON, actualizată cu indicele de inflație, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Aceste cereri nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, pe de o parte, pentru că, în temeiul art. 316, raportat la art. 294 C. proc. civ., în calea de atac nu se pot formula cereri noi, și, pe de altă parte, pentru că litigiul de față are un obiect strict determinat, circumscris procedurii excepției de nelegalitate reglementate prin art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ neputând pronunța decât o soluție asupra excepției. Ulterior, recurentul-reclamant a depus la dosar mai multe cereri de note scrise prin care a răspuns întâmpinărilor formulate de intimații-pârâți și a formulat precizări și completări ale argumentelor prezentate în motivarea recursului și a excepțiilor de nelegalitate invocate în recurs. Prin notele de ședință depuse la dosar la data de 21 martie 2012, intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lână Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea excepțiilor de nelegalitate invocate în recurs, ca inadmisibile, invocând prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 316, raportat la art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. Totodată, a invocat tardivitatea motivelor de recurs precizate și completate prin cererea depusă la termenul din 10 februarie 2012, peste termenul de motivare a recursului, de 5 zile de la comunicarea sentințe, stabilit conform art. 303 C. proc. civ., corelat cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. II. Considerentele Înaltei Curți 1. Asupra excepțiilor de nelegalitate invocate în recurs Înalta Curte a fost învestită cu un recurs declarat, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, împotriva unei sentințe prin care Curtea de Apel București a soluționat o excepție de nelegalitate invocată în cadrul Dosarului nr. 40244/3/2007 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Obiectul excepției de nelegalitate, constând în Dispoziția din 15 mai 2007, emisă de directorul general al Direcției Generale Management Resurse Umane din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, a fost stabilit prin încheierea din data de 24 septembrie 2010 a tribunalului, încheiere care constituie actul de sesizare a instanței de contencios administrativ competente, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, controlul judiciar exercitat de instanța de recurs este limitat la examinarea legalității sentinței prin care a fost soluționată acea excepție de nelegalitate, prin prisma motivelor încadrate în prevederile art. 304 și 304 1 C. proc. civ. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate poate fi invocată oricând în cadrul unui proces, dar numai cu privire la acte administrative de care depinde soluționarea litigiului pe fond, relevanța excepției urmând a fi verificată de instanța în fața căreia a fost invocată, în raport cu obiectul litigiului și al actului administrativ în discuție. Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că soluționarea recursului nu depinde de actele administrative a căror nelegalitate a invocat-o recurentul-reclamant în această fază procesuală, nefiind relevate argumente pe baza cărora să poată fi stabilită o dependență între acestea și legalitatea Dispoziției din 15 mai 2007, prin care, conform celor reținute în considerentele sentinței s-a dispus delegarea reclamantului, alături de alți ofițeri de poliție judiciară, de la Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Inspectoratul de Poliție al Județului Brașov, Inspectoratul de Poliție al Județului Cluj, Inspectoratul de Poliție al Județului Hunedoara, Inspectoratul de Poliție al Județului Mureș, Inspectoratul de Poliție al Județului Sibiu, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 76 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și Ordinul nr. 600/2005, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește pe reclamant, decizia fiind luată la propunerea Direcției Generale de Poliție a Municipiului București. În consecință, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu excepțiile de nelegalitate invocate în recurs ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția prevăzută în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, analizată mai sus. 2. Asupra motivelor de recurs invocate Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Obiectul excepției de nelegalitate pe care a avut-o de soluționat Curtea de apel constă că Dispoziția din 15 mai 2007, privind delegarea unor ofițeri de poliție judiciară, printre care și recurentul-reclamant, la secția parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, excepția fiind invocată în cadrul unui litigiu referitor la plata unor drepturi salariale. Considerentele sentinței atacate cuprind o analiză judicioasă a legalității actului administrativ menționat, cu indicarea clară și logică a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și a celor pentru care au fost înlăturate argumentele reclamantului, fiind îndeplinite cerințele privind calitatea hotărârii, impuse prin prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., interpretate într-o manieră care să concorde cu exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Albina contra României, Hotărârea din 28 aprilie 2005, M. Of. nr. 1049/25 noiembrie 2005). Hotărârea nu este susceptibilă de critici sub aspectul neanalizării și nesoluționării unor capete de cerere pe care partea le-a considerat "strâns legate de legalitatea dispoziției contestate" pentru că limitele învestirii instanței, în cadrul procedurii speciale, incidentale, a excepției de nelegalitate, sunt cele stabilite prin încheierea de sesizare, în coordonatele art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța având doar obligația de a examina concordanța actului administrativ cu prevederile normative cărora le este circumscris acesta. Sub acest aspect, judecătorul primei instanțe a reținut corect că declasificarea dispoziției, în raport cu prevederile Legii nr. 182/2002 și ale H.G. nr. 585/2002, poate face obiectul unei acțiuni separate în contencios administrativ, iar cererile privind discriminările salariale vizează fondul litigiului, excedând cadrul procesual al excepției de nelegalitate. În ceea ce privește motivele invocate în susținerea excepției de nelegalitate, instanța de control judiciar împărtășește concluzia la care a ajuns Curtea de apel, în sensul că, prin delegarea în vederea efectuării unor activități de poliție judiciară, sub supravegherea procurorului, în cadrul secției parchetelor militare a parchetelor de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au fost încălcate prevederile speciale ale art. 47 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițiștilor, corelate cu normele cu caracter general cuprinse în art. 88 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, luând în considerare elementele distinctive ce decurg din calitatea recurentului-reclamant, de ofițer de poliție judiciară și funcționar public cu statut special. De altfel, după cum bine a observat și judecătorul fondului, demersul judiciar al recurentului-reclamant nu vizează nelegalitatea dispoziției de delegare înseși, ci a fost generat de nemulțumiri legate de modul de stabilire a drepturilor salariale, pe care îl consideră discriminatoriu, în raport cu ofițerii de poliție judiciară din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. 3. Temeiul legal al soluție adoptate în recurs Ținând seama de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, conform art. 304 pct. 7 și 9 sau art. 304 1 C. proc. civ.