ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1993/2019

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 11.06.2015 sub nr. x/2015, reclamanta SOCIETATEA A. S.A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A., C. și D., a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de părți sociale din data de 10.01.2006, încheiat cu pârâta S.C B. S.A.; ca urmare a anularii contractului de cesiune de părți sociale din data de 10.01.2006, menționat la petitul l, s-a solicitat a se constata și nulitatea contractului de cesiune de acțiuni subsecvent încheiat între pârâta S.C. B. S.A. și pârâtul C., în data de 22.04.2008; ca urmare a anularii contractului de cesiune de părți sociale din data de 10.01.2006, menționat la petitul 1 și a constatării nulității contractului de cesiune de acțiuni subsecvent, menționat la petitul 2, s-a solicitat a se constata și nulitatea parțială a contractului de cesiune de acțiuni subsecvent, încheiat între pârâtul C. și pârâtul D., în data de 24.02.2010, doar cu privire la aceleași 504 acțiuni ce au făcut si obiectul contractului menționat la petitul nr. 2. Ca urmare a admiterii primelor 3 petite, s-a cerut și repunerea părților în situația anterioară primului contract de vânzare-cumpărare, ce face obiectul petitului 1, potrivit principiului restitutio in integrum, constând în restituirea către societatea reclamantă a dividendelor cuvenite pentru pachetul de acțiuni reprezentând 35% din capitalul social al S.C. E. S.A., ce a fost înstrăinat în baza unui act juridic lovit de nulitate absolută, de către cei care le-au încasat fără drept în sumă totală de 1.204.000 RON (pentru perioada 2006 - 2009), din care: 504.000 RON de la pârâta S.C. B. S.A. pentru dividendele primite în perioada 2006 - 2007, aferente celor 1.206 părți sociale la acea dată, reprezentând 35% din capitalul social, deținute inițial de către societatea reclamantă; 420.000 RON de la pârâta S.C. B. S.A. pentru dividendele primite în perioada 2008 - 2009, aferente celor 756 acțiuni, reprezentând 21% din capitalul social, deținute inițial de către societatea reclamantă; 210.000 RON de la pârâtul C., pentru dividendele primite pentru anul 2008, aferente celor 504 acțiuni, reprezentând 14% din capitalul social, deținute inițial de către societatea reclamantă; 70.000 RON de la pârâtul D., pentru dividendele primite pentru anul 2009, aferente celor 504 acțiuni, reprezentând 14% din capitalul social, deținute inițial de către societatea reclamantă. Cu privire la dividendele plătite de către S.C. E. S.A. pentru anul 2014, întrucât pentru anii 2010 - 2013 nu s-au acordat dividende, reclamanta a solicitat ca, temeiul art. 297 C. proc. civ., aplicabil în speță, încuviințarea emiterii unei adrese către terțul S.C. E. S.A.. pentru a depune la dosar înscrisurile ce atestă modul de distribuire a dividendelor între acționarii pârâți Societatea B. S.A.. C. și D., pentru anul 2014, arătând că înțelege să solicite cu titlu de despăgubire și aceste sume, urmând ca după primirea răspunsului solicitat să precizeze acest petit.

Prin sentința civilă nr. 1307/PI din 20 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a prescripției dreptului la acțiune; s-a respins acțiunea formulată de reclamantă; a fost obligată reclamanta la plata sumelor de 10.000 de RON către B. S.A., 7.140 de RON către D. și 2.000 de RON către C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă 127 din 1 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a fost respins apelul declarat de reclamanta SOCIETATEA A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1307/PI din 20 octombrie 2017. A fost obligată reclamanta la plata la plata sumelor de 5.950 de RON către B. S.A., 7.140 de RON către D. și 2.500 de RON către C., cheltuieli de judecată în apel.

Reclamantă SOCIETATEA A. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esență, următoarele:

Nelegalitatea soluției rezultă din încălcarea dispozițiilor art. 948 și următoarele din vechiul C. civ. (aplicabil in speță, raportat la data încheierii actelor juridice în cauză), instanța de apel omițând că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, ceea ce presupunea examinarea respectării tuturor condițiilor de la art. 948 din vechiul C. civ., la data încheierii acestora, întrucât nulitatea este sancțiunea care se aplică actelor juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor legale.

Recurenta a expus un istoric al situației de fapt, pentru ca instanța de recurs să aibă o imagine de ansamblu asupra situației litigioase.

A invocat recurenta că a indicat în mod expres ca și temei de drept al acțiunii sale dispozițiile art. 948 din vechiul C. civ., enumerând toate condițiile esențiale cerute de legiuitor pentru validitatea unei convenții. În aceste condiții, contrar punctului de vedere al instanței de apel, faptul că în fața primei instanțe s-a axat mai mult pe una dintre aceste condiții, iar în apel a dezvoltat și condiția cauzei licite a convenției, acest fapt nu putea fi apreciat ca fiind un nou motiv de nulitate invocat în apel, atâta timp cât în cererea introductivă de instanță a făcut trimitere și la această condiție de valabilitate a convențiilor.

Judecătorul, în virtutea rolului său activ, trebuia să analizeze toate contractele de cesiune/vânzare de părți sociale/acțiuni a căror anulare a solicitat-o recurenta, sub toate aspectele mai sus-mentionate, chiar și în situația în care prin sentința civilă nr. 760/PI din 18 aprilie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, așa cum a fost menținută prin decizia civilă nr. 482/A din l2 septembrie 2017, s-a reținut că hotărârea A.G.A. nr. 5/29.11.2005 a fost una luată cu respectarea condițiilor impuse în acest sens de actul constitutiv și de normele legale incidente, motivarea Curții de Apel Timișoara din acel dosar fiind, în opinia recurentei, lapidară și neconvingătoare.

Formele de manifestare a rolului activ al judecătorului, așa cum sunt ele consacrate de prevederile art. 22 din C. proc. civ., trebuie raportate la cererea de chemare în judecată, act prin care se determină limitele și cadrul în care se va desfășura întreaga activitate judiciară, iar din acest punct de vedere temeiul juridic al acțiunii este cel relevant.

De altfel, judecătorul este obligat să-și exercite rolul activ pentru a stabili voința exactă a reclamantului, neputând să respingă de plano o acțiune nemotivată în drept, cu atât mai puțin în cauza pendinte judecătorul din apel nu putea să aprecieze că s-ar fi invocat un nou motiv în apel, în situația în care s-a arătat ca și temei de drept al acțiunii dispozițiile art. 948 din vechiul C. civ., iar din situația faptică relatată în fața primei instanțe se desprindea fără niciun dubiu și cauza ilicită avută în vedere la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate a invocat-o.

Mai mult, alin. (7) al art. 22 din C. proc. civ., îl obligă pe judecător ca, în toate cazurile în care legea îi rezervă "puterea de apreciere" sau îi cere să țină seama de toate "circumstanțele cauzei" să judece cu luarea în considerare a principiilor generale ale dreptului, a cerințelor echității și bunei-credințe.

În aceste condiții, instanța de recurs urmează să observe că legea impune ca orice convenție să aibă la bază o cauza licită, ori caracterul premeditat al tuturor acestor tranzacții prin care patrimoniul societății A. S.A. (de 35% din capitalul S.C. E. S.A.) a ajuns, în mod nelegal, în proprietatea unor terțe persoane, denotă în fapt că toate aceste tranzacții au avut la bază o cauză ilicită.

Necesitatea îndeplinirii acestei condiții - a unei cauze licite - este stabilită de art. 966 și art. 968 din vechiul C. civ.

Cauza este licită atunci când elementele ei sunt în deplină concordanță cu legea și este ilicită când contravine legii. Cauza este morală atunci când elementele ei sunt în perfectă concordantă cu "bunele moravuri", cu regulile de conviețuire socială, indiferent că sunt sau nu consacrate de o dispoziție expresă.

Ilicitatea și imoralitatea cauzei privesc, de regulă, elementul subiectiv al cauzei, scopul mediat, dar nu este exclus să fie ilegal sau imoral și scopul imediat. Chestiunea de a ști că o obligație se întemeiază pe o cauză ilicită ori imorală este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea suverană a judecătorului, care poate fi probată cu orice mijloc de probă. Sancțiunea care intervine în situația cauzei ilicite sau imorale este nulitatea absolută a actului juridic civil.

Toate operațiunile economice arătate de recurentă și aprobate în prelabil de organele de conducere ale societății de la acea dată, apar ca fiind făcute în interesul fostului director al acesteia, odată ce mare parte din fostele acțiuni deținute de către recurentă la S.C. E. S.A. au ajuns în patrimoniul personal al fiului acestuia, în fapt acesta fiind scopul mediat al tuturor acestor tranzacții.

Toate aceste operațiuni de tip suveică, care pot fi lesne suspectate ca fiind în realitate operațiuni ce au avut drept efect devalizarea recurentei și încălcarea drepturilor fundamentale ale acționarului unic al acesteia, fiind evident interesul fostului director, de a transfera, în cele din urmă, activele societății deținute la S.C. E. S.A., fiului său.

Din argumentele de fapt prezentate mai sus, reiese care sunt adevăratele rațiuni care se ascund în spatele tuturor operațiunilor a căror anulare recurenta a solicitat-o, toate aceste tranzacții fiind luate în interesul personal și exclusiv al fostului director, de a transfera către fiul său acțiunile deținute la S.C. E. S.A., pentru ca ulterior acesta să încaseze toate beneficiile (dividendele) cuvenite în baza acestor acțiuni.

În aceste condiții, operează nulitatea absolută a actului juridic constând în contractul de cesiune de părți sociale din data de 10.01.2006, această nulitate neputând fi acoperită prin confirmarea ulterioară a actului de către părți, actul rămânând nul și nicio ratificare ulterioară neputând să îi dea valabilitate.

Urmare a constatării de către instanță a nulității actului juridic constând în contractul de cesiune de părți sociale mai sus-mentionat, intervin efecte acestei nulități. Efectele nulității sunt cârmuite de principiul retroactivității, principiul repunerii în situația anterioară, principiul anulării actului/actelor subsecvente ca urmare a anulării actului inițial.

Nulitatea își produce efecte și față de trecut ex tunc, adică efectele ei se întorc până la încheierea actului juridic. Mai exact, retroactivitatea înseamnă înlăturarea efectelor care s-au produs între momentul încheierii actului juridic și acela al anulării lui efective, situație în care este necesar ca părțile să ajungă în situația în care n-ar fi încheiat actul respectiv.

Principiul repunerii în situația anterioară presupune ca tot ceea ce s-a prestat în baza unui act nul, să fie supus restituirii. Această regulă decurge din primul principiu și reprezintă un mijloc de asigurare a eficienței practice a sancțiunii nulității.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis) se referă la efectele nulității față de terți. Conform acestei reguli, anularea actului primar (inițial) atrage și anularea actelor următoare (subsecvente), datorită legăturii lor cu primul.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Recurenta-reclamantă SOCIETATEA A. S.A. și intimatul D. au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prealabil, Înalta Curte va analiza excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul C. prin întâmpinare, raportat la decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 și la decizia nr. 52/2018 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial - Partea I la 17 iulie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepție care va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea Constituțională, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fiind publicată în Monitorul Oficial - Partea I la 20 iulie 2017.

Prin decizia nr. 52/2018 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial - Partea I la 17 iulie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

Ulterior publicării acestei din urmă decizii în Monitorul Oficial, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În condițiile în care s-a statuat că este neconstituțional art. 27 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului se va determina prin raportare la cele statuate de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017.

În considerentele acestei din urmă decizii (paragraful 32) s-a reținut că efectul constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Având în vedere că decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la 20 iulie 2017, iar decizia instanței de apel a fost pronunțată la 1 martie 2018, rezultă că în prezenta cauză nu este incident pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv.

În aceste condiții, devine incidentă regula generală cuprinsă în art. 483 alin. (1) C. proc. civ., conform căreia, "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Prin urmare, decizia civilă nr. 127 din 1 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA A. S.A. sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept. Așadar, invocarea de către recurentă a încălcării dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. nu se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că recurenta, deși în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că normele de drept material care au fost încălcate sau greșit aplicate de către instanța de apel sunt reprezentate de dispozițiile art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ. de la 1864, toate argumentele acesteia vizează situația de fapt.

De asemenea, considerațiile teoretice expuse de către recurentă, cu privire la cauza ilicită și imorală, precum și cele care vizează principiile ce guvernează instituția nulității, nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de curtea de apel.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității și va anula recursul. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă SOCIETATEA A. S.A. la plata sumei de 4.500 RON, către intimatul C., cu titlu de cheltuieli de judecată. Dovezile depuse de către intimatul D., în susținerea cererii de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată nu pot fi avute în vedere, întrucât sunt în xerocopie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă SOCIETATEA A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 127 din 1 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă SOCIETATEA A. S.A. la plata sumei de 4.500 RON, către intimatul C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2019.