ÎCCJ, Decizia nr. 120/2018

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Cadrul procesual

Recurenta-pârâtă A. S.R.L, Timișoara a învestit Înalta Curte de Casație și Justiție cu un recurs împotriva Deciziei civile nr. 1/A din 9 ianuarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a Civilă.

La data de 19 decembrie 2017, recurenta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și a art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu excepția menționată. Cererea a fost reiterată la data de 22 decembrie 2017.

În motivarea cererii, s-a arătat că, stabilindu-se un prag valoric pentru calea de atac a recursului, părțile sunt puse într-o situație diferită, fără o justificare rezonabilă. S-a mai arătat că deși prevederea art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 a fost criticată și în trecut, iar Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate cu privire la aceasta, respectiva normă este neconstituțională numai în măsura în care permite instanțelor de judecată să aplice în procesele în curs o prevedere a cărei neconstituționalitate a fost constatată de către Curtea Constituțională.

Totodată, s-a susținut că rațiunea normei de la art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1991 este aceea că dispozițiile deja constatate ca fiind neconstituționale nu mai produc efecte pe viitor, în consecință, o sesizare de neconstituționalitate a acestora este lipsită de finalitate și, pe cale de consecință, inadmisibilă. Cu toate acestea, în măsura în care ea ar permite instanțelor de judecată să aplice în procese în curs norma constatată ca neconstituțională, ea încalcă art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 și art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție și a art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului rezidă în aceea că norma de la art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 creează o discriminare aleatorie, deci lipsită de orice justificare obiectivă și rezonabilă între persoane aflate în situații analoge. În același sens, s-a arătat că astfel cum rezultă din Raportul privind admisibilitatea recursului în dosarul x/2015 de pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, deși norma de la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarată neconstituțională, ea urmează să producă efecte în acest dosar, la mai bine de jumătate de an de la declararea neconstituționalității. În acest fel, se creează o discriminare pe criterii aleatorii între reclamanții care au invocat excepția de neconstituționalitate, în urma căreia s-a pronunțat Decizia 369/2017 și recurenții în toate dosarele soluționate în apel după data publicării Deciziei 369/2017, că beneficiază de efectele deciziei și recurenții din alte dosare aflate în faza de recurs, însă în care părțile nu au mai reușit să invoce excepția de neconstituționalitate la primul termen de judecată, așa cum este cazul de față.

În motivarea sesizării, s-a susținut că discriminarea sus-menționată este lipsită de orice justificare obiectivă și rezonabilă și că, din punct de vedere obiectiv, nu există nicio diferență între autorii excepției de neconstituționalitate admise și ceilalți recurenți care ar fi urmat să invoce o astfel de excepție de neconstituționalitate.

Concluzionând, recurenta A. S.R.L. Timișoara a arătat că excepția este admisibilă din perspectiva condițiilor de la alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

I.2. Hotărârea atacată

Prin Încheierea din 25 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul x/2015, s-a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, invocată de recurenta A. S.R.L. și s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, invocată de aceeași recurentă.

Referitor la respingerea cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, Înalta Curte a reținut, în esență, că soluția se impune, în raport cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și cu faptul că, prin Decizia nr. 369/2017 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

II. Cererea de recurs

Împotriva soluției date, prin decizia menționată, de către Înalta Curte de Casație și Justiție -Secția a II-a civilă, cu privire la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, a declarat recurs petenta A. S.R.L. Timișoara, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Recurenta a reiterat criticile formulate pe fondul excepției de neconstituționalitate în integralitatea sa, respectiv din perspectiva ambelor texte legale criticate și a legăturii strânse dintre acestea și a susținut, în esență, că soluția atacată este pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Consideră recurenta că prin analiza pe care a efectuat-o scindând solicitarea sa, instanța de revizuire a excedat sfera controlului de admisibilitate, pronunțându-se implicit asupra temeiniciei excepției de neconstituționalitate, ceea ce constituie atribuția exclusivă a Curții Constituționale, care nu face parte din puterea judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituție.

În opinia autoarei căii de atac, se impunea trimiterea excepției de neconstituționalitate în integralitate, deoarece finalitatea ei este clarificarea situației hotărârilor judecătorești împotriva cărora s-a formulat recurs anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 369/2007 a Curții Constituționale. Or, în ceea ce privește admisibilitatea excepției invocate, instanța trebuia să aibă în vedere finalitatea acesteia, ce nu putea fi determinată numai printr-o interpretare literală.

S-a subliniat că aprecierea asupra neconstituționalității trebuia să nu se realizeze in abstracto, ci era necesar să se țină cont de efectele normelor criticate asupra situațiilor concrete ivite în practică și de raportul dintre acestea, în condițiile în care, odată cu respingerea recursului, i s-a respins și solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor care ar fi făcut recursul admisibil, fiindu-i închisă orice cale procedurală ulterioară prin care să poată beneficia de eventualele efecte favorabile ale deciziei Curții Constituționale asupra art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

În plus, recurenta a învederat că, în cazul în care se consideră că nu este admisibilă sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și această prevedere nu este dedusă controlului Curții Constituționale, se va considera că ea nu a fost invocată în speța de față, astfel încât nu ar putea uza nici de remediul procesual al revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., ceea ce creează o situație injustă și de neacceptat, deoarece neagă însăși finalitatea demersului întreprins.

În consecință, partea a solicitat ca cererea sa de sesizare a Curții Constituționale să fie admisă în integralitate, deoarece numai în aceste condiții instanța de contencios constituțional va avea posibilitatea sa constate neconstituționalitatea ambelor texte și, prin urmare, să se poată prevala de o astfel de hotărâre.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Fiind învestită de către recurentă cu solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că în ceea ce privește art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu sunt îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.

Recurenta susține fără just temei că, în privința acestei soluții, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Astfel, examinarea distinctă a condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate în privința fiecărei norme legale criticate nu are semnificația scindării solicitării părții sau a incursiunii autorității judecătorești în sfera atribuțiilor Curții Constituționale, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, având în vedere limitele controlului judecătoresc reglementat de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și care prevăd explicit condițiile de admisibilitate a excepțiilor, pe care le poate analiza instanța judecătorească.

Existența unei pretinse legături între cele două dispoziții legale criticate, invocate de autoarea excepției, nu poate determina examinarea unitară a condițiilor de admisibilitate și pronunțarea unei soluții identice în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale în privința ambelor texte, cum propune recurenta, dat fiind că prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 condiționează admisibilitatea excepției de legătura fiecărei norme criticate cu soluționarea cauzei, iar nu de legătura acesteia cu o altă normă criticată tot pe calea de excepției de neconstituționalitate.

Tot fără fundament susține autoarea recursului că instanța a analizat pe fond excepția de neconstituționalitate. Pe de o parte, așa cum s-a expus în cele ce preced, analiza s-a limitat la examinarea condițiilor de admisibilitate, prin raportarea prevederilor Legii nr. 47/1992 la particularitățile concrete ale speței.

Pe de altă parte, exprimându-și opinia asupra excepției cu care a fost sesizată Curtea Constituțională, așa cum impun prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 pentru cererea de sesizare admisă sau motivând soluția pentru excepția considerată inadmisibilă, potrivit dispozițiilor alin. (5) al textului legal menționat, deci conformându-se unor prevederi legale imperative, instanța judecătorească nu a săvârșit acte care intră în atribuțiile altei autorități.

Nici prin constatarea că, raportat la dispozițiile art. 147 alin. (1) și (2) din Constituție și la faptul că, prin Decizia nr. 369/2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, instanța judecătorească nu a încălcat atribuția exclusivă a Curții Constituționale de verificare a concordanței unei dispoziții legale în vigoare cu Constituția României, substituindu-se instanței constituționale.

În acest context, este de menționat că, din interpretarea logică și teleologică a prevederilor art. 29 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992, rezultă fără putință de tăgadă posibilitatea instanței învestite cu cererea de sesizare a Curții Constituționale de a constata inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate în ipoteza în care aceasta este contrară dispozițiilor alin. (3) al articolului legal specificat, situația în speță.

Simplul fapt că acest din urmă text este, la rândul său, criticat pe calea excepției, în absența unei decizii prin care să se constate efectiv neconstituționalitatea acestuia, nu este de natură să justifice înlăturarea de către instanță a acestei norme din ordinea de drept, deci să ateste o pretinsă nelegalitate a soluției atacate sau o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul propus de titulara recursului.

Tot astfel, posibila prejudiciere a părții din perspectiva inadmisibilității unei eventuale căi de atac de retractare exercitate ulterior, nu poate fi reproșată instanței care a pronunțat soluția supusă reformării din perspectiva nelegalității, nemulțumirea părții fiind generată, practic, de cadrul legal incident creat urmare intervenției instanței de contencios constituțional și efectelor în timp ale acestei intervenții, iar nu modului în care instanța a interpretat și aplicat respectivul cadru, eventualele situații de inechitate neputând fi soluționate prin mijlocul procesual ales.

Prin urmare, argumentele pentru care recurenta susține că instanța a greșit atunci când a apreciat asupra inadmisibilității excepției nu au relevanța atribuită, neputând fi justificate doar de interesul procesual invocat. Această aserțiune a recurentei, prin care nu sunt combătute efectiv statuările instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, nu poate fi reținută, având în vedere justețea argumentului care a constituit fundamentul soluției de nesesizare a Curții Constituționale.

Față de cele ce preced, instanța de revizuire a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurentă, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de reglementate de lege.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.R.L. Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.R.L. Timișoara împotriva Încheierii din 25 aprilie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 [în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013].

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2018.