ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5570/2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 13.07.2017, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și de Inspectoratul General al Poliției Române, anularea Hotărârii nr. 51/22.05.2017 emise de Comisie în dosarul nr. x/2017, anularea Deciziei de imputare nr. 121154/25.01.2017 emise de IGPR, cu consecința exonerării de la plata sumei impuse prin aceasta, și constatarea faptului că nu sunt îndeplinite prevederile art. 7 din Instrucțiunile MAI nr. 114/2013 privind angajarea răspunderii materiale.

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 339 din 14 noiembrie 2017, Curtea a admis acțiunea reclamantului A..

A anulat Hotărârea nr. 51/22.05.2017 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române.

A constatat că nu sunt îndeplinite prevederile art. 7 din Instrucțiunile MAI 114/2013, privind angajarea răspunderii materiale în sarcina reclamantului.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâții Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române au formulat recurs.

2.1. Prin recursul său, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne susține că hotărârea atacată este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta pârâtă susține că instanța de fond a procedat la o judecare formală a cauzei, în cuprinsul sentinței recurate regăsindu-se motive contradictorii.

Practic, Curtea de Apel Timișoara s-a mărginit să preia, fără o analiză critică, argumentele susținute de către un alt complet de judecată, într-o speță comună dar nu similară prezentei cauze.

Astfel, la pagina 8, paragraful 5 din cuprinsul hotărârii Curtea de Apel Timișoara apreciază, cu valoare de adevăr, dar fără nicio legătură cu realitatea din dosarul de instanță, faptul că " (...) ambele autorități pârâte admit, atât în considerentele actelor atacate, cât și în apărările formulate, că reclamantului A. i s-a pus în vedere de către conducerea unității, prin rezoluția aplicată pe adresa nr. x/03.11.2015, să obțină un angajament de plată de Ia numita B., reprezentând cheltuieli de școlarizare"

Printr-o simplă parcurgere a apărărilor formulate și depuse la dosarul cauzei se poate reține eroarea flagrantă în care se află instanța de fond.

Lăsând la o parte faptul că, în speță, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne nu a susținut niciodată ceea ce reține instanța de fond, afirmațiile indicate nu corespund realității întrucât, la momentul săvârșirii faptei culpabile, reclamantul A. era șeful Inspectoratului de Poliție al Județului Caras Severin, respectiv conducătorul acestei instituții publice iar, în această calitate, nu putea să-și pună în vedere, pentru sine, obținerea unui angajament de plata și nu avea posibilitatea practică de a se obliga la emiterea unei decizii de imputare.

Sunt lipsite de suport susținerile instanței de fond potrivit cărora "în mod nelegal i s-a pretins reclamantului să obțină un angajament de plată ori să contribuie în vreun fel la emiterea unei decizii de imputare pentru o persoană care nu mai are calitatea de angajat al inspectoratului în cauză, ambele proceduri fiind inadmisibile" (pagina 9 paragraful 5 din sentință).

În al doilea rând, recurenta pârâtă susține că interpretarea juridică potrivit căreia dispozițiile art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 justifică susținerile referitoare la faptul că, în esență, decizia de imputare se poate emite doar în privința unui polițist în funcție, este eronată iar afirmațiile în discuție nu au legătură cu norma juridică indicată.

Ceea ce "se spune", la nivel legislativ, prin intermediul art. 47, este cu totul altceva decât ceea ce dorește să înțeleagă instanța de fond.

Astfel, este de principiu acceptat că decizia de imputare se pune în executare prin rețineri salariale succesive, efectuate de către angajatorul persoanei culpabile.

Or, este evident că, în momentul în care persoana, pe numele căreia a fost emisă o decizie de imputare, nu se mai regăsește printre angajații instituției publice respective, o altă modalitate de recuperare a debitului o constituie executarea fiscală, sens în care decizia de imputare se transmite, spre competentă soluționare, organelor financiare în raza cărora domiciliază debitorii.

Acesta este singurul/unicul înțeles al normei juridice menționate.

Cu privire la faptul că "nici un text al ordonanței menționate nu prevede posibilitatea emiterii deciziei de imputare ori asumarea angajamentului de plată de către un fost militar/fost funcționar public cu statut special, astfel încât se aplică principiile prevăzute de Legea nr. 188/1999", recurenta pârâtă susține că și de această dată Curtea de Apel Timișoara se află în eroare.

Interpretarea dată de către Curtea de Apel Timișoara este contrazisă de prevederile art. 29 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/2006 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică, în țară și străinătate și modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate, care prevede că " constatarea și cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba, stabilirea răspunderii materiale pentru sumele reprezentând cheltuielile ce urmează a fi recuperate, se fac potrivit legii. La titlurile executorii prin care se va stabili răspunderea materială (angajamentul de plată în scris sau decizia de imputare) se vor anexa, în mod obligatoriu, devizele de calcul analitic cu sumele ce urmează a fi restituite și documentele în baza cărora au fost întocmite."

In aceste condiții, în mod evident, toate argumentele instanței de fond, ce susțin inadmisibilitatea emiterii unei decizii de imputare, nu corespund realității juridice a cauzei deduse judecății.

Reținând că actul atacat este nelegal, prin raportare la faptul că paguba materială a fost produsă de o persoană care nu mai avea calitatea de funcționar public, iar "singura procedură legală prin care putea fi recuperată paguba materială produsă de un fost funcționar al unei instituții este aceea de a-l acționa printr-o acțiune în contencios administrativ, în termenul legal de prescripție de trei ani (...)", instanța de fond, a eludat de la aplicare dispoziții legale care reglementează, în mod expres, răspunderea materială a funcționarilor publici cu statut special.

Motivarea Curții, în sensul că, în cauză, sunt incidente dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici nu poate fi primită, după cum nu pot fi reținute nici susținerile instanței privind inaplicabilitatea procedurii reglementate de O.G. nr. 121/1998.

Astfel, la baza Deciziei de imputare nr. 121154 din data de 25 ianuarie 2017 au stat dispozițiile O.G. nr. 121/1998, ale Instrucțiunilor nr. 114/22.07.2013 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse MAI precum și cele ale Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare.

Arată recurenta pârâtă că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, doamna B. a avut calitatea de funcționar public cu statut special, acesteia fiindu-i aplicabilă legislația specifică ce reglementează răspunderea materială a acestei categorii socio-profesionale.

Deși la momentul rezoluționării Notei Raport nr. x din data de 03 noiembrie 2015, doamna B. nu mai avea statut de polițist, Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 rămâne aplicabilă în cauză, în raport de prevederile art. 9 din acest act normativ, coroborate cu art. 70 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și cu dispozițiile Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006.

Totodată, potrivit art. 7 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, răspunderea materială a personalului se poate stabili dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiții:

- există un prejudiciu,

- există o faptă cu caracter ilicit săvârșită de personalul M.A.I. cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare ori prin neexecutarea obligațiilor de serviciu care îi revin din statute, regulamente sau, după caz, fișa postului,

- încălcarea dispozițiilor legale ori neexecutarea obligațiilor de serviciu s-a produs cu vinovăție,

- între fapta cu caracter ilicit și paguba materială produsă există un raport de cauzalitate, adică paguba s-a produs nemijlocit (direct) ca urmare a faptei ilicite a personalului M.A.I.,

- cel vinovat s-a aflat în raporturi de muncă/serviciu cu MAI, ori cu structurile din cadrul/subordin ea/coordonarea acestuia, în momentul în care s-a produs paguba.

De asemenea, conform art. 6 alin. (2) din Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013 "constituie pagube, în sensul prezentelor instrucțiuni, contravaloarea: (...) i) cotei - părți din cheltuielile de școlarizare suportate de M.A.I., în cazul elevilor și studenților instituțiilor de învățământ ori în cazul personalului trimis la cursuri de pregătire sau perfecționare, în țară și în străinătate, care nu au respectat contractul angajament".

În condițiile în care raporturile de serviciu au încetat din inițiativa persoanei menționate, inițiativă ce nu are drept temei rațiuni absolut obiective și străine de voința acesteia, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 51 din O.G. nr. 121/1998, astfel că obligația de plată a cheltuielilor de școlarizare nu poate fi calificată decât ca fiindu-i imputabilă.

Așadar, în considerarea dispozițiilor legale anterior menționate, contrar celor reținute de instanța de fond, existau premisele unei angajări a răspunderii materiale a doamnei B., prin emiterea unei dispoziții de imputare.

Aprecierea potrivit căreia instituția recurentă avea posibilitatea de a apela la o acțiune în contencios administrativ, pentru recuperarea prejudiciului, a condus la încălcarea principiului "specialia generalibus derogant" și la o judecare formală a cauzei, în care instanța de fond a făcut, în mod eronat, aplicarea unei legislații străine de raportul juridic litigios.

În contextul celor menționate, angajarea răspunderii materiale a intimatului reclamant a avut loc ca efect al nerespectării dispozițiilor legale anterior menționate, dispoziții legale care stabileau în mod clar și neechivoc procedura de urmat în situația care a generat paguba.

Recurenta pârâtă precizează și faptul că cercetarea administrativă finalizată cu emiterea Deciziei de imputare nr. 121 154/25.01.2017 s-a efectuat sub aspectul punerii în aplicare a măsurii prevăzute la punctul 4 din Hotărârea nr. 97/19.08.2016 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor de pe lângă M.A.I., act administrativ cu caracter jurisdicțional care nu a fost anulat.

Așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii menționate, motivul care a stat la baza admiterii plângerii doamnei B. constă în faptul că termenul de efectuare a cercetării administrative la nivelul I.P.J. Caraș-Severin nu a fost respectat.

Potrivit dispozițiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, "după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se imputa celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen", în condițiile în care prevederile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 stabilesc că efectuarea cercetării administrative este obligatorie în toate cazurile în care se constată o pagubă produsă patrimoniului unității iar actul de cercetare trebuie să fie înregistrat în termenul de 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei, prevăzut de art. 23 alin. (1) din același act normativ.

Așadar, ceea ce i se reține intimatului reclamant prin decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017 nu este faptul că nu a obținut angajamentul de plată de la doamna B., angajament care nici nu putea fi obținut fără efectuarea unei cercetări administrative, așa cum rezultă din dispozițiile art. 79 alin. (3) din I.M.A.I. nr. 114/2013, ci faptul că nu a întreprins demersurile necesare declanșării cercetării administrative în termenul prevăzut de lege și care să se finalizeze prin dispunerea de către comandantul unității a uneia dintre soluțiile prevăzute de art. 70 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 114/2013.

În esență, tocmai nedeclanșarea cercetării administrative și nefinalizarea acesteia în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a condus la admiterea plângerii doamnei B. de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor.

Practic, ceea ce i se impută intimatului reclamant, în raport de prevederile art. 22 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998, este inacțiunea în efectuarea demersurilor necesare în vederea dispunerii măsurilor administrative necesare pentru recuperarea pagubei.

În mod evident, urmare a acestei pasivități culpabile, I.P.J. Caraș-Severin a pierdut dreptul de a obține recuperarea prejudiciului pe calea deciziei de imputare ori pe calea angajamentului de plată, în situația în care persoana care a produs paguba ar fi acceptat asumarea unui asemenea angajament.

De asemenea, pentru alte argumente de fapt, consideră recurenta pârâtă că sunt eronate cele reținute de instanță referitoare la inutilitatea sarcinii trasate în ceea ce privește obținerea angajamentului de plată, întrucât raportul de serviciu al doamnei B. era deja încetat începând cu 20.10.2015, având în vedere că tocmai încetarea raportului de serviciu al acesteia, din motive imputabile, a fost faptul juridic care a stat la baza producerii pagubei, pagubă ce izvorăște din nerespectarea contractului-angajament încheiat de aceasta cu Ministerul Afacerilor Interne.

Prin urmare, este evident că obligația de plată, de către doamna B., a cheltuielilor de școlarizare, nu se putea naște decât în momentul încetării din motive imputabile a raporturilor de serviciu, iar recuperarea acestora în mod firesc se va fi realizat ulterior încetării acestor raporturi.

Concluzionând, prin derogare de la dispozițiile care reglementează forma principală de răspundere materială a militarilor (art. 2 din O.G. nr. 121/1998 și art. 4 din I.M.A.I. nr. 114/2013) potrivit cărora este necesară verificarea existenței unei legături directe (nemijlocite) între fapta ilicită și paguba produsă, în cazul răspunderii materiale subsidiare, reglementate de prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998 și art. 110 din Instrucțiuni, legătura de cauzalitate dintre paguba produsă și fapta ilicită omisivă constă în neluarea măsurilor necesare pentru efectuarea cercetării administrative în termen, cu consecința stingerii dreptului unității de a stabili răspunderea materială în sarcina autorului faptei ilicite care a avut ca urmare directă (nemijlocită) paguba produsă, este stabilită de lege.

In același sens, prevederile art. 7 alin. (1) pct. 3 din Instrucțiuni edictează că, în cazurile în care răspunderea materială se stabilește în subsidiar, prejudiciul poate fi și indirect (nu a fost cauzat unității nemijlocit de intimatul reclamant).

Așadar, omisiunea intimatului reclamant de a-și exercita atribuțiile de serviciu stabilite în considerarea calității sale de șef al inspectoratului și de a întreprinde demersurile necesare pentru efectuarea cercetării administrative în vederea recuperării pagubei constituie, în concret, o modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective a faptei ilicite, din moment ce posibilitatea valorificării dreptului la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii, prin angajarea răspunderii materiale în sarcina autorului direct al pagubei, este subordonată, legalmente, efectuării cercetării administrative, iar neefectuarea acesteia în termenul legal are drept consecință pierderea dreptului la despăgubiri de la autorul direct al faptei culpabile.

Prin urmare, analizând întregul probatoriu administrat în cauză instanța de fond era ținută sa constate că actele administrativ jurisdicționale atacate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale cărora se subordonează, iar susținerile intimatului reclamant trebuiau înlăturate de instanța de fond, întrucât acesta nu a răsturnat prin vreun mijloc de probă veridicitatea și temeinicia celor reținute în sarcina sa.

În concluzie, față de aceste considerente, pârâta solicită admiterea prezentului recurs, cu consecința casării în tot a hotărârii recurate, și respingerea cererii principale, astfel cum a fost formulată.

2.2. Recurenta Inspectoratul General al Poliției Române a criticat sentința civilă nr. 339/14.11.2017 pentru considerente similare celor promovate de recurenta pârâtă Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând critica sa la adresa legalității sentinței atacate, recurenta pârâtă IGPR arată faptul că cercetarea administrativă finalizată cu emiterea Deciziei de imputare nr. 121154/25.01.2017 s-a efectuat sub aspectul punerii în aplicare a măsurii prevăzute la punctul 4 din Hotărârea nr. 97/19.08.2016 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor de pe lângă M.A.I.

Așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii sus-menționate, motivul care a stat la baza admiterii plângerii numitei B. a fost faptul că termenul de efectuare a cercetării administrative la nivelul I.P.J. Caraș-Severin nu a fost respectat, comisia reținând că "având în vedere data constatării producerii pagubei (cel mai târziu data de 20.10.2015), respectiv data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă (29.03.2016), prin raportare la dispozițiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, rezultă că termenul de efectuare a cercetării administrative nu a fost respectat, devenind astfel aplicabile prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998".

Potrivit dispozițiilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, "după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se imputa celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen."

Astfel, așa cum rezultă din prevederile art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, efectuarea cercetării administrative este obligatorie în toate cazurile în care se constată o pagubă produsă patrimoniului unității, cercetare care trebuie să fie făcută, iar actul de cercetare să fie înregistrat în termenul de 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștința de producerea pagubei prevăzut de art. 23 alin. (1) din același act normativ.

Așadar, ceea ce i-a fost reproșat reclamantului prin Decizia de imputare nr. 121152/25.01.2017 nu este faptul că nu a obținut angajamentul de plată de la numita B., angajament care nici nu putea fi obținut fără efectuarea unei cercetări administrative, așa cum rezultă din dispozițiile art. 79 alin. (3) din I.M.A.I. nr. 114/2013, ci faptul că nu a dispus declanșarea de îndată ce a luat la cunoștință de producerea pagubei a cercetării administrive în termenul prevăzut de lege și care să se finalizeze prin dispunerea de către comandantul unității a uneia dintre soluțiile prevăzute de art. 70 din I.M.A.I. nr. 114/2013.

Tocmai nedeclanșarea cercetării administrative și finalizarea acesteia în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a condus la admiterea plângerii numitei B. de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră eronate cele reținute de instanță referitore la inutilitatea sarcinii trasate în ceea ce privește obținerea angajamentului de plată, întrucât raportul de serviciu al doamnei B. era deja încetat, începând cu 20.10.2015, având în vedere că tocmai încetarea raportului de serviciu al acesteia din motive imputabile a fost faptul juridic care a stat la baza producerii pagubei, pagubă ce izvorăște din contractul-angajament încheiat de aceasta cu Ministerul Afacerilor Interne. Prin urmare, este evident că obligația de plată a doamnei B. a cheltuielior școlarizare nu se putea naște decât în momentul încetării din motive imputabile a raporturilor de serviciu, iar recuperarea acesteia în mod firesc se va fi realizat ulterior încetării acestor raporturi.

Însă, acest fapt nu poate conduce la concluzia că față de aceasta nu se mai putea obține angajament de plată sau emite decizie de imputare, conform dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 121/1998 potrivit căruia "Militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar".

Așadar, este eronat raționamentul instanței de fond potrivit căruia "deși este de necontestat că militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar, niciun text al ordonanței menționate nu prevede posibilitatea emiterii deciziei de imputare ori asumarea angajamentului de plată de către un fost militar/fost funcționar public cu statut special, așa încât se aplică principiile prevăzute de Legea nr. 188/1999" instanța interpretând dispozițiile legale în sensul neaplicării acestora, fiind încălcat principiul "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat".

Față de aceste considerente, recurenta pârâtă solicită casarea sentinței civile recurate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată.

În cauză petenta B. a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul recurentelor pârâte, solicitând admiterea recursurilor declarate în cauză, casarea sentinței civile nr. 339/14.11.2017 și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantului.

În motivarea cererii sale, intervenienta arată că are interes în susținerea apărărilor recurentelor pârâte, fiind chemată în judecată în dosarul x/2017 de către Inspectoratul de Poliție al Județului Caraș-Severin.

În ceea ce privește fondul cauzei, intervenienta achiesează la apărările recurentelor pârâte, apreciind că în mod greșit a considerat prima instanță că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 188/1999 și că, prin încetarea raportului de muncă, nu mai putea fi urmată în cauză procedura administrativă de reparare a pagubei.

Totodată, intervenienta arată că practica judiciară este constantă în sensul că se emit decizii de imputare împotriva persoanelor care nu mai au calitatea de polițist, în vederea recuperării cheltuielilor de școlarizare.

Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată că sunt fondate, urmând a fi admise, cu consecința casării sentinței civile recurate, rejudecării cauzei și respingerii acțiunii reclamantului, ca fiind neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că intimatul reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație împotriva Hotărârii nr. 51/22.05.2017, emisă de Comisia de Jurisdicție Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, hotărâre prin care a fost respinsă calea de atac administrativă formulată de reclamant împotriva deciziei de imputare 121154/25.01.2017, emisă de Inspectoratul General al Poliției Române.

Prin sentința civilă nr. 339 din 14 noiembrie 2017 Curtea de Apel Timișoara a admis acțiunea reclamantului și, în consecință, a anulat Hotărârea nr. 51/22.05.2017 emisă de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017 emisă de Inspectoratul General al Poliției Române.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța fondului a reținut faptul că la data de 16.10.2015, prin Ordinul M.A.I. nr. II/4015 din 16.10.2015, subinspectorului de poliție B., din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Caraș-Severin i-au încetat raporturile de serviciu, la cererea sa, începând cu data de 20.10.2015.

În vederea recuperării cheltuielilor de școlarizare a fost angajată răspunderea patrimonială a intervenientei B., însă decizia de imputare a fost desființată prin Hotărârea nr. 97/19.08.2016 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor de pe lângă M.A.I., constatându-se neefectuarea cercetării administrative în termen, prin raportare la dispozițiile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Având în vedere dispozițiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998 potrivit cărora "după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se imputa celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen" a fost emisă în cauză decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017, stabilindu-se în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 7.643,01 RON.

Soluționând acțiunea reclamantului cu privire la măsura de imputare a sumei anterior menționate, instanța fondului a reținut că din actele de la dosar nu rezultă cu exactitate data la care ordinul de încetare a raportului de serviciu privind pe intervenienta B. a fost adus la cunoștința IPJ Caraș-Severin, însă ambele autorități pârâte admit, atât în considerentele actelor atacate, cât și în apărările formulate, că reclamantului A. i s-a pus în vedere de către conducerea unității, prin rezoluția aplicată pe adresa nr. x/03.11.2015, să obțină un angajament de plată de la numita B., reprezentând cheltuieli de școlarizare.

Deși din nota raport aflată la dosar rezultă că la nivelul Inspectoratului Județean de Poliție Caraș-Severin s-a încercat determinarea subinspectorului de poliție B. la a semna angajamentul de plată, neobținut din pricina refuzului persoanei menționate, Curtea constată în primul rând că o astfel de procedură nu este obligatorie, iar în al doilea rând că aceasta ar fi fost oricum inutilă, fiind lipsită de efecte juridice.

Astfel, Curtea observă că antrenarea răspunderii reclamantului are la bază dispozițiile art. 34 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora "După expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen." Prin urmare, textul nu permite imputarea pentru neobținerea unui angajament de plată, așa cum se susține în decizia de imputație nr. 121154/25.01.2017, fiind greu de admis că o persoană poate obține un act unilateral de la o altă persoană în condițiile exprimării refuzului explicit al acelei persoane. În realitate, i se reproșează reclamantului neîndeplinirea unei obligații imposibil de realizat.

În ce privește inutilitatea sarcinii trasate, Curtea observă că la data la care a fost trasată sarcina de serviciu, respectiv la data aplicării rezoluției pe adresa nr. x/03.11.2015, raportul de serviciu al doamnei B. era deja încetat începând cu 20.10.2015. Prin urmare, la data de 03.11.2015 persoana menționată nu mai avea calitate de funcționar public cu statut special, astfel încât orice procedură de recuperare a pagubei prin emiterea unei decizii de imputare, ori prin asumarea unui angajament de plată, care să fie apoi puse în executare prin rețineri salariale, ar fi fost inadmisibilă.

Singura procedură legală prin care poate fi recuperată paguba materială produsă de un fost funcționar al unei instituții este aceea de a-l acționa printr-o acțiune de contencios administrativ, în termenul legal de prescripție de trei ani, reglementat de dispozițiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, respectiv de dispozițiile art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Această opinie este constantă la nivelul Curții de Apel Timișoara, practica secției de contencios administrativ și fiscal a Curții fiind în sensul că recuperarea sumelor plătite foștilor funcționarilor publici nu se poate face decât prin formularea acțiunii în justiție de către instituția publică păgubită, la instanța de contencios administrativ, dat fiind că art. 84 lit. a) din Legea nr. 188/1999 vizează ipoteza în care persoana "funcționează", deci își desfășoară activitatea în continuare în cadrul instituției publice respective; Opinia se fundamentează pe ideea că decizia de imputare nu are caracter executoriu decât în cazul unui funcționar public, executarea făcându-se prin rețineri salariale, în cazul unei persoane care nu mai are această calitate se impune chemarea acesteia în judecată, pentru obținerea unei hotărâri judecătorești.

Raționamentul redat mai sus este valabil și în situația angajamentului de plată, întrucât, ca și decizia de imputare, acesta poate fi solicitat doar funcționarului aflat în funcție. De asemenea, deși se referă la funcționari publici în general, el este incident și în privința polițiștilor, funcționari cu statut special, cărora li se aplică O.G. nr. 121/1998, având în vedere dispozițiile art. 51 din ordonanța menționată, invocate de reclamant, potrivit cărora "În situațiile neprevăzute de prezenta ordonanță se vor aplica dispozițiile legislației muncii și legislației civile." Or, deși este de necontestat că militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar, potrivit dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 121/1998, nici un text al ordonanței menționate nu prevede posibilitatea emiterii deciziei de imputare ori asumarea angajamentului de plată de către un fost militar/fost funcționar public cu statut special, așa încât se aplică principiile prevăzute de Legea nr. 188/1999.

Interpretarea menționată concordă cu dispozițiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998, din modul de redactare al articolului menționat rezultând că procedura cercetării administrative pentru recuperarea pagubelor materiale se aplică doar personalului în funcție, nu și celor aflați în rezervă. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 47 din O.G. nr. 121/1998, "Când militarii sunt trecuți în rezervă sau în retragere, când contractul militarilor angajați încetează ori când personalul civil nu mai este încadrat în unități militare, unitățile militare care au în evidență debite din imputații definitive, indiferent de valoarea lor, le transmit spre executare organelor financiare în raza cărora domiciliază debitorii. Textul legal face trimitere la existența unei imputații definitive la momentul încetării calității de militar (polițist, în cazul de față), ceea ce înseamnă că decizia de imputare se poate emite doar în privința unui polițist în funcție, situație care nu se regăsește în speța de față întrucât ordinul de obținere a angajamentului de plată a fost dat reclamantului ulterior încetării raportului de serviciu al numitei B..

Prin urmare, în mod nelegal i s-a pretins reclamantului să obțină un angajament de plată ori să contribuie în vreun fel la emiterea unei decizii de imputare pentru o persoană care nu mai are calitate de angajat al inspectoratului în cauză, ambele proceduri fiind inadmisibile.

În plus, Curtea constată că răspunderea reclamantului este subsidiară, ea intervenind doar în situația în care angajatorul nu mai are nicio posibilitate de a recupera prejudiciul de la cel care l-a produs. Or, așa cum s-a arătat deja, unitatea păgubită are deschisă calea unei acțiuni directe în contencios administrativ, în termenul de prescripție de trei ani, procedură pe care a și urmat-o.

Având în vedere considerentele menționate, Curtea de Apel Timișoara a admis acțiunea reclamantului, anulând actele contestate.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că decizia de imputare contestată de intimatul reclamant este legal emisă, anularea acesteia reflectând o greșită aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că argumentul determinant reținut de prima instanță, conform căruia nu mai poate fi angajată răspunderea materială a funcționarului public statutar pe calea procedurii administrative prevăzute de Capitolul III din O.G. nr. 121/1998, după încetarea raportului de serviciu, reflectă încălcarea normelor de drept material aplicabile cauzei, reprezentate prin dispozițiile ordonanței de guvern anterior citate, precum și a dispozițiilor Instrucțiunii M.A.I. nr. 114/2003 și ale Ordinului M.A.I. nr. 1122/2006.

Instituind o procedură administrativă pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de militari, elementele obiective și subiective ale răspunderii materiale fiind verificate în cadrul cercetării administrative obligatorii, conform art. 22-23 din O.U.G. nr. 121/1998, ce se finalizează, după caz, prin emiterea titlului executoriu reprezentat de decizia de imputare ori angajamentul de plată asumat de către debitorul obligației, legiuitorul prevede, fără nicio altă condiționare, că dispozițiile O.G. nr. 121/1998 se aplică indiferent dacă persoanele care au cauzat paguba mai au sau nu calitatea de militar.

În acest sens, prind dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 121/1998 se arată că militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar.

O altă normă juridică relevantă pentru situația în care debitorul obligației de reparare nu mai are calitatea de militar este reprezentată de articolul 47 din actul normativ anterior citat, potrivi căruia când militarii sunt trecuți în rezervă sau în retragere, când contractul militarilor angajați încetează ori când personalul civil nu mai este încadrat în unități militare, unitățile militare care au în evidență debite din imputații definitive, indiferent de valoarea lor, le transmit spre executare organelor financiare în raza cărora domiciliază debitorii. Confirmarea de către aceste organe a primirii titlului executoriu constituie actul pe baza căruia creanța se scade din evidența contabilă a unității care a transmis titlul executoriu.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998 nu pot fi interpretate în sensul în care, la încetarea contractului ori la trecerea în rezervă sau în retragere a militarului, singura modalitate de angajare a răspunderii patrimoniale a fostului militar este obținerea unei hotărâri judecătorești, prin care acesta din urmă să fie obligat la repararea prejudiciului.

Dispozițiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998 au un alt câmp de aplicare și anume reglementarea modului de continuare a executării imputațiilor definitive după încetarea calității de militar activ, indiferent de modalitate(trecere în rezervă, retragere, încetare contract).

Trebuie subliniat și faptul că O.G. nr. 121/1998 a fost edictată în scopul reglementării obligației de reparare a prejudiciilor cauzate de militari instituțiilor prevăzute la art. 2 din actul normativ, entități ce au calitatea de instituții publice, și, prin urmare, obligația de acoperire a prejudiciului cauzat patrimoniului instituției publice are caracter imperativ, astfel că instituirea unei proceduri administrative de acoperire a prejudiciului are în vedere facilitarea apărării unui interes public, nefiind edictată în folosul debitorului; de aceea, pierderea calității de militar activ în persoana debitorului obligației de dezdăunare nu este relevantă pentru formele juridice de angajare a răspunderii patrimoniale și, evident, nu are efect extinctiv în privința obligației de acoperire a prejudiciului.

În atare context, având în vedere și împrejurarea că executarea deciziei de imputare sau a angajamentului de plată se realizează, de regulă, prin reținerile succesive din soldă, salariu sau alte drepturi datorate militarului(potrivit art. 27 din O.G. nr. 121/1998) și, nemaifiind posibilă nicio reținere după încetarea calității de militar, legiuitorul s-a preocupat de modalitatea de continuare a executării silite împotriva fostului militar. Acesta este, așa cum au arătat recurentele pârâte, unicul sens al dispozițiilor art. 47 din O.G. nr. 121/1998, astfel că este lipsită de suport concluzia primei instanțe, potrivit căreia aceste dispoziții ar pleda pentru inadmisibilitatea recuperării prejudiciului pe calea procedurii administrative în contextul încetării calității de militar.

De altfel, așa cum au arătat recurentele pârâte, tocmai încetarea calității de militar din motive imputabile antrenează răspunderea materială în cauza dedusă judecății, context în care, declanșarea cercetării administrative nu poate avea loc înainte de încetarea raportului militarului pentru că nu există faptul generator al obligației de restituire a cheltuielilor de școlarizare.

Suplimentar considerentelor anterioare, dezvoltate în legătură cu normele de principiu prevăzute prin ordonanța de guvern analizată, Înalta Curte constată că obligația de parcurgere a procedurii administrative în vederea recuperării cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării privind cadrele militare trecute în rezervă, polițiștii și funcționarii publici care au încetat raporturile de serviciu înainte de împlinirea termenului prevăzut de angajament, este consfințită și prin acte infralegale și în acest sens este de menționat Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 1122/05.01.2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică în țară și străinătate și modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate.

Acest act administrativ este pe deplin aplicabil cauzei, context în care aserțiunile intimatului reclamant, în sensul că repararea pagubei cauzată prin nerespectarea angajamentului nu se poate realiza pe calea procedurii administrative de recuperare a debitului, însușite ca atare de prima instanță, sunt vădit nefondate, cât timp prevederile art. 28 din Ordinul M.A.I. nr. 1122/05.01.2006 stabilesc, fără niciun echivoc, în sens contrar.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 28 teza I din Ordinul M.A.I. nr. 1122/05.01.2006 cheltuielile ce urmează a fi recuperate potrivit prezentelor norme metodologice se stabilesc de către comisia de cercetare administrativă constituită la nivelul unității din care au făcut parte persoanele care nu și-au respectat angajamentul asumat.

Același ordin lipsește de temei și o altă apărare a intimatului reclamant, potrivit căreia drepturile și obligațiile ce rezultă din semnarea angajamentului de către fostul elev al Academiei de Poliție sunt specifice unui raport juridic de drept civil și, prin urmare, drepturile și obligațiile ce alcătuiesc conținutul acestui raport pot fi valorificate în condițiile dreptului comun, aceasta în condițiile în care actul administrativ în discuție prevede explicit că aceste cheltuieli de școlarizare fac parte din categoria celor ce vor fi recuperate pe cale administrativă în cazul în care fostul elev nu-și asumă angajamentul de a desfășura serviciul timp de minim 10 ani în unitățile și garnizoanele unde a fost încadrat.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere faptul că încălcarea dispozițiilor art. 22 -23 din O.G. nr. 121/1998 (prin raportare la faptul neefectuării cercetării administrative în termen) este indiscutabilă în cauză, raportat la cele ce se desprind din probatoriul administrat în cauză.

Astfel, intimatul reclamant, în calitatea sa de șef al unității I.P.J. Caraș Severin, deși a luat cunoștință de efectele Ordinului M.A.I. nr. II/1045 din 16.10.2015, nu a dispus, de îndată, efectuarea cercetării administrative, dispoziția zilnică prin care a fost constituită comisia de cercetare fiind emisă abia la 11.02.2016.

În fapt, prin Ordinul M.A.I. nr. II/1045 din 16.10.2015 a fost încetat raportul de serviciu al intervenientei B., urmare demisiei din cadrul IPJ Caraș-Severin, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani. Conform angajamentului încheiat în acest sens.

Data la care Ordinul M.A.I. nr. II/1045 din 16.10.2015 a intrat în unitatea condusă de intimatul reclamant nu a fost stabilită cu certitudine de prima instanță, însă, cel mai târziu la data de 3 noiembrie 2015 intimatul reclamant a luat cunoștință de conținutul ordinului anterior menționat, dovadă în acest sens fiind rezoluția aplicată pe adresa nr. x/03.11.2015.

Prin urmare, cel mai târziu la data de 3 noiembrie 2015, intimatul reclamant cunoștea faptul că intervenienta B. a încălcat angajamentul de îndeplinire a serviciului timp de minim 10 ani în structurile M.A.I., consecința încălcării acestui angajament fiind activarea obligației de restituire a cheltuielilor de școlarizare, proporțional cu durata de timp rămasă până la împlinirea termenului de 10 ani.

În consecință, și prin raportare la data de 3 noiembrie 2015 cercetarea administrativă a fost tardiv desfășurată, procesul-verbal încheiat în acest sens datând din 29.03.2016.

Ca atare, având în vedere incidența în cauză a prevederilor art. 34 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4), paguba se impută celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare, cu excepția situațiilor în care s-a dispus repunerea în termen, Înalta Curte constată că decizia de imputare nr. 121154/25.01.2017 este legal emisă, soluția de respingere a căilor de atac administrative declarate împotriva titlului executoriu fiind temeinică.

Raportat la toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința civilă atacată este pronunțată cu greșita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile formulate în cauză, va casa sentința civilă atacată și, în consecință, va respinge acțiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată.

În consecința admiterii recursurilor formulate de recurentele pârâte, Înalta Curte va admite cererea de intervenție accesorie, formulată de intervenienta B., cererea fiind promovată în scopul susținerii poziției procesuale a recurentelor pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de recurenții-pârâți Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne și de Inspectoratul General al Poliției Române împotriva sentinței nr. 339 din 14 noiembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudcând, respinge acțiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Admite cererea de intervenție accesorie în favoarea recurenților-pârâți formulată de B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2020.