ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3891/2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând:

- anularea în parte a hotărârii nr. 35 din 23 martie 2015 pronunțată de M.A.I. - Comisia de jurisdicție a imputațiilor în dosar nr. x/2015, în sensul anulării pct. 4 din dispozitivul hotărârii ce prevede:

"Dispune efectuarea unei cercetări administrative în cauză de către o comisie constituită la nivelul I.G.P.R. în ceea ce privește aspectele constatate prin hotărârea de referință. Termenul pentru efectuarea cercetării administrative începe să curgă de la data înregistrării prezentei hotărâri la secretariatul I.G.P.R." (capăt de cerere principal);

- anularea în tot a deciziei de imputare nr. 383598 din 15 iunie 2015 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române (capăt de cerere accesoriu).

Prin sentința nr. 1032 din 25 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Inspectoratul General al Poliției Române, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că hotărârea nr. 35 din 23 martie 2015 îndeplinește cerința unei motivări complete, care să asigure reclamantului și oricărei instanțe care o cenzurează, posibilitatea de a urmări, in mod clar și neechivoc, raționamentul organului emitent. În mod legal s-a dispus efectuarea unei noi cercetări administrative, în baza art. 118 alin. (3) din Instrucțiunile MAI nr. 114/2013, de vreme ce exista un motiv temeinic reprezentat de nulitatea actelor efectuate pe parcursul primei cercetări. Existenta unei culpe a organului care a făcut prima cercetare administrativa nu exclude aplicarea art. 118 alin. (3) din Instrucțiunile MAI nr. 114/2013, de vreme ce acest text de lege nu distinge intre motivele temeinice care pot justifica efectuarea unei noi cercetări de organul superior celui care a efectuat cercetarea inițiala. În acest caz, nu se aplica principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deoarece, este aplicabila norma speciala reprezentata de art. 118 alin. (3) din Instrucțiunile MAI nr. 114/2013, in detrimentul normei generale ce consacra principiul menționat, norma speciala ce include in motivele temeinice și pe cele ce presupun culpa organului care a efectuat cercetarea inițiala.

S-a mai arătat, faptul că auditorii de justiție nu îndeplinesc o funcție publică reiese și din conținutul prevederilor care reglementează regimul disciplinar aplicabil acestora. Astfel, potrivit prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cea mai gravă dintre sancțiuni o reprezintă exmatricularea din Institutul Național al Magistraturii, sancțiune specifică numai celor care urmează un proces de formare în cadrul unei instituții de învățământ. De aceea, s-a considerat ca nu poate fi reținută aplicarea unui tratament diferențiat polițiștilor care au dobândit calitatea de auditori de justiție, față de polițiștii care au avut minim 5 ani vechime în funcții juridice, admiși direct în magistratură, acestea nefiind categorii socio-profesionale similare aflate în situații identice. Dobândirea calității de auditor de justiție nu echivalează cu numirea într-o funcție publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Reclamantul A. a atacat cu recurs sentința Curții de Apel București, solicitând casarea și, pe fond, admiterea cererii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele:

- contrar instanței de fond, consideră recurentul că trebuiau analizate de Comisie toate criticile invocate, cu referire la inadmisibilitatea cadrului legal invocat, împlinirea termenelor de prescripție sau decădere și nulitatea, aspecte ce s-au produs anterior demarării procedurii de citare viciate;

- instanța de fond a aplicat eronat doar metoda gramaticală (ad literam) de interpretare a art. 118 alin. (3) din IMAI nr. 114/2013, reținând că acest text de lege ar include în cadrul motivelor temeinice și pe cel ce presupune culpa organului care a efectuat cercetarea inițială, aducând atingere principiului respectării unității între litera și spiritul legii, fiind încălcată echitatea;

- MAI trebuia să-și exercite drepturile procesuale cu bună credință, aspect care nu s-a concretizat, fiindu-i încălcat dreptul procesual referitor la termenul optim și previzibil conform aplicării în mod analog a art. 6 din C. proc. civ.

- contrar instanței de fond consideră că s-a produs un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, de către Comisia de jurisdicție a imputațiilor din cadrul MAI;

- instanța de fond nu a analizat susținerile privind faptul că emiterea unei decizii de imputare este o măsură discriminatorie, contrară Protocolului 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea generală a discriminării. Discriminarea se invocă față de situația ofițerilor de poliție judiciară care au intrat în magistratură în condițiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 precum și față de dispozițiile O.U.G. nr. 65/2003 și O.U.G. nr. 54/2011;

- instanța de fond a omis să se pronunțe asupra criticilor precizate în carul răspunsului la întâmpinare precum și în cadrul notelor scrise.

Ministerul Afacerilor Interne, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală, arătând în esență că susținerile recurentului sunt lipsite de fundament, întrucât instanța a analizat și s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor invocate.

Prin întâmpinarea formulată, Inspectoratul General al Poliției Române a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că decizia de imputare nr. 383.598 din 15 iunie 2015 emisă de IGPR și actele subsecvente au fost emise cu respectarea prevederilor legale.

La data de 23.02.2017 recurentul-reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate, completată la data de 5.04.2017, a dispozițiilor:

- art. 2, art. 9, art. 24 alin. (3), art. 47 din O.G. nr. 121/1998 - în privința tezei privind aplicarea actului normativ în cazul actualilor și/sau foștilor polițiști din cadrul MAI;

- O.G. nr. 121/1998 - în privința aplicării în cazul actualilor și/sau foștilor polițiști din cadrul MAI;

- O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a polițiștilor;

- nr. 25 din 26 ianuarie 1999 pentru aprobarea O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

În susținerea excepției invocate, recurentul-reclamant a arătat în privința art. 1 alin. (4), (5) din Constituție și art. 6 din CEDO că tragerea sa la răspundere materială s-a făcut în baza unor acte normative secrete, aplicate de Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" în efectuarea calculului pretinsului prejudiciu, sumă preluată exact de organele MAI implicate în cercetare.

Cu privire la incidența art. 61 alin. (1), art. 108 alin. (3), art. 115 alin. (1) din Constituție se arată că Guvernul a fost abilitat prin Legea nr. 148/1998 să emită o ordonanță, ca act normativ autonom, privind răspunderea materială a militarilor însă Guvernul a emis O.G. nr. 121/1998 ce nu se încadrează în limitele și condițiile prevăzute de legea menționată.

În privința incidenței art. 55 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. j), p din Constituție, se arată că regimul general al răspunderii materiale a militarilor și polițiștilor (și a întregului personal civil din structura MAN, SRI, SPP, SIE, STS, MAI și Ministerul Justiției) nu se regăsește într-o lege organică, normele generale de reglementare fiind prevăzute de O.G. nr. 121/1998, iar normele de aplicare fiind stipulate de Instrucțiunile MAI nr. 114/2013.

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 27.04.2017, conform alin. (4) al aceluiași articol. Prin încheierea din 19.10.2016, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La data de 5.07.2017, recurentul-reclamant a formulat contestație privind tergiversarea procesului în privința nefixării primului termen de judecată, invocând în drept prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În susținerea acestei cereri, s-a arătat, între altele, că la data de 5.06.2017 completul avea obligația legală imperativă de a trece la examinarea recursului, apreciindu-se ca fixarea primului termen de judecată poate fi dispusă chiar și în cadrul vacanței judecătorești.

Potrivit art. 522 din C. proc. civ.:

"(1) Oricare dintre părți, precum și procurorul care participă la judecată pot face contestație prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.

(2) Contestația menționată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:

Deci, articolele 522 - 526 din Noul C. proc. civ., sub denumirea "Contestație privind tergiversarea procesului", au instituit o cale de atac, aflată la dispoziția părților și a procurorului care participă la dezbateri, în cazul încălcării dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil, pentru luarea măsurilor legale de înlăturare a acestei situații.

Articolul 522 alin. (2) din Noul C. proc. civ. precizează expres situațiile în care părțile sau/și procurorul pot face contestația.

Toate motivele vizează, inevitabil, și culpa instanței, mai exact atitudinea ei față de neglijența sau abuzul părților, a altor participanți în proces, ori a terților propriu-ziși, care aveau obligații legale sau judiciare.

Ceea ce caracterizează toate cazurile prevăzute de art. 522 din C. proc. civ. este pasivitatea instanței de judecată, care are mijloacele necesare la dispoziție pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare și nu le folosește, sau, mai grav, nesocotește ea însăși dispozițiile legale care-i impun o anumită conduită.

În acest context, contestația în tergiversarea procesului nu trebuie privită ca o posibilitate de sancționare a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, care are aplicabilitate în situațiile în care chiar instanța cauzează amânarea nejustificată sau nu dispune măsurile necesare pentru asigurarea soluționării procesului într-un termen rezonabil.

Noțiunea de termen optim și previzibil trebuie apreciată însă nu prin raportare la elemente subiective, care țin de dorința părții de a-i fi soluționată cauza într-un termen cât mai scurt, ci de posibilitatea obiectivă a judecătorului, conferită de lege, de a putea trece la judecarea pricinii, numai după parcurgerea tuturor etapelor procedurale premergătoare, impuse de dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 coroborate cu cele ale art. 493 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, la analiza respectării "termenului optim și previzibil" în soluționarea cauzei, trebuie luate în considerare și alte elemente obiective, care țin de încărcătura instanței de judecată pe rolul căreia a fost înregistrată cauza și, implicit, a completului de filtru desemnat pentru pregătirea dosarului și pentru a decide asupra admisibilității în principiu a acestuia.

În acest sens, este de reținut că Legea nr. 2/2013, care a amânat până la data de 1 ianuarie 2016 și Ordonanța de urgență nr. 95/2016, care a amânat până la data de 1 ianuarie 2019 punerea în aplicare a dispozițiilor C. proc. civ., republicat, potrivit cărora procedura de regularizare a recursului se efectuează de către instanța a cărei hotărâre se atacată, a condus la existența un volum mare de activitate la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prin completurile sale a trebuit să soluționeze atât cauze înregistrate pe vechiul C. proc. civ., cât și recursurile înregistrate pe noul C. proc. civ., inclusiv sub aspectul regularizării și filtrării acestora.

Nu poate fi primită susținerea recurentului cum că se putea acorda termen de judecată în perioada vacanței judecătorești, întrucât în această perioadă se soluționează doar cauze urgente, aprobate de Colegiul de Conducere al instanței.

De asemenea, nefondată este susținerea recurentului privind soluționarea dosar nr. x/2014** al Curții de Apel Suceava cu prioritate față de dosarul său deși era înregistrat ulterior, având în vedere că obiectul acestui dosar era suspendarea executării unui act administrativ, cauză ce se judecă de urgență și cu precădere în condițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 524 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația la tergiversarea procesului ca neîntemeiată.

- art. 2, art. 9, art. 24 alin. (3), art. 47 din O.G. nr. 121/1998 - în privința tezei privind aplicarea actului normativ în cazul actualilor și/sau foștilor polițiști din cadrul MAI;

- O.G. nr. 121/1998 - în privința aplicării în cazul actualilor și/sau foștilor polițiști din cadrul MAI;

- O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a polițiștilor;

- Legea nr. 25 din 26 ianuarie 1999 pentru aprobarea O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor,

Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor citate rezultă că, pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, trebuie îndeplinite următoarele condiții în mod cumulativ: excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare; norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

După cum rezultă din susținerile recurentului-reclamant, redate mai sus, acesta nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate ale articolelor care fac obiectul excepției de neconstituționalitate, ci face referire la situația sa de fapt, încercând să combată soluția instanței de fond prin argumente care nu au fost invocate în cuprinsul cererii de recurs.

Condiția relevanței excepției care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanțelor. Legătura cu soluționarea cauzei privește incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată în privința soluției ce se va pronunța în procesul pendinte, adică a obiectului procesului aflat pe rolul instanței judecătorești.

Examinând cererea privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate se constată că recurentul reclamant susține neconstituționalitatea normelor legale care reglementează răspunderea polițistului pentru pagubele cauzate patrimoniului unității, prin trimitere la legislația aplicabilă personalului civil din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, prin prisma modului în care acestea pot fi interpretate și aplicate. O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, stabilește prin art. 9 că "prevederile prezentei ordonanțe se aplică și militarilor aflați în misiune în afara granițelor țării, precum și salariaților civili din structura instituțiilor publice prevăzute la art. 2", respectiv Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Telecomunicații Speciale al Ministerului Jusțiției.

Așa fiind, se constată că întreaga motivare a recurentului reclamant se circumscrie în sfera unei problematici care excede controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale invocate. Astfel, pretinsa lipsă de precizie și predictibilitate a dispozițiilor legale atacate vizează, în realitate, aspecte referitoare la lămurirea înțelesului unei norme de trimitere și selectarea dispoziției legale aplicabile în cauză, în vederea angajării răspunderii polițistului pentru pagubele cauzate patrimoniului unității. Or, înțelegerea conținutului normelor juridice criticate prin corelare cu alte dispoziții legale vizează interpretarea și aplicarea legilor în cauzele deduse judecății și intră în competența instanțelor judecătorești investite cu soluționarea cauzelor, fiind operațiuni specifice și inerente înfăptuirii justiției, iar nu realizării controlului de constituționalitate ce vizează verificarea conformității legii cu Constituția.

În speță, Înalta Curte constată că nici motivele de recurs formulate de recurent și nici susținerile formulate în cuprinsul acțiunii, nu au legătură cu aspectele invocate în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel că nu este îndeplinită condiția legăturii normei vizate de excepția de neconstituționalitate cu cauza.

Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 29 alin. (5) din același act normativ, se va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, ca inadmisibilă.

Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva pârâților Ministerul Afacerilor Interne, Comisia de jurisdicție a imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea în parte a hotărârii nr. 35 din 23 martie 2015 pronunțată de M.A.I. - Comisia de jurisdicție a imputațiilor în dosar nr. x/2015, în sensul anulării punctului 4 din dispozitivul hotărârii ce prevede "Dispune efectuarea unei cercetări administrative în cauză de către o comisie constituită la nivelul I.G.P.R. în ceea ce privește aspectele constatate prin hotărârea de referință. Termenul pentru efectuarea cercetării administrative începe să curgă de la data înregistrării prezentei hotărâri la secretariatul I.G.P.R." (capăt de cerere principal):

- anularea în tot a deciziei de imputare nr. 383598 din 15 iunie 2015 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române (capăt de cerere accesoriu).

Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, motiv pentru care reclamantul a formulat prezentul recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

Or, în cauza de față, recurentul formulează critici privind procedura cercetării administrative prealabile și nu critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanță a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității, astfel încât motivul de casare invocat apare ca nefondat.

Cel de al doilea motiv de recurs invocat este prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (a) pct. 6 din C. proc. civ. și se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea unei hotărâri este necesară pentru ca părțile să cunoască temeiurile, fundamentele soluției adoptate de judecător, iar instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei acesteia.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

S-a susținut, în doctrină, că hotărârea ar putea fi casată pentru acest motiv dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, sau între considerente, lipsește total motivarea dezlegării date de instanță unei anumite chestiuni de fapt sau de drept sau motivarea este superficială, precum și atunci când judecătorul a motivat confuz, sumar situația de fapt astfel încât instanța de recurs nu poate să determine în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Este însă de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere, pentru a se considera că hotărârea este motivată.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale incidente, iar în legătură cu măsurile procedurale dispuse au fost arătate și prin încheierile premergătoare motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Mai mult decât atât, nu va fi reținută critica recurentului privind neanalizarea de către prima instanță a argumentelor noi formulate prin notele scrise întrucât pe de o parte, potrivit dispozițiilor art. 194 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, iar potrivit art. 204 alin. (1) reclamantul poată să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care este legal citat. Din aceste prevederi legale rezultă că reclamantul nu mai poate aduce argumente noi prin notele scrise formulate la ultimul termen de judecată ci doar, eventual, să le sintetizeze sau să le dezvolte pe cele invocate deja la momentele prevăzute de lege.

Pe de altă parte, așa cum am arătat mai sus, judecătorul nu este obligat să răspundă tuturor argumentelor formulate de părți ci doar să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere.

Ultimul motiv de casare invocat de recurent se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, recurentul-reclamant A. a urmat, începând cu anul 2006, cursurile Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", iar la data de 28.08.2006 a încheiat Angajamentul de școlarizare, înregistrat sub numărul 15555, cu Ministerul Administrației și Internelor - Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", prin care acesta se obliga ca după acordarea gradului de subinspector de poliție să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administrației și Internelor.

Totodată, recurentul-reclamant se obliga să restituie cheltuielile de întreținere efectuate de Ministerul Administrației și Internelor pe timpul școlarizării, în cazul în care va fi îndepărtat din instituția de formare a ofițerilor de poliție pentru lipsa de interes la învățătură sau pentru abateri disciplinare, ori încetează școlarizarea la cererea sa, precum și în eventualitatea că nu-și va respecta obligația de a îndeplini serviciul în condițiile alineatului precedent în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior.

Prin Ordinul M.A.I. nr. II/3596 din 24 iulie 2014, s-a dispus în sensul prevederilor art. 69 alin. (1) lit. d) art. 70 și art. 73 alin. (1) și (2) din Legea nr. 360/2002, art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 30/2007, încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, la cerere, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.

Urmare a acestui fapt s-a dispus efectuarea cercetării administrative și a fost emisă Decizia de imputare nr. 647232 din 30 octombrie 2014, ce a fost menținuta inițial prin Hotărârea nr. 237687 din 5 ianuarie 2015 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul DGPMB însă, ulterior, a fost anulată prin Hotărârea nr. 35 din 23 martie 2015 a Comisiei de jurisdicție a imputațiilor din cadrul MAI, dispunându-se efectuarea unei cercetări administrative de către o comisie constituită la nivelul IGPR.

După finalizarea acestei noi cercetări administrative a fost emisă de către Inspectoratul General al Poliției Române decizia de imputare nr. 383598 din 15 iunie 2015.

Împotriva acestei din urmă decizii de imputare precum și împotriva punctului 4 din Hotărârea nr. 35 din 23 martie 2015 a introdus reclamantul cererea de chemare în judecată, formulând critici asupra procedurii cercetării administrative cât și asupra fondului raportului juridic dedus judecății.

Răspunzând punctual susținerilor recurentului, Înalta Curte reține în primul rând că problema de drept ce se impune a fi rezolvată în prezenta cauză, decurgând din susținerile părților, este de a stabili caracterul actului intitulat "Angajament" și a obligațiilor ce decurg din acesta.

După cum s-a menționat mai sus, prin Angajamentul înregistrat sub nr. x din 28 august 2006 Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" se obliga să suporte cheltuielile de școlarizare și întreținere ale recurentului reclamant, iar acesta se obliga ca după acordarea gradului de subinspector de poliție să îndeplinească serviciul timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

Or, art. 942 din C. civ., în vigoare la momentul semnării Angajamentului, definește contractul ca fiind "acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau stinge între dânșii raporturi juridice". Factorul esențial al contractului este acordul de voință al părților - voința lor juridică.

În conformitate cu art. 969 din C. civ., "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". Din acest principiu se desprind două idei: obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage și obligativitatea privește, în primul rând, părțile contractante.

Obligativitatea contractului prezintă o deosebită însemnătate, nu numai pentru raporturile dintre părți dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice în general. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerințele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerințele juridice ale respectării voințelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerințelor societății înseși, cerințe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă.

Caracteristica esențială a contractelor sinalagmatice o constituie reciprocitatea și interdependența obligațiilor ce revin părților: fiecare dintre părți are, concomitent, față de cealaltă parte, calitatea de debitor, cât și pe aceea de creditor, obligația ce revine uneia dintre părți își are cauza juridică în obligația reciprocă a celeilalte părți, ambele obligații sunt interdependente.

Pornind de la aceste considerații generale și analizând obligațiile părților ce decurg din Angajamentul nr. 15555 din 28 august 2006, Înalta Curte reține că acest act juridic are natura unui contract sinalagmatic, iar încălcarea obligațiilor asumate atrage, în primul rând, incidența răspunderii civile contractuale.

Răspunderea ce intervine în cazul nerespectării obligației asumate prin Angajament este totodată și o răspundere reglementată expres de legiuitor întrucât, potrivit dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, polițistul care a absolvit o instituție de învățământ a Ministerului Afacerilor Interne și căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile lui este obligat să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani, potrivit angajamentului încheiat în acest sens.

Conform dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, răspunderea materială este angajată, în condițiile prezentei ordonanțe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, provocate de militari din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției.

De asemenea, potrivit art. 3, 4 și 5 din același act normativ:

"Militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar. Răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinați legal cu atribuții privind formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, cât și pentru cei care le-au îndeplinit numai în fapt. Militarii răspund material pentru pagubele produse, din vina lor și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar, terțelor persoane fizice sau juridice, la a căror reparare a fost obligată instituția publică de care aceștia aparțin."

Din aceste dispoziții legale rezultă că această răspundere materială presupune săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, însă în cauza dedusă judecății nu există același tip de răspundere întrucât prejudiciul imputat intimatului reclamant rezultă din nerespectarea unei obligații contractuale ce a determinat incidența sancțiunii asumate prin Angajament.

Așa fiind, nu toate prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, sunt aplicabile situației de față, întrucât, spre exemplu, nu se impune stabilirea persoanei care a săvârșit fapta ilicită, gradul de vinovăție al acesteia, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, etc., întrucât aceste elemente rezultă din angajamentul semnat.

Prima critică a recurentului se referă la nerespectarea termenului de decădere de 60 de zile stabilit de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/2008 și art. 55 alin. (1) din Instrucțiunile MAI nr. 114/2013.

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor:

"(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.

(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris. (3) În toate situațiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea și ascultarea celor în cauză, pentru explicații scrise și prezentarea de probe în apărare."

Articolul 55 alin. (1) din Instrucțiunile nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, vine și explică textul ordonanței în sensul că, cercetarea administrativă și înregistrarea actului de cercetare, inclusiv hotărârea luată de către comandantul/șeful competent să emită decizia de imputare, se efectuează în cel mult 60 de zile de la data când acesta a luat cunoștință de producerea pagubei.

Față de aceste dispoziții legale, recurentul susține în mod eronat că în interiorul termenului de 60 de zile trebuie emisă și decizia de imputate.

Or, potrivit art. 70 lit. a) din Instrucțiunile nr. 114/2013, pe baza dosarului cercetării administrative și dacă aceasta este completă, comandantul/șeful competent poate hotărî obligarea la acoperirea pagubelor, restituirea sumelor sau plata contravalorii bunurilor ce nu mai pot fi restituite în natură ori a serviciilor nedatorate, prin decizie de imputare, în cazul în care recuperarea nu s-a făcut prin angajament de plată în scris, și concomitent depunerea sumei în casierie.

De asemenea, în art. 25 alin. (1)-(4) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor se prevede că:

"(1) Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor și serviciilor nedatorate, precum și obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare.

(2) Decizia de imputare se emite de către comandantul sau șeful unității a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă și constituie titlu executoriu.

(3) În situațiile prevăzute la alin. (1), când în cauză este comandantul sau șeful unității, singur sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de comandantul sau șeful eșalonului superior.

(4) Decizia de imputare se emite în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită și se comunică în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată."

În condițiile acestor reglementări legale, apare evident faptul că la momentul înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă, dacă cercetarea este completă, comandantul sau șeful competent poate hotărî restituirea sumelor prin decizie de imputare, urmând ca decizia să fie emisă în termenul legal de 30 de zile.

În cauza de față aceste dispoziții legale au fost respectate, întrucât momentul inițial la care șeful unității a luat cunoștință de procedura pagubei este 24.07.2014, când se emite ordinul de încetare a raporturilor de serviciu, procesul-verbal nr. x este încheiat de comisia de cercetare administrativă la data de 20.10.2014, perioada de cercetare administrativă fiind prelungită conform notei 586678 din 18 septembrie 2014, iar prima decizie de imputare nr. 647232 este emisă la 30.10.2014.

Faptul că, urmare a contestațiilor recurentului-reclamant prin Hotărârea nr. 35 din 23 martie 2015 "a fost anulată Decizia de imputare nr. 647232 din 30 octombrie 2014 dispunându-se efectuarea unei cercetări administrative în cauză de către o comisie constituită la nivelul IGPR în ceea ce privește aspectele constatate prin hotărârea de referință, termenul pentru efectuarea cercetării administrative începând să curgă de la data înregistrării prezentei hotărâri la secretariatul IGPR", nu este de natură să conducă la concluzia nelegalității procedurii administrative decurgând din încălcarea termenelor, întrucât măsura anulării s-a luat pentru a-i da posibilitatea părții să își exercite dreptul la apărare în această fază premergătoare.

Mai mult decât atât, aceste termene au caracterul unor termene de recomandare și nu de decădere cum susține recurentul deoarece în cadrul aceluiași act normativ - O.G. nr. 121/1998 - acolo unde legiuitorul a dorit a prevăzut expres că termenele sunt de decădere art. 24 alin. (4).

Recurentul nu a arătat nici care este vătămarea ce i-a fost cauzată ca urmare a reluării procedurii cercetării administrative în condițiile în care, după cum am arătat, această măsură s-a dispus în beneficiul său.

Nefondată este și critica recurentului privind probele administrate în faza cercetării administrative întrucât contestând numărul de zile rămas din cei 10 ani prevăzute în angajament, precum și cuantumul cheltuielilor imputate, recurentul-reclamant avea posibilitatea să administreze o probă cu expertiza de specialitate în fața primei instanțe însă nu a înțeles să solicite acest mijloc de probă.

O altă critică a recurentului se referă la lipsa motivării Deciziei de imputare în fapt și în drept astfel cum obligă art. 75 alin. (5) din Instrucțiunile nr. 114/2013, instanța de fond în mod greșit a apreciat că nu rezultă nemotivarea Deciziei de imputare. Potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (5) din Instrucțiunile nr. 114/2013, decizia de imputare se motivează temeinic, în fapt și în drept, și cuprinde, în mod obligatoriu, elementele indicate în anexa nr. 2.

Analizând Decizia de imputare nr. 383.598 din 15 iunie 2015, Înalta Curte constată că aceasta cuprinde toate mențiunile prevăzute în anexa nr. 2 din Instrucțiunile nr. 114/2013.

Pe de altă parte, Decizia de imputare nr. 383.598 din 15 iunie 2015 a fost emisă ca urmare a unei cercetări administrative în cadrul căreia recurentul a fost citat, invitat să își exprime un punct de vedere, fiind îndreptățit, potrivit legii, să ia cunoștință de conținutul cercetării și să își formuleze apărarea. Acestuia i-au fost comunicate, la cerere, actele administrative în baza cărora s-a încheiat procesul-verbal de cercetare administrativă și decizia de imputare.

Așa fiind, recurentul nu mai poate susține că nu a cunoscut considerentele avute în vedere la emiterea acestui act administrativ și implicit că actul nu este motivat.

Cu privire la încălcarea Protocolului 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, se reține că prin Ordinul nr. II/3596 din 24 iulie 2014 emis de Ministerul Administrației și Internelor au încetat raporturile de serviciu ale recurentului-reclamant în temeiul prevederilor art. 69 lit. d) - la cerere și nu în temeiul art. 69 lit. e) - la numirea într-o altă funcție publică, din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum susține recurentul-reclamant că se impunea.

Esențială în acest sens este determinarea conținutului noțiunii de "numire într-o altă funcție publică" precum și calificarea din punct de vedere juridic a calității de auditor de justiție pe care reclamantul o avea la data emiterii ordinului contestat.

Recurentul-reclamant a solicitat încetarea raporturilor sale de serviciu, indicând ca temei legal prevederile art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, cu motivarea că în urma promovării concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii și devenind auditor de justiție, a fost practic numit într-o altă funcție publică.

În completarea argumentelor prezentate de instanța de fond prin considerentele sentinței atacate, referitoare la incompatibilitatea dintre funcția de polițist și cea de auditor de justiție, necontestată de altfel nici de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că în sensul prevederilor legale în vigoare, incidente în cauză, dobândirea calității de auditor de justiție, nu reprezintă și nu echivalează cu numirea într-o funcție publică, după cum este prevăzut în art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, și pentru următoarele considerațiuni.

Bazele constituționale ale funcției publice sunt stabilite de art. 16 alin. (3), din legea fundamentală potrivit cu care funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.

Pornind de la prevederile constituționale, în literatura de specialitate au fost evidențiate două noțiuni diferite, raportat la cele două categorii enumerate, aflate în incontestabilă legătură, fără însă a se confunda, respectiv funcția publică și funcția de demnitate publică.

Funcția publică este definită în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată, ca reprezentând ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome (art. 2), în cuprinsul aceluiași act normativ, fiind prevăzut că raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii (art. 4).

Raportat la prevederile legale arătate și față de caracteristicile evidente ale funcției publice ce se desprind din conținutul reglementării, rezultă, în opinia Înaltei Curți că auditorii de justiție nu sunt și nu pot fi asimilați categoriei funcționarilor publici.

După cum corect a reținut și instanța de fond, nici o dispoziție a Legii nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, ce reglementează admiterea în magistratură și formarea profesională inițială realizată prin INM, și nici alte prevederi legale nu stabilesc că auditorul de justiție al cărui statut este asimilat magistraților, pe aspectele anume indicate în cuprinsul Legii nr. 303/2004 (articolele 12-20) se află în exercitarea unei funcții publice.

De altfel, din conținutul prevederilor referitoare la cursanții INM, cuprinse în Legea nr. 303/2004, republicată, care au statut de auditori de justiție (art. 16 alin. (1)) rezultă că aceștia beneficiază de o pregătire teoretică și practică pentru a deveni judecători sau procurori, primesc o bursă pe durata programului de formare profesională de 2 ani cu caracter de indemnizație lunară iar la încheierea cursurilor susțin un examen de absolvire, constând în probe teoretice și practice prin care se verifică însușirea cunoștințelor necesare exercitării ulterioare a funcției de judecător sau procuror.

Rezultă astfel, fără echivoc, că auditorii de justiție urmează un program de formare profesională cu durată determinată, fără a se putea reține, în raport de conținutul noțiunii de funcție publică, astfel cum este reglementată și totodată analizată și în doctrină, existența în ceea ce îi privește a atribuțiilor de serviciu, stabilite în scopul realizării prerogativelor de putere publică.

În plus, în cazul auditorilor de justiție nu există un act administrativ de numire, validarea rezultatelor concursului de admitere la INM prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii nefiind un act administrativ ce întrunește condițiile unui act de numire în funcție.

Din această perspectivă, susținerile referitoare la drepturile salariale, contribuțiile la fondul de asigurări de șomaj, analogiile și trimiterile făcute de recurent în motivele de recurs, prin care se acreditează ideea că auditorii de justiție sunt asimilați integral magistraților atât în privința drepturilor cât și a obligațiilor și atribuțiilor ce decurg dintr-un raport de serviciu, nu pot fi primite pentru că de lege lata, o astfel de reglementare nu există.

Nici sintagma de funcție publică specifică nu poate fi primită în lipsa unui reper legal care să îndrituiască o astfel de calificare și ca atare nu se poate reține nici un astfel de statut pentru auditorii de justiție, cu atât mai mult cu cât funcțiile publice specifice sunt la rândul lor definite și reglementate în cuprinsul Legii nr. 188/1999, republicată și în mod evident nu îi vizează pe auditorii de justiție.

De altfel și extrasele anexate de recurent la dosar, reprezentând fragmente și abordări doctrinare în materie, ale unor reputați autori de drept administrativ atestă numai calitatea de auditor de justiție a cursanților INM, fără a se indica sau interpreta anume că aceștia au statut de funcționari publici.

În fine, concluzionând pe acest aspect, nu mai puțin relevantă în determinarea statutului auditorilor de justiție ca participanți la un program de formare profesională, cu durata determinată și nu ca funcționari publici este reglementarea cuprinsă în art. 20 din Legea nr. 303/2004, referitoare la obligația absolvenților INM de a restitui bursa de auditor de justiție, în anumite condiții, în situația în care, nu îndeplinesc timp de 6 ani funcția de judecător sau de procuror, precum și cheltuielile de școlarizare efectuate cu formarea profesională.

A mai susținut recurentul că a fost discriminat în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 54/2011 și O.U.G. nr. 65/2013. Discriminarea survine din obligarea sa la cheltuielile de școlarizare aferente perioadei petrecute la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, deși alte categorii de subiecți de drept sunt exonerate, fără a exista motive obiective pentru diferența de tratament, încălcându-se astfel prevederile art. 16 din Constituția României și Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind Interzicerea Generală a Discriminării, raportat la art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Dispozițiile O.U.G. nr. 54/2011 și O.U.G. nr. 65/2013 invocate de recurent nu sunt incidente în prezenta cauză, legiuitorul înțelegând să exonereze de la plata cheltuielilor de școlarizare anumite promoții de la Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, pentru considerente financiar-bugetare, însă recurentul nu se încadrează în condițiile acestor acte normative.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 818/2008 Curtea Constituțională a statuat că un asemenea înțeles al dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin care se conferă instanțelor judecătorești competen