ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5301/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 315 din 15 octombrie 2012 Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul O.E.P., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor București și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră București, a desființat Hotărârea nr. 323.238 din 24 august 2011 emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, precum și Hotărârea nr. 107 din 24 noiembrie 2011 emisă de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, a anulat Decizia de imputare nr. 322.378 din 16 iunie 2011 emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și a obligat, în solidar, pe pârâți să restituie reclamantului sumele executate în baza deciziei de imputare, actualizate cu indicele de inflație de la data restituirii efective.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că potrivit prevederilor art. 63 (1) din Legea nr. 360/2012 privind Statutul Polițistului, acesta răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unității, potrivit legislației aplicabile personalului civil din Ministerul Administrației și Internelor. Ori, în speță, atât Decizia de imputare nr. 322.378 din 16 iunie 2011 emisă inițial, cât și Decizia nr. 322.890 din 21 iulie 2011 emisă în modificarea acesteia, sunt motivate în drept pe dispozițiile O.G. nr. 121/1998, care vizează răspunderea materială a militarilor, text neaplicabil în speță, deoarece reclamantul îndeplinea funcția de inspector de poliție, având deci calitatea de "polițist", în accepțiunea art. 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, respectiv aceea de funcționar public civil cu statut special.

Instanța de fond a apreciat că temeiul de drept căruia i se circumscrie și întreaga procedură de dinaintea emiterii Deciziei de imputare este Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului și nu O.G. nr. 121/1998 vizând răspunderea materială a militarilor în cadrul instituțiilor limitativ prevăzute la art. 2 (Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, S.R.I., S.P.P., S.I.E, S.T.S. și M.J.), între care Ministerul Administrației și Internelor nu se regăsește. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. I. Ministerul Administrației și Internelor în motivarea recursului arată că hotărârea pronunțată în cauză de Curtea de Apel Suceava este netemeinică și nelegală.

Recurentul arată că singurul considerent care a determinat adoptarea de către instanța de fond a soluției de admitere a acțiunii a fost inaplicabilitatea în speță a prevederilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, "motiv de greșită întemeiere în drept a deciziei". Se mai precizează că dacă instanța de fond ar fi uzat de rolul său activ, ar fi observat că prin O.G. nr. 63, aprobată de Legea nr. 604 din 22 decembrie 2003, Ministerul de Interne s-a unit cu Ministerul Administrației Publice și a luat denumirea de Ministerul Administrației și Internelor, situație în care, în mod evident nu ar mai fi condus la concluzia inaplicabilității în speță a prevederilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările și completările, ulterioare.

Art. 9 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că prevederile acestui act normativ se aplică și salariaților civili din MAI astfel că, aplicabilitatea în cauză a prevederilor acestui act normativ nu poate fi contestată, pentru niciunul dintre considerentele reținute de către instanța de fond. II. Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, în recursul formulat, susține că motivul de nelegalitate al unei hotărâri judecătorești privind aplicarea greșită a legii este îndeplinit atunci când instanța de judecată, interpretând în mod eronat prevederile legale pe care își întemeiază hotărârea, procedează, ca o consecință, la adoptarea unor decizii nelegale.

Se mai arată că instanța de fond a interpretat în mod greșit faptul că reclamantului nu i se aplică prevederile Instrucțiunii Ministerului de Interne nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse și ale O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea patrimonială a militarilor, pentru motivul că la art. 2 din acest ultim act normativ sunt enumerate limitativ instituțiile implicate (Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, S.R.I., S.P.P., S.I.E., S.T.S. și M.J.), iar Ministerul Administrației și Internelor nu se regăsește printre acestea. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate. Pentru a putea ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.

Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției. Înalta Curte constată că, în cauză, instanța de fond, fără a analiza în vreun fel susținerile formulate de pârâți prin întâmpinările depuse la dosar, a admis acțiunea reținând în mod greșit că O.U.G. nr. 121/1998 nu este aplicabilă în cauză. De asemenea, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 121/1998 deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 9 din O.G.

nr. 121/1998 "prevederile prezentei ordonanțe se aplică și militarilor aflați în misiune în afara granițelor țării, precum și salariaților civili din structura instituțiilor publice prevăzute la art. 2", iar potrivit art. 271 din O.M.I. nr. 457 din 26 mai 2003 pentru modificarea și completarea I.M.I. 830/1999 "prin salariați civili din structura Ministerului Internelor și Reformei Administrative se înțelege: funcționarii publici civili cu statut special, funcționarii publici și personalul contractual". Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt întemeiate, ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei, pentru ca instanța de fond să analizeze motivele invocate, urmând ca hotărârea să fie motivată corespunzător cu cerințele legii, în sensul analizării apărărilor formulate de toate părțile implicate în litigiu.

Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție. Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Administrației și Internelor (în prezent Ministerul Afacerilor Interne) și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră împotriva Sentinței nr. 315 din 15 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 mai 2013. Procesat de GGC - CL