ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2144/2004

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea adresată la data de 26 martie 1999 Tribunalului Argeș, reclamantul A.V.A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului român, Ministerul Industriilor și Comerțului și S.C. E. S.A. Pitești pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul si construcțiile situate în Pitești. În motivarea acțiunii, reclamantul, în calitate de moștenitor legal, a suuținut că imobilul revendicat, care a fost proprietatea antecesorilor săi, în posesia cărora s-a aflat până în anul 1948, a fost naționalizat în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 119/1948.

Contestând valabilitatea titlului statului, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 480 și urm. C. civ. Soluționând cauza în primă instanță, Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr. 191 din 5 septembrie 2000 a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că naționalizarea constituie unul din mijloacele de dobândire a proprietății astfel că dreptul asupra imobilului s-a transmis în mod legal de la foștii proprietari la statul român în temeiul Legii nr. 119/1948. Totodată s-a statuat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nefiind în discuție dobîndirea bunurilor prin convenție, caz în care s-ar putea analiza o eventuală nevalabilitate a transmiterii dreptului de proprietate datorită vicierii consimțămîntului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a susținut în esență că instanța de fond a aplicat greșit legea reținând valabilitatea titlului statului întrucât nu s-au avut în vedere deposedarea proprietarilor prin violență și caracterul abuziv al Legii nr. 119/1948 care interzicea accesul la justiție al celor vătămați și nu le acorda despăgubiri. S-a criticat de asemenea înlăturarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/1998. Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 60 din 29 iunie 2001, a respins apelul ca nefondat. Instanța a avut în vedere că deși în finalul motivării apelului precum și în concluziile scrise apelantul ar fi făcut referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în ședința publică din 29 iunie 2001, când a fost pusă în discuție admisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de prevederile art. 47 alin. (1) din acest act normativ, el ar fi stăruit să se aibă în vedere temeiul de drept invocat prin acțiune.

Curtea de Apel a apreciat însă că acțiunea, fundamentată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, în cauză fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 ca lege specială. S-a avut în vedere și faptul că apelantul-reclamant ar fi refuzat să dea curs prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a opta între renunțarea la judecată și suspendarea acțiunii de față formulate potrivit dreptului comun. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 2132 din 29 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă; a fost casată hotărârea, dispunându-se trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului. Curtea Supremă de Justiție a stabilit că instanța de apel, interpretând restrictiv dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul reclamantului de a dispune asupra acțiunii sale și i-a îngrădit accesul liber la justiție.

Astfel, instanța de apel a considerat în mod greșit că prin art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-ar institui o obligație imperativă generală pentru cei îndreptățiți la măsuri reparatorii să solicite suspendarea acțiunilor în curs sau să renunțe la judecata acestora, cât și faptul că apărarea dreptului de proprietate în această materie ar fi posibilă numai în temeiul actului normativ menționat. În considerentele deciziei de casare s-a arătat însă că, în realitate, textul instituie un drept, o posibilitate de opțiune liberă pentru cei ce au recurs la procedura Legii nr. 10/2001 în timp ce acțiunile introduse anterior s-ar afla în curs de soluționare. În speță însă nu există nici o dovadă în sensul că reclamantul s-ar fi folosit de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, ceea ce atestă o dată în plus că soluția instanței de apel este vădit greșită.

Rejudecând apelul în fond după casare, Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 115 din 19 decembrie 2002, l-a respins ca nefondat. Curtea de apel a reiterat motivarea anterioară a aceleiași instanțe, arătând în esență că deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile dreptului comun, în această materie singurul act normativ aplicabil îl constituie Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și susținând în esență că instanța de trimitere nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii ale Curții Supreme de Justiție. Examinând actele și lucrările dosarului în contextul probatoriilor administrate, Curtea reține următoarele: Potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate ... sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Or, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia de casare a soluției pronunțate în apel, a statuat, de o manieră extrem de explicită, că în cauză acțiunea reclamantului urmează să fie soluționată potrivit prevederilor dreptului comun pentru două motive clare: - ea a fost formulată în martie 1999, cu circa 2 ani înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001; - nu există nici o dovadă în sensul că reclamantul ar fi recurs la procedura administrativă instituită prin actul normativ menționat. În pofida acestei dezlegări obligatorii a problemei, Curtea de Apel Pitești ignoră pur și simplu decizia Curții Supreme de Justiție și, reiterând motivarea greșită înlăturată în recurs, pronunță aceeași soluție.

Această vădită nelegalitate în senul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc . civ. conduce la admiterea recursului, casarea deciziei și, potrivit prevederilor art. 313 C. proc. civ., trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului în sensul celor stabilite (pentru a doua oară) cu privire la legea aplicabilă litigiului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul A.V.A. împotriva deciziei civile nr. 115 din 19 decembrie 2002 a Curții de Apel Pitești, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2004.