Decizia nr. 1769/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 236/2014 a Curții de Apel Oradea

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 29 aprilie 2014, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură, a solicitat: - anularea Deciziei de soluționare a contestației înregistrată la pârâtă sub nr. x/19.03.2014; - anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 13.01.2014 și înregistrat la pârâtă sub nr. x/14.01.2014, privind cererea de plată nr. x/23.03.2007, depusă de Societatea A. S.R.L., prin care s-a stabilit o creanță bugetară în cuantum de 276.783,50 RON; - suspendarea executării actelor administrative atacate, până la soluționarea definitivă a cauzei, în baza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; - obligarea pârâtei la plata cheltuitelor de judecată ocazionate de proces. 1.

Prin încheierea din 03 noiembrie 2014, instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate. 1.

Prin sentința civilă nr. 236 din 05 decembrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură. 1.3. Împotriva sentinței civile nr. 236 din 05 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. 1.

Prin decizia nr. 3653 din 15 decembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 236 din 05 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în rejudecare, la data de 21 martie 2017, sub nr. x/2014*. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 72 din 13 iunie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură, a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 4235/19.03.2014 și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/14.01.2014, emise de pârâtă și a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 72 din 13 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, pârâta a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. c) și f) din O.U.G. nr. 125/2006 și art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011, instanța de fond reținând în mod greșit că reclamanta a prezentat documente justificative ale dreptului său de folosință pentru întreaga suprafață de teren, aflată pe raza localității Ardud, ce a făcut obiectul cererii de plată. A arătat recurenta-pârâtă că, din verificările efectuate, a rezultat faptul că, pentru a beneficia de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, societatea reclamantă a prezentat contracte de arendă încheiate cu diverse persoane fizice, pentru suprafața de 1207,17 ha, dar a solicitat sprijin financiar pentru suprafața de 1382,13 ha. Pentru diferența de suprafață, reclamanta a prezentat contractul de comodat încheiat la data de 09.09.2005, între comodantul Societatea B. S.A. Ardud și comodatarul Societatea A. S.R.L., pentru suprafața de 165 ha, precum și contractul de asociere încheiat la data de 01.10.2004, între Societatea A. S.R.L. și Societatea C., pentru suprafața de 650 ha. Însă, potrivit informațiilor comunicate de Primăria Ardud prin adresele nr. x/30.08.2013 și nr. y/07.10.2013, nici Societatea B. S.A. Ardud și nici Societatea C. nu figurau în evidențele agricole, la data încheierii contractelor anterior menționate, cu suprafețe de teren agricol în proprietate sau în arendă, astfel încât, contractul de comodat și contractul de asociere nu pot fi luate în considerare ca documente justificative ale dreptului de folosință pentru terenul declarat de intimata-reclamantă în campania agricolă 2007. Recurenta-pârâtă a susținut că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 28/2008, registrul agricol constituie documentul oficial de evidență primară unitară, în care se înscriu date cu privire la orice persoane fizice sau juridice care au teren în proprietate sau în folosință. Or, instanța de fond a ignorat aceste dispoziții, precum și cele două adrese emise de Primăria Ardud. O altă critică formulată în recurs privește legea aplicabilă cauzei, recurenta susținând că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, în forma în vigoare la data de emiterii procesului-verbal contestat, deși ar fi trebuit să se raporteze la normele legale incidente în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată de către reclamantă. A învederat recurenta că, potrivit H.G. nr. 175/2007 privind registrul agricol pentru perioada 2007-2011 și Normelor tehnice privind modul de completare a registrului agricol pentru perioada 2007-2011, aprobate prin Ordinul MADR nr. 344/2007, în special pct. 2 și pct. 17 din aceste norme, contractul de asociere prezentat de reclamantă trebuia să fie înregistrat în evidențele primăriei, respectiv în registrul agricol. Aceleași reglementări se regăsesc și în cuprinsul H.G. nr. 269/2001 privind registrul agricol pentru perioada 2001-2006, în vigoare la data încheierii contractului de asociere între Societatea A. S.R.L. și Societatea C.. Or, instanța de fond a omis aceste reglementări, apreciind în mod greșit că cele două contracte pot constitui documente justificative în sensul art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006. În ceea ce privește soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispusă în cadrul dosarului nr. x/2013, prin Rezoluția din 31.10.2014, emisă de D.N.A. Biroul Satu Mare, recurenta-pârâtă a arătat că lipsa constatării existenței unei fapte penale nu exclude existența unei nereguli, astfel cum este reglementată de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 66/2011. Prin recurs sunt criticate și considerentele instanței de fond prin care s-a reținut că instituția pârâtă avea obligația de a aștepta finalizarea cercetărilor penale pentru a emite procesul-verbal de constatare a neregulilor, considerente care sunt contrare dispozițiilor art. 20 și art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011. A mai susținut recurenta că, deși instanța de fond a anulat și decizia de soluționare a contestației, în cuprinsul motivării nu face referire la acest act administrativ. Totodată, recurenta-pârâtă a criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, având în vedere că bugetul instituției nu prevede sume care să poată fi alocate unei astfel de destinații. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 octombrie 2017, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, argumentele expuse în fața instanței de fond. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură este nefondat, pentru următoarele considerente: Pentru a răspunde criticilor reclamantei, Înalta Curte reține că motivele de recurs prin care se invocă neluarea în considerare de către instanța de fond a înscrisurilor emanate de la Primăria Adrud, forța probantă a datelor înscrise în Registrul agricol, precum și greșita aplicare a legii incidente cauzei sunt subsumate unui scop comun și anume acela al demonstrării lipsei caracterului de documente justificative a actelor prezentate de reclamantă în dovedirea utilizării terenului agricol, în sensul prevederilor art. 6 și art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, motiv pentru care aceste critici vor fi tratate în mod unitar în cuprinsul prezentei decizii. Chestiunea litigioasă asupra căreia instanța de contencios administrativ este chemată să se pronunțe este aceea dacă reclamanta îndeplinește cerința menționată în art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, pentru acordarea sprijinului financiar în campania agricolă aferentă anului 2007. Se impune a se sublinia că litigiul poartă doar cu privire la caracterul de document justificativ al contractului de comodat încheiat la data de 09.09.2005, pentru suprafața de 165 ha și al contractului de asociere încheiat la data de 01.10.2004, pentru o suprafață de 650 ha, restul înscrisurilor depuse de reclamantă, respectiv contracte de arendă încheiate cu diverse persoane fizice pentru suprafața de 1207,17 ha, fiind recunoscute de recurenta-pârâtă ca dovadă a dreptului de folosință. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură: "Beneficiarii plăților directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafață pot fi persoane fizice și/sau persoane juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau alte asemenea". Pentru a beneficia de acordarea de plăți în cadrul schemelor de plată unică pe suprafață, conform art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, solicitanții trebuie să fie înscriși în Registrul fermierilor administrat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăților la termen și să îndeplinească următoarele condiții generale: a) să exploateze un teren agricol cu o suprafața de cel puțin 1 ha, iar suprafața parcelei agricole sa fie de cel puțin 0,3 ha. În cazul viilor, livezilor, culturilor de hamei, pepinierelor pomicole, pepinierelor viticole, arbuștilor fructiferi, suprafața minima a parcelei trebuie sa fie de cel puțin 0,1 ha; b) să declare toate parcelele agricole; c) să înscrie, sub sancțiunea legii penale, date reale, complete și perfect valabile în formularul de cerere de plata directă pe suprafață și în documentele anexate, inclusiv lista suprafețelor; d) să fie de acord ca datele din formularul de cerere de plata sa fie introduse în baza de date IACS, procesate și verificate în vederea calculării plății și transmise autorităților responsabile în vederea elaborării de studii statistice și de evaluări economice, în condițiile Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare; e) să respecte bunele condiții agricole și de mediu, reglementate prin legislația naționala, pe toată suprafața agricolă a exploatației; f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosința și sa poată face dovada ca utilizează terenul pentru care s-a depus cererea; g) să furnizeze toate informațiile solicitate de Agenția de Plați și Intervenție pentru Agricultura, în termenele stabilite; h) să permită efectuarea controalelor de către Agenția de Plați și Intervenție pentru Agricultura sau de către alte organisme abilitate în acest sens; i) să marcheze limitele parcelei utilizate, atunci când este cultivată cu aceeași cultura cu a parcelelor învecinate; j) să comunice în termen de 10 zile, în scris, Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură orice modificare a datelor declarate în cererea de plată survenită în perioada cuprinsă între data depunerii și data acordării plății. Aceste modificări se referă la suprafața agricolă utilizata a exploatației, transferarea proprietății fermei către un alt utilizator agricol, aprobarea unei rente agricole viagere, alte schimbări ale informațiilor din formularul de cerere. În cauză, recurenta-pârâtă a apreciat că reclamanta nu a întrunit toate condițiile de eligibilitate, întrucât persoanele juridice cu care aceasta a încheiat contractul de comodat, respectiv contractul de asociere, nu figurau în evidențele agricole cu suprafețe de teren agricol în proprietate sau în arendă pe raza localității Adrud, fiind nesocotite prevederile art. 7 alin. (1) lit. c) și f) din O.U.G. nr. 125/2006. Din prevederile legale anterior citate, Înalta Curte reține că, pentru a dobândi calitatea de beneficiar al sprijinului financiar, solicitantul trebuie să facă dovada că exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 7 alin. (1) lit. a) și art. 7 alin. (1) lit. f) teza a II-a din O.U.G. nr. 125/2006. În ceea ce privește dovada dreptului de folosință, din enumerarea cu caracter exemplificativ din cuprinsul art. 6 din același act normativ se stabilește că beneficiari pot fi "proprietari, arendași, concesionari, asociați administratori în cadrul asociațiilor în participațiune, locatari sau alte asemenea", iar art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 prevăd că solicitantul va prezenta "documentele necesare" care dovedesc dreptul de folosință. Așadar, textele de lege se raportează la caracterul esențial al utilizării efective a terenului, fără a limita natura ori tipul actului în baza căruia beneficiarul folosește efectiv terenul agricol. Din această perspectivă, apar ca nefondate criticile pârâtei, circumscrise unui pretins caracter nelegal al contractului de comodat și al celui de asociere, rezultat din neînregistrarea în evidențele agricole (în registrul agricol) a comodantului Societatea B. S.A. Ardud și a asociatului Societatea C. cu suprafețele cedate spre folosință reclamantei. Recurenta nu indică un temei legal care să susținâ teza potrivit căreia înregistrarea în Registrul agricol a suprafeței de teren cedate spre folosință ar fi o condiție de nevalabilitate a actelor având ca obiect cedarea folosinței. De altfel, intimatei-reclamante nu-i poate fi imputată nici eventuala necorelare a datelor din evidențele primăriei cu situația juridică reală a deținătorilor/utilizatorilor de terenuri agricole, nici o eventuală lipsă de diligență a cocontractanților săi, în reglarea evidențelor oficiale. Pentru obținerea sprijinului financiar este suficientă prezentarea unui act juridic care atestă obținerea dreptului de utilizare a terenului, coroborată cu exploatarea efectivă a suprafeței agricole în discuție. În ceea ce privește exploatarea efectivă a suprafețelor agricole, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a contestat utilizarea terenurilor de către reclamantă, iar prin Rezoluția din 31 ianuarie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, organele de urmărire penală au reținut că reclamanta a depus înscrisuri potrivit cărora terenurile pentru care a solicitat plata subvențiilor pentru campaniile din anii 2007, 2008, 2009 au fost lucrate efectiv. Prin urmare, instanța de control judiciar, în acord cu instanța de fond, constată a fi îndeplinită condiția exploatării efective a suprafețelor agricole pentru care reclamanta a solicitat sprijinul financiar în campania agricolă aferentă anului 2007 și, pe cale de consecință, apreciază a fi îndeplinite integral cerințele prevăzute de art. 6 și art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, inclusiv cele privitoare la obligația de a înscrie date reale și complete în cererea de plată, referitoare la suprafața exploatată și de a prezenta documentele care atestă dreptul de folosință asupra acesteia. În ceea ce privește critica referitoare la neluarea în considerare, de către instanța de fond, a adreselor emise de Primăria Adrud, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, reținând că aceste înscrisuri nu prezintă concludența pretinsă de recurentă în soluționarea cauzei, nefăcând altceva decât să constate o anumită situație a terenurilor agricole înscrisă în evidențele primăriei, fără a fi hotărâtoare asupra existenței dreptului de folosință al reclamantei asupra terenurilor. Regimul întocmirii registrului agricol și al înscrierii datelor în acest document de evidență a persoanelor fizice sau juridice care dețin teren în proprietate sau în folosință, este prevăzut de O.G. nr. 28/2008, H.G. nr. 175/2007 și H.G. nr. 269/2001, invocate de recurenta-pârâtă. Instanța de control judiciar reține, însă, că neînscrierea sau completarea eronată a unor date în acest registru nu reprezintă o cauză de nevalabilitate a actelor juridice de transmisiune a dreptului de proprietate/folosință asupra terenurilor, iar pe de altă parte, ceea ce interesează în speță, din perspectiva condițiilor de acordare a ajutorului nerambursabil, este existența dreptului de folosință și utilizarea efectivă de către reclamantă a terenurilor agricole, în temeiul unor acte juridice care-i conferă acest drept, condiții pe care reclamanta le-a îndeplinit. Totodată, Înalta Curte constată și netemeinicia argumentului potrivit căruia contractul de asociere trebuie înscris în registrul agricol, niciuna dintre prevederile invocate de recurenta-pârâtă neprevăzând o astfel de cerință pentru valabilitatea acestui contract. Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 7 alin. (1) lit. c) și f) din O.U.G. nr. 125/2006, în forma în vigoare la data emiterii procesului-verbal contestat, deși ar fi trebuit să se raporteze la normele legale incidente în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată de către reclamantă. Or, acest argument este nefondat, întrucât acest text de lege era în vigoare, în aceeași formă, atât la data depunerii cererii de plată de către reclamantă (23.03.2007), cât și la data emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor (14.01.2014). Totodată, dispozițiile O.U.G. nr. 125/2006 reprezintă temeiul emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor, iar soluția de respingere a contestației administrative, prin Decizia emisă de pârâtă sub nr. x/19.03.2014, a fost întemeiată în mod expres pe art. 7 alin. (1) lit. c) și f) din O.U.G. nr. 125/2006, astfel încât aceste dispoziții sunt evident incidente cauzei. Un alt rând de critici formulat de pârâtă a vizat modalitatea de valorificare de către instanța de fond a soluției de neîncepere a urmăririi penale, dispuse în dosarul nr. x/2013, prin Rezoluția din 31.10.2014. Este adevărat, astfel cum a susținut pârâta, că lipsa constatării unei fapte penale nu exclude existența neregulii, în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere obiectul diferit al verificărilor efectuate de organele de cercetare penală, respectiv de organele administrative, dar în prezenta cauză instanță de fond nu a prezentat un astfel de argument în susținerea soluției de anulare a actelor administrative contestate. Rezoluția emisă de organele de urmărire penală a fost valorificată de prima instanță ca un mijloc de probă în dovedirea faptului exploatării efective a terenurilor agricole de către reclamantă în campania agricolă aferentă anului 2007 și, pe cale de consecință, a dovedirii respectării prevederilor art. 6 și art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, iar nu ca un act constatator al inexistenței neregulii. Referitor la argumentul instanței de fond, în sensul că pârâta ar fi trebuit să aștepte finalizarea urmăririi penale pentru a emite procesul-verbal de constatare a neregulilor, Înalta Curte reține că, deși recurenta-pârâtă a susținut în mod corect că sesizarea organelor de urmărire penală nu împiedică desfășurarea în continuare a activității de verificare și de emitere a procesului-verbal de constatare a neregulilor, conform art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011, din lecturarea sentinței recurate nu rezultă că această împrejurare ar fi fost definitorie pentru soluția de anulare a actelor administrative contestate. Instanța de fond a opinat în sensul unei conduite defectuoase a autorității pârâte, în raport de soluția dată în dosarul de urmărire penală, considerând că ar fi fost oportună așteptarea finalizării cercetărilor penale, fără a susține că această conduită contravine vreunei dispoziții legale. Nefondată este și critica recurentei-pârâte privitoare la lipsa motivării soluției de anulare a deciziei de soluționare a contestației administrative, având în vedere că cele doua acte analizate în cauză (procesul-verbal de constatare a neregulilor și decizia de soluționare a contestației administrative) nu au fost contestate pentru motive de nelegalitate diferite, iar decizia de soluționare a contestației nu a adus vreo modificare titlului de creanță. Motivele de nelegalitate reținute raportat la procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare operează, deopotrivă, și față de decizia de soluționare a contestației administrative, prin care în mod greșit a fost menținut titlul de creanță, fără a fi necesară prezentarea unor motive de nelegalitate distincte. În ceea ce privește criticile referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei, reprezentate de onorariul avocațial parțial, Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În motivarea soluției astfel dispuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că: "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate". Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, ca nefondat. În condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură la plata către intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariului avocațial dovedit prin depunerea la dosarul instanței de recurs a facturii nr. x din 21.09.2017 și ordinului de plată nr. x din 04.01.2018 .