ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 256/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2015 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună:

5 obligarea pârâtului Ministerul Afacerilor Interne la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea prezentului litigiu contencios administrativ;

Ulterior, reclamantul A. a formulat o cerere de modificare a acțiunii prin care a solicitat chemarea în judecată și a pârâtului Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov, ca autoritate publică cu personalitate juridică distinctă față de cea a pârâtului inițial, această instituție fiind cea care a emis Decizia de Imputare nr. 1529035 din 04.11.2014 și nr. 1526489 din 29.12.2014 pronunțată de Comisia de Soluționare a Contestației.

La data de 14.10.2016, reclamantul A. a completat argumentele în susținerea excepției de neconstituționalitate menționate anterior și a solicitat includerea în excepția de neconstituționalitate și a prevederilor art. 7 și 9 din O.G. nr. 121/1998 și art. 1 pct. 7 lit. f) din Legea nr. 148/1998.

1.2. Soluția primei instanțe ce face obiectul recursului

Prin sentința civilă nr. 3208 din 25 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea completată de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 2,7 și 9 din O.G. nr. 121/1998, art. 55 și 63 din Legea nr. 360/2002 și art. 1 pct. 7 lit. f) din Legea nr. 148/1998, formulată de reclamant.

A admis acțiunea completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov.

A dispus anularea deciziei de imputare nr. x emisă de pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov, a hotărârii nr. 1526489/29.12.2014 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din Cadrul MAI și a hotărârii nr. 24/6.03.2015 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul MAI.

A obligat pârâtele în solidar să plătească reclamantului suma de 1100 RON cheltuieli de judecată.

Cu privire la respingerea excepției de neconstituționaliate, instanța de fond a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, apreciind că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei.

Împotriva soluției de respingere a cererii completate de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate prin sentința civilă nr. 3208 din 25 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Recurentul a susținut că dispozițiile legale a căror excepție de neconstituționaliate a fost invocată au legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, interpretarea extensivă și unitară dată de puterea judecătorească termenelor de militar și salariat civil cuprinse în art. 2, 7 și 9 din O.G. nr. 121/1998 a încălcat voința puterii legiuitoare, respectiv a Parlamentului, prin includerea în aceste noțiuni și a polițiștilor, care în conformitate cu Legea nr. 360/2002 au statutul de funcționari publici cu statut special.

În opinia recurentului-reclamant, puterea judecătorească a nesocotit art. 1 alin. (4) din Constituția României privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, refuzând sistematic să aplice polițiștilor dispozițiile legale corespunzătoare din Legea nr. 188/1999 privind răspunderea civilă, această lege fiind dispoziția cu caracter general aplicabilă acestei categorii speciale de funcționari publici denumită polițiști.

După adoptarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului care beneficia la acea dată de suport regulator din punct de vedere al existenței unei legi cu caracter general, respectiv Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici și din punctul de vedere al procedurii de stabilire a răspunderii materiale, logica aplicării în continuare a O.G. nr. 121/1998 a rămas fără suport juridic și constituțional, intenția legiuitorului fiind clară în sensul trecerii Poliției Române în categoria instituțiilor civile prin modificarea statutului polițiștilor de militari în cel de funcționari publici cu statut special.

Cel de-al doilea aspect de neconstituționalitate vizează o condiție extrinsecă de constituționalitate a O.G. nr. 121/1998, respectiv depășirea delegării legislative prin încălcarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituția din anul 1991 în vigoare la aceea dată, de către Parlament.

Critica vizează O.G. nr. 121/1998 în ansamblul său și prevederea cuprinsă în art. 1 pct. 7 lit. f) din Legea nr. 148/1998 de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe.

Recurentul a apreciat că analiza efectuată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 34/2016, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 43 din O.G. nr. 121/1998, se constituie într-o presupunere rezonabilă că reglementarea O.G. nr. 121/1998 are cel puțin un viciu de neconstituționalitate extrinsecă, respectiv a fost depășită sfera delegării legislative, Guvernul ex officio introducând în ordonanță dispoziții care nu ar fi putut fi adoptate decât pe calea unei reglementări organice.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă, recurentul criticând texte de lege generale, privind angajarea răspunerii patrimoniale, texte ce nu au o relevanță hotărâtoare în soluționarea cauzei.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie anularea actelor administrative prin care, în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999, coroborat cu dispozițiile Instrucțiunilor MAI nr. 114/20133, s-a stabilit un prejudiciu în sarcina reclamantului în cuantum de 13740 RON, cu titlu de cheltuieli de întreținere pe timpul școlarizării.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 republicată:

"(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor citate rezultă că, pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, trebuie îndeplinite următoarele condiții în mod cumulativ: excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare; norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Textele de lege a căror neconstituționalitate este invocată de recurent au următorul conținut:

Art. 2 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor:

"Răspunderea materială este angajată, în condițiile prezentei ordonanțe, pentru pagubele în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea resurselor financiare și materiale, provocate de militari din vina acestora și în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției".

- art. 7 din O.G. nr. 121/1998 prevede "Prin termenul militari, în sensul prezentei ordonanțe, se înțelege: militari în termen, militari cu termen redus, rezerviști concentrați sau mobilizați, elevi și studenți ai instituțiilor militare de învățământ, militari angajați pe bază de contract și cadre militare."

- art. 9 din O.G. nr. 121/1998 prevede "Prevederile prezentei ordonanțe se aplică și militarilor aflați în misiune în afara granițelor țării, precum și salariaților civili din structura instituțiilor publice prevăzute la art. 2."

Art. 55 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului: "încălcarea de către polițist, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu angajează răspunderea sa disciplinară, materială, civilă sau penală, după caz."

Art. 63 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului: ""(l) Polițistul răspunde pentru pagubele cauzale patrimoniului unității, potrivit legislației aplicabile personalului civil din Ministerul de Interne; (2) Polițistul nu răspunde de pagubele cauzale patrimoniului unității dacă acestea sunt consecința unei acțiuni desfășurate în limitele legii."

Art. 1 pct. 7 lit. f) din Legea nr. 148/1998 prevede:

"În temeiul art. 114 alin. (1) din Constituția României, Guvernul este abilitat ca, de la data intrării în vigoare a prezentei legi și până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 1998, să emită ordonanțe în următoarele domenii:

f) modificarea Decretului Consiliului de Stat nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor."

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, trebuie analizată în concret, în funcție de circumstanțele cauzei și posibila tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este îndeplinită cerința legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Recurentul-reclamant a formulat susțineri care privesc nemulțumirea acestuia față de interpretarea unitară și nelegală extensivă dată de puterea judecătorească prin instanțele de judecată termenului de militar, apreciind că prin includerea polițistului în categoria militarilor se încalcă dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituția României.

În susținerea excepției, recurentul a mai arătat că prin textele legale invocate au fost încălcate dispozițiile art. 114 alin. (1) din Constituție, prin omisiunea legiuitorul de a legifera procedura angajării răspunderii materiale a polițistului prin lege organică, permițând astfel puterii executive să emită ordine și instrucțiuni infralegale, cu depășirea sferei delegării legislative.

Prin motivele invocate, recurentul nu relevă legătura textelor legale cu soluționarea cauzei, ci solicită modificarea textelor de lege sau completarea acestora în sensul în care apreciază că i-ar fi favorabil.

Instanța de control judiciar constată, în acord cu judecătorul fondului, că recurentul reclamant a criticat texte de lege generale, privind angajarea răspunderii patrimoniale, în condițiile în care reclamantul a recunoscut că împotriva sa trebuie angajată o răspundere convențională, răspundere asumată prin semnarea angajamentului încheiat la data de 01.09.2004.

Față de împrejurările expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3208 din 25 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 01 februarie 2017.