ÎCCJ, Decizia nr. 70/2018

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând:

- anularea în parte a Hotărârii nr. 35/23.03.2015 pronunțată de M.A.I. - Comisia de jurisdicție a imputațiilor în dosarul nr. x/2015, în sensul anulării pct. 4 din dispozitivul hotărârii ce prevede:

"Dispune efectuarea unei cercetări administrative în cauză de către o comisie constituită la nivelul I.G.P.R. în ceea ce privește aspectele constatate prin hotărârea de referință. Termenul pentru efectuarea cercetării administrative începe să curgă de la data înregistrării prezentei hotărâri la secretariatul I.G.P.R." (capăt de cerere principal);

- anularea în tot a deciziei de imputare nr. x/15.06.2015 emise de Inspectoratul General al Poliției Române (capăt de cerere accesoriu).

Prin Sentința nr. 1.032 din 25 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Inspectoratul General al Poliției Române.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A.

Recursul a fost înregistrat spre soluționare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015.

La data de 23 februarie 2017 recurentul-reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate, completată la data de 5 aprilie 2017, a dispozițiilor:

- art. 2, art. 9, art. 24 alin. (3), art. 47 din O.G. nr. 121/1998 - în privința tezei privind aplicarea actului normativ în cazul actualilor și/sau foștilor polițiști din cadrul M.A.I.;

- O.G. nr. 121/1998 - în privința aplicării în cazul actualilor și/sau foștilor polițiști din cadrul M.A.I.;

- O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a polițiștilor;

- Legii nr. 25/1999 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

În susținerea excepției invocate, recurentul-reclamant a arătat, în privința art. 1 alin. (4), (5) din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că tragerea sa la răspundere materială s-a făcut în baza unor acte normative secrete, aplicate de Academia de Poliție "A.I.C." în efectuarea calculului pretinsului prejudiciu, sumă preluată exact de organele M.A.I. implicate în cercetare.

Cu privire la incidența art. 61 alin. (1), art. 108 alin. (3), art. 115 alin. (1) din Constituție s-a arătat că Guvernul a fost abilitat prin Legea nr. 148/1998 să emită o ordonanță, ca act normativ autonom, privind răspunderea materială a militarilor însă Guvernul a emis O.G. nr. 121/1998, ce nu se încadrează în limitele și condițiile prevăzute de legea menționată.

În privința incidenței art. 55 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. j), p) din Constituție, se arată că regimul general al răspunderii materiale a militarilor și polițiștilor (și a întregului personal civil din structura M.A.N., S.R.I., S.P.P., S.I.E., S.T.S., M.A.I. și Ministerul Justiției) nu se regăsește într-o lege organică, normele generale de reglementare fiind prevăzute de O.G. nr. 121/1998, iar normele de aplicare fiind stipulate de Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013.

1.2. Hotărârea atacată

Prin Decizia nr. 3.891 din 7 decembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015: s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de tergiversare a cauzei; s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul - reclamant A. și s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 1.032 din 25 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte a reținut, în esență, că soluția se impune, deoarece, nici motivele de recurs formulate, nici susținerile expuse în cuprinsul acțiunii nu au legătură cu aspectele invocate în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel că nu este îndeplinită condiția legăturii normei vizate de excepția de neconstituționalitate cu cauza, prevăzută imperativ de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva soluției date prin decizia menționată, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a declarat recurs petentul A., solicitând admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Autorul căii de atac a susținut că sunt îndeplinite punctual condițiile de admisibilitate pentru învestirea instanței de contencios constituțional cu respectiva excepție.

Se consideră, în esență, contrar celor reținute în hotărârea atacată, că excepția are legătură cu cauza deoarece: neconstituționalitatea cadrului normativ invocat pentru cercetarea sa administrativă (O.G. nr. 121/1998 aprobată prin Legea nr. 25/1999) a constituit un temei de drept al acțiunii pe care a formulat-o; are interes în promovarea excepției, fiind vizată neconstituționalitatea cercetării sale administrative; excepția invocată are efecte directe asupra modului de soluționare a cauzei; a invocat neconstituționalitatea într-un moment în care rezolvarea problemei de constituționalitate era esențială pentru destinul procesului.

Prin notele de scrise depuse la dosar la data de 1 martie 2018, recurentul a suplimentat atât motivele de neconstituționalitate invocate, cât și motivele și argumentele de recurs.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.

În primul rând, se constată că motivele de recurs invocate suplimentar și argumentele expuse în susținerea acestora au fost depuse peste termenul de recurs de 48 de ore de la pronunțare, prevăzut imperativ de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, astfel încât, în privința acestora, intervine sancțiunea decăderii, prevăzută de art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.

Cât privește criticile formulate prin cererea inițială de recurs, se constată caracterul lor neîntemeiat.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Fiind învestită de către recurent cu solicitarea de sesizare a Curții Constituționale, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra conformității cu legea fundamentală a dispozițiilor - art. 2, art. 9, art. 24 alin. (3), art. 47 din O.G. nr. 121/1998 - în privința tezei privind aplicarea actului normativ în cazul actualilor și/sau foștilor polițiști din cadrul M.A.I.; O.G. nr. 121/1998 - în privința aplicării în cazul actualilor și/sau foștilor polițiști din cadrul M.A.I.; O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a polițiștilor și Legii nr. 25/1999 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a da curs unui asemenea demers.

În mod just, instanța de recurs a reținut că, raportat la obiectul cauzei și la cel al recursului, nu este îndeplinită cerința existenței unei veritabile legături între soluționarea excepției de neconstituționalitate și soluționarea acțiunii și a căii de atac deduse judecății.

Astfel, examinarea legăturii concrete a excepției cu cauza pendinte s-a realizat pe bună dreptate și din perspectiva teleologică a criticilor de neconstituționalitate invocate de autorul excepției.

Aceasta nu echivalează cu o analizare propriu-zisă a respectivelor critici, cum pretinde recurentul, cenzura instanței vizând exclusiv condiția de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

În acest sens, cu just temei, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că inaplicabilitatea cadrului legal invocat pentru efectuarea cercetării administrative împotriva recurentului nu constituie o chestiune de neconstituționalitate, ci vizează un aspect al raționamentului jurisdicțional al instanței judecătorești.

Situația este similară și în ceea ce privește aspectele de lămurire a înțelesului unei norme de trimitere și alegea unor norme legale aplicabile speței, precum și în privința conținutului normelor juridice criticate, prin corelare cu alte prevederi normative, aspecte invocate pe fondul excepției de neconstituționalitate și care constituie chestiuni de aplicare și interpretare concretă a legii, a căror dezlegare intră tot în competența instanțelor judecătorești.

În plus, considerentele invocate de recurent în susținerea excepției de neconstituționalitate, sub aspectul aplicabilității normelor criticate în cazul actualilor și/sau foștilor polițiști din cadrul M.A.I, nu vizează în mod direct soluționarea acțiunii sau a căii de atac deduse judecății, în condițiile în care în cererea de chemare în judecată partea nu a invocat explicit această chestiune și nu a formulat vreo apărare concretă în sensul arătat.

În realitate, petentul nu a formulat o veritabilă excepție de neconstituționalitate, ci a criticat modul de stabilire de către instanța de revizuire a cadrului legal incident, ceea ce excedează competența Curții Constituționale, care poate examina doar constituționalitatea unor texte legale, eventual într-o anumită interpretare, așa cum în mod constant s-a statut în jurisprudența instanței de contencios constituțional.

Nu este îndeplinită, prin urmare, prima condiție de admisibilitate, referitoare la obiectul excepției de neconstituționalitate.

Față de cele ce preced, instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, atunci când a stabilit că nu poate fi primită cererea de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurentul-petent, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile de reglementate de lege.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Deciziei nr. 3.891 din 7 decembrie 2017, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015 (în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 aprilie 2018.

Procesat de GGC - ED