ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2144/2004

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea adresată la data de 26

martie 1999 Tribunalului Argeș, reclamantul A.V.A. a chemat în judecată pârâții

Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului român, Ministerul

Industriilor și Comerțului și S.C. E. S.A. Pitești pentru a fi obligați să-i

lase în deplină proprietate și posesie terenul si construcțiile situate în

Pitești.

În motivarea acțiunii, reclamantul,

în calitate de moștenitor legal, a suuținut că imobilul revendicat, care a fost

proprietatea antecesorilor săi, în posesia cărora s-a aflat până în anul 1948,

a fost naționalizat în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor Legii nr.

119/1948.

Contestând valabilitatea titlului

statului, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 și art. 480 și urm. C. civ.

Soluționând cauza în primă instanță,

Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr. 191 din 5 septembrie 2000 a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

apreciat că naționalizarea constituie unul din mijloacele de dobândire a proprietății

astfel că dreptul asupra imobilului s-a transmis în mod legal de la foștii

proprietari la statul român în temeiul Legii nr. 119/1948.

Totodată s-a statuat că în cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nefiind

în discuție dobîndirea bunurilor prin convenție, caz în care s-ar putea analiza

o eventuală nevalabilitate a transmiterii dreptului de proprietate datorită

vicierii consimțămîntului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul, care a susținut în esență că instanța de fond a

aplicat greșit legea reținând valabilitatea titlului statului întrucât nu s-au

avut în vedere deposedarea proprietarilor prin violență și caracterul abuziv al

Legii nr. 119/1948 care interzicea accesul la justiție al celor vătămați și nu

le acorda despăgubiri.

S-a criticat de asemenea înlăturarea

greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

Curtea de Apel Pitești, prin decizia

civilă nr. 60 din 29 iunie 2001, a respins apelul ca nefondat.

Instanța a avut în vedere că deși în

finalul motivării apelului precum și în concluziile scrise apelantul ar fi

făcut referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în ședința publică din 29

iunie 2001, când a fost pusă în discuție admisibilitatea acțiunii în

revendicare în raport de prevederile art. 47 alin. (1) din acest act normativ,

el ar fi stăruit să se aibă în vedere temeiul de drept invocat prin acțiune.

Curtea de Apel a apreciat însă că

acțiunea, fundamentată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, în

cauză fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 ca lege specială. S-a

avut în vedere și faptul că apelantul-reclamant ar fi refuzat să dea curs

prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a opta între

renunțarea la judecată și suspendarea acțiunii de față formulate potrivit

dreptului comun.

Recursul declarat de reclamant

împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 2132 din 29 mai 2002 a

Curții Supreme de Justiție, secția civilă; a fost casată hotărârea,

dispunându-se trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea

apelului.

Curtea Supremă de Justiție a

stabilit că instanța de apel, interpretând restrictiv dispozițiile art. 47

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul reclamantului de a dispune

asupra acțiunii sale și i-a îngrădit accesul liber la justiție.

Astfel, instanța de apel a

considerat în mod greșit că prin art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-ar

institui o obligație imperativă generală pentru cei îndreptățiți la măsuri

reparatorii să solicite suspendarea acțiunilor în curs sau să renunțe la

judecata acestora, cât și faptul că apărarea dreptului de proprietate în

această materie ar fi posibilă numai în temeiul actului normativ menționat.

În considerentele deciziei de casare

s-a arătat însă că, în realitate, textul instituie un drept, o posibilitate de

opțiune liberă pentru cei ce au recurs la procedura Legii nr. 10/2001 în timp

ce acțiunile introduse anterior s-ar afla în curs de soluționare.

În speță însă nu există nici o

dovadă în sensul că reclamantul s-ar fi folosit de procedura instituită prin

Legea nr. 10/2001, ceea ce atestă o dată în plus că soluția instanței de apel

este vădit greșită.

Rejudecând apelul în fond după

casare, Curtea de Apel Pitești, prin decizia civilă nr. 115 din 19 decembrie

2002, l-a respins ca nefondat.

Curtea de apel a reiterat motivarea

anterioară a aceleiași instanțe, arătând în esență că deși reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe prevederile dreptului comun, în această materie singurul

act normativ aplicabil îl constituie Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și susținând în esență că

instanța de trimitere nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii ale Curții

Supreme de Justiție.

Examinând actele și lucrările dosarului

în contextul probatoriilor administrate, Curtea reține următoarele:

Potrivit prevederilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate ... sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului”.

Or, Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia de casare a soluției pronunțate în apel, a statuat, de o manieră extrem

de explicită, că în cauză acțiunea reclamantului urmează să fie soluționată

potrivit prevederilor dreptului comun pentru două motive clare:

- ea a fost formulată în martie

1999, cu circa 2 ani înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001;

- nu există nici o dovadă în sensul

că reclamantul ar fi recurs la procedura administrativă instituită prin actul

normativ menționat.

În pofida acestei dezlegări

obligatorii a problemei, Curtea de Apel Pitești ignoră pur și simplu decizia

Curții Supreme de Justiție și, reiterând motivarea greșită înlăturată în

recurs, pronunță aceeași soluție.

Această vădită nelegalitate în senul

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc . civ. conduce la admiterea recursului,

casarea deciziei și, potrivit prevederilor art. 313 C. proc. civ., trimiterea

cauzei pentru rejudecarea apelului în sensul celor stabilite (pentru a doua

oară) cu privire la legea aplicabilă litigiului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul A.V.A. împotriva deciziei civile nr. 115 din 19 decembrie 2002 a

Curții de Apel Pitești, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2004.