ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 254/2024

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Brașov – secția I civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B., C. și D. S.R.L. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- rezoluțiunea convenției din data de 14.06.2016 materializată prin contractul de cesiune a părților sociale din data de 17.06.2016 pe care l-a încheiat cu pârâta B.;

- anularea actului subsecvent, respectiv a convenției de cesiune a părților sociale încheiată între pârâta B. și pârâta C. la data de 11.12.2016;

- repunerea părților în situația anterioară prin revenirea în proprietatea ei a 62.701 părți sociale deținute în cadrul societății D. S.R.L.;

- indisponibilizarea tuturor părților sociale deținute de pârâta C. în D. S.R.L. precum și a activelor societății D. S.R.L. până la soluționarea definitivă a cauzei;

Prin încheierea nr. 24/CC/S din 1 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Brașov – secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției I civile a Tribunalului Brașov, invocată din oficiu, competența de soluționare a cererii fiind declinată în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020*, la data de 2 februarie 2021.

Tribunalul Brașov – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 167/C din 21 aprilie 2022, a respins excepția tardivității și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocate de pârâtele C. și D. S.R.L.; a constatat decăderea pârâtelor C. și D. S.R.L. din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., B. și D. S.R.L., ca neîntemeiată; suma de 9.930 RON, reprezentând ajutor public judiciar acordat reclamantei sub forma reducerii de la plata taxei judiciare de timbru, rămâne în sarcina statului.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată cu privire la petitele 1, 2 și 3, astfel cum acestea au fost formulate.

Prin decizia civilă nr. 1997/Ap. din 12 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 167/C din 21 aprilie 2022 a Tribunalului Brașov, care a fost păstrată; suma de 4.965 RON, reprezentând ajutor public judiciar acordat apelantei-reclamante sub forma reducerii taxei judiciare de timbru, a rămas în sarcina statului.

La data de 14 iunie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2020*, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1997/Ap. din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – secția civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. În subsidiar, a solicitat casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea apelului promovat împotriva sentinței civile nr. 167/C din 21 aprilie 2022 a Tribunalului Brașov – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu consecința admiterii acțiunii introductive cu privire la petitele 1, 2 și 3 astfel cum au fost formulate.

Întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

Hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că instanța de apel, în motivarea deciziei recurate, nu a făcut altceva decât să preia ad litteram argumentele primei instanțe din cuprinsul sentinței pe care aceasta a pronunțat-o.

Procedând în acest sens, instanța de apel nu a realizat o a doua judecată asupra fondului, în acord cu dispozițiile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., ci s-a limitat la însușirea în hotărârea pronunțată a motivării tribunalului.

Considerentele primei instanțe privitoare la cauza ilicită a convenției din data de 14 iunie 2016, la aplicarea în speță a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, la imposibilitatea invocării clauzei de inalienabilitate din pricina cauzei ilicite a convenției din 14 iunie 2016 și la împrejurarea că reclamanta ar fi fost de acord cu transferul părților sociale către pârâta C. (dovedită prin răspunsurile la interogatoriu și mesajele telefonice purtate între părți anterior încheierii actului de cesiune) se regăsesc, într-o manieră identică, în motivarea instanței de apel.

În decizia recurată nu se regăsesc motive suplimentare celor existente în hotărârea pronunțată de Tribunalul Brașov, instanța de apel înlăturând criticile pe care reclamanta le-a formulat în calea de atac a apelului printr-o simplă preluare a considerentelor pe care, de altfel, partea le-a criticat prin cererea de apel.

Potrivit recurentei, considerentele instanței de apel s-au limitat, practic, la redarea fidelă a motivelor sentinței apelate în ceea ce privește pretențiile reclamantei de rezoluțiune a convenției din 14 iunie 2016, de anulare a actului subsecvent din 11 decembrie 2016 și de repunere a părților în situația anterioară, o asemenea argumentare juridică fiind nelegală, în dezacord cu cerințele exercitării controlului judiciar și existenței unei noi judecăți în fond, pe care le determină calea de atac a apelului.

Este vădit nelegal și inadmisibil ca motivele pentru care a fost respins apelul reclamantei să fie altele decât cele cuprinse chiar în sentința pe care partea a atacat-o și a criticat-o în fapt și în drept prin cererea de apel.

Instanța de apel a nesocotit principiul obligativității motivării hotărârii pronunțate, argumentația juridică a deciziei recurate nefurnizând elemente din care să reiasă că s-a procedat la o a doua judecată a cauzei în fond, la o evaluare proprie a materialului probatoriu existent și a prevederilor legale incidente.

O asemenea modalitate de soluționare a cauzei în apel demonstrează că hotărârea pronunțată într-un al doilea grad de jurisdicție nu realizează, de fapt, un veritabil control judiciar asupra sentinței atacate, neoferind o motivare proprie care să poată fi înțeleasă de părți și verificată de instanța de recurs.

În finalul considerentelor deciziei recurate se arată următoarele: "Apelanta a arătat în finalul cererii de apel faptul că sancțiunea nulității convenției de cesiune a părților sociale, încheiate între cele două intimate persoane fizice, s-ar impune și pentru că prețul cesiunii, de 628.000 RON, menționat în cuprinsul hotărârii adunării generale din 11.12.2016, nu a fost niciodată plătit de către cesionarea C., iar intimatele nu au putut face dovada plății prețului. Cu privire la acest motiv de apel, Curtea reține că, în realitate este un motiv nou de nulitate a actului subsecvent reprezentat de convenția de cesiune a părților sociale, încheiat de pârâtele B. și C., motiv neinvocat în fața primei instanțe, drept pentru care nu va fi analizat de către instanța de apel, în acord cu prevederile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ..".

Autoarea căii de atac apreciază că hotărârea atacată este nelegală, întrucât s-a invocat chiar prin cererea introductivă acest motiv de anulare a convenției subsecvente (pag. 4 din cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov), asemenea argumente fiind reiterate prin cererea de apel (ca o critică a sentinței apelate), iar nu invocate pentru prima oară în acest cadru procesual.

Instanța trebuia să analizeze și acest motiv de apel, iar nu să refuze a proceda în acest sens invocând, în mod nelegal, dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Împrejurarea neachitării prețului cesiunii încheiate între intimatele-pârâte persoane fizice nu reprezenta astfel un motiv nou de nulitate a actului subsecvent, față de invocarea acestui motiv în fața primei instanțe.

Neanalizând, într-o nouă judecată asupra fondului, acest motiv de apel sub pretextul neinvocării acestei cauze de nulitate și în fața primei instanțe, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cu referire la art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta consideră că instanța de apel trebuia să aibă în vedere și prevederile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., deoarece solicitarea de anulare a convenției subsecvente întemeiată pe împrejurarea neachitării prețului fusese învederată prin cererea introductivă și, ulterior, reiterată și explicitată în cererea de apel.

Față de aceste argumente, instanța de recurs urmează să rețină nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Ultimul motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial prevăzute în materia cauzei actului juridic (art. 1235-art. 1239 din C. civ.) și în materia clauzei de inalienabilitate (art. 627-art. 629 din C. civ.).

Astfel, s-a arătat că instanța de apel a reținut, în mod eronat, cauza ilicită a convenției din 14 iunie 2016 și, pe baza acestei aprecieri, a refuzat să facă aplicarea în cauză a prevederilor de drept material ce reglementează domeniul clauzei de inalienabilitate și consecințele nerespectării de către dobânditor a acestei limite convenționale a dreptului de proprietate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, încheierea convenției din 14 iunie 2016, materializată ulterior prin contractul de cesiune a părților sociale din data de 17 iunie 2016, nu a fost animată de rea-credință din partea reclamantei și de scopul ascunderii unei părți din patrimoniu pentru a evita executarea silită asupra acestuia de către numita E., cauza convenției nefiind una ilicită.

În primul rând, din perspectiva dispozițiilor art. 1235-1239 din C. civ., instanța de apel trebuia să aibă în vedere momentul până la care reclamanta și pârâta B. au hotărât ca părțile sociale să rămână în patrimoniul acesteia din urmă, respectiv momentul la care bunurile cedate urmau să revină în patrimoniul reclamantei.

Părțile au stabilit ca operațiunile juridice menționate, respectiv contractul de donație și cesiunea de părți sociale, să producă efecte pe o durată limitată de timp, anume până la momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție va pronunța o hotărâre definitivă în dosarul nr. x/2013.

Având în vedere că transmiterea părților sociale către pârâta B. nu a urmărit scoaterea definitivă a acestora din patrimoniul reclamantei, ci doar cu titlu temporar, până la soluționarea recursului ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 de către instanța supremă ("Având în vedere că executarea silită imediată ar putea face imposibilă și extrem de costisitoare restabilirea situației anterioare în ceea ce privește recuperarea bunurilor de către A., în caz de admitere, în tot sau în parte, a recursului"), nu se poate vorbi despre o intenție a reclamantei de micșorare a patrimoniului, întrucât o astfel de operațiune frauduloasă presupune un caracter definitiv, ceea ce nu este cazul în speță, după cum s-a arătat.

Eventual, s-ar fi putut vorbi despre o cauză ilicită a convenției din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părților sociale din data de 17.06.2016, dacă transmiterea acestor bunuri s-ar fi realizat către pârâta B. cu titlu definitiv, iar nu până la momentul soluționării recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Considerentele instanței de apel potrivit cărora reclamanta a urmărit să-și ascundă o parte din patrimoniu pentru a evita executarea silită asupra acestuia de către numita E., împrejurare de natură a conferi convenției încheiate o cauză ilicită, sunt, în accepțiunea recurentei, nelegale, scopul convenției neaflându-se sub incidența prevederilor art. 1237 și art. 1238 alin. (2) din C. civ.

În al doilea rând, la momentul încheierii convenției din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părților sociale din 17 iunie 2016, hotărârea prin care reclamanta a fost obligată la plata către numita E. a sumei de 670.031,98 RON daune-interese și a sumei de 26.787,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (decizia civilă nr. 517/05.04.2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în dosarul nr. x/2013) nu era definitivă, reclamanta formulând recurs împotriva acesteia.

Cum decizia civilă nr. 517/05.04.2016 a Curții de Apel Brașov nu se bucura de autoritate de lucru judecat la momentul încheierii convenției din 14 iunie 2016 și a contractului de cesiune a părților sociale din 17 iunie 2016, recurenta-reclamantă consideră că avea dreptul de a dispune în mod neîngrădit de aceste bunuri, neexistând nicio dispoziție legală care să o împiedice să procedeze în acest sens.

În al treilea rând, coroborat cu împrejurarea că inalienabilitatea prevăzută în convenția din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părților sociale din 17 iunie 2016, urma să își producă efectele pe o durată limitată în timp (respectiv până la momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție avea să pronunțe o hotărâre definitivă în dosarul nr. x/2013) și cu faptul că actele juridice menționate au fost încheiate anterior pronunțării deciziei în recurs în dosarul indicat, un alt motiv care denotă că nu ne aflăm în prezența unei cauze ilicite este și acela că recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei Curții de Apel Brașov a fost admis, dreptul de creanță al numitei E. fiind astfel inexistent.

Temerile reclamantei privind imposibilitatea ori costurile exorbitante determinate de o eventuală restabilire a situației anterioare, în cazul executării silite demarate de către E., s-au dovedit a fi reale și justificate, soluția de admitere a recursului pe care reclamanta l-a formulat de către instanța supremă dovedind lipsa unor scopuri frauduloase ale părții la încheierea convenției din 14 iunie 2016 și a contractului de cesiune a părților sociale.

Având în vedere că inalienabilitatea convenită cu intimata-pârâtă B. urma să își producă efectele exclusiv până la pronunțarea deciziei în recurs de către instanța supremă (indiferent de soluția dată acestuia), că ambele acte juridice au fost încheiate anterior existenței unei hotărâri definitive în dosarul nr. x/2013, precum și faptul că s-a admis recursul pe care reclamanta l-a promovat, încheierea convenției din 14 iunie 2016, materializată ulterior prin contractul de cesiune a părților sociale din 17 iunie 2016, nu a fost animată de rea-credință din partea reclamantei A. și de scopul ascunderii unei părți din patrimoniu pentru a evita executarea silită asupra acestuia de către numita E., cauza convenției nefiind una ilicită. Așadar, recurenta-reclamantă se poate prevala de clauza de inalienabilitate din convenția din 14 iunie 2016, contrar instanței de apel, care nu a făcut aplicarea dispozițiilor de drept substanțial prevăzute în această materie.

Având în vedere acest drept de a obține rezoluțiunea contractului în cazul nesocotirii clauzei de inalienabilitate (care există nu doar în contractele cu titlu oneros, ci și în contractele cu titlu gratuit, obligația asumată de către dobânditor de a nu înstrăina bunul conferind contractului cu titlu gratuit un caracter sinalagmatic), pe care legiuitorul îl conferă înstrăinătorului, nu se poate susține faptul că exercitarea acestuia ar putea fi paralizată prin invocarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Înțelegerea ca cesiunea de părți sociale să producă efecte pe o durată limitată de timp, respectiv până la momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție va pronunța o hotărâre definitivă în dosarul nr. x/2013, are natura juridică a unei clauze de inalienabilitate, în conformitate cu prevederile art. 627-art. 629 din C. civ.

Potrivit art. 627 alin. (4) din C. civ., clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă.

Prin urmare, într-o convenție din care rezultă obligația de a transfera proprietatea unui bun, debitorul (în speță, pârâta B.) este ținut să nu înstrăineze bunul niciunei alte persoane decât creditorului (în speță, reclamanta) între data încheierii convenției și data transferului proprietății către creditor.

Efectul principal al unei astfel de clauze de inalienabilitate constă în limitarea atributului dispoziției juridice, întrucât dreptul care formează obiectul acesteia nu poate fi înstrăinat prin acte juridice inter vivos.

Titulara recursului consideră că intimata-pârâtă B. era obligată să nu înstrăineze părțile sociale pe care reclamanta i le-a transmis niciunei alte persoane, întrucât respectivele părți sociale urmau să revină în patrimoniul său odată cu pronunțarea unei hotărâri definitive de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2013.

Această interdicție de înstrăinare a părților sociale dobândite de B. a dat naștere unei indisponibilizări cu caracter real, legate indisolubil de bunurile transmise, aflându-ne astfel în prezența unei veritabile clauze de inalienabilitate.

Prin raportare la prevederile art. 627 alin. (1) teza I din C. proc. civ., există două condiții speciale de validitate a clauzei voluntare de inalienabilitate care se adaugă condițiilor de valabilitate proprii actului juridic în care este inserată sau la care se referă această clauză: durata de cel mult 49 de ani; interesul serios și legitim.

În opinia recurentei, ambele condiții speciale instituite de art. 627 alin. (1) teza întâi din C. civ. au fost respectate prin clauza de inalienabilitate formând obiectul convenției din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părților sociale din 17 iunie 2016.

Astfel, durata efectelor inalienabilității a fost una limitată, mai mică de 49 de ani, respectiv până la momentul la care Înalta Curte de Casație și Justiție urma să pronunțe o hotărâre definitivă în dosarul nr. x/2013.

În ceea ce privește interesul serios și legitim, s-a arătat că acesta există și trebuie analizat în speță în persoana celei care a instituit clauza de inalienabilitate, respectiv a reclamantei A..

Interesul serios și legitim în inserarea clauzei de inalienabilitate a fost determinat și de temerile reclamantei privind imposibilitatea ori costurile exorbitante pe care le-ar fi implicat o eventuală întoarcere a executării, cu atât mai mult cu cât aceste temeri s-au dovedit a fi reale și justificate, față de soluția de admitere a recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cazul în care dreptul de creanță al numitei E. ar fi fost consfințit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, o eventuală imposibilitate pentru cea dintâi de a urmări părțile sociale formând obiectul contractului din 17 iunie 2016 nu s-ar fi datorat reclamantei, ci intimatei-pârâte B., ca urmare a încălcării de către aceasta a clauzei de inalienabilitate și înstrăinării părților sociale către C., deși la momentul soluționării recursului de către instanța supremă s-a născut în sarcina intimatei-pârâte B. obligația de a restitui bunurile transmise.

Atât timp cât recursul formulat a fost admis, dreptul de creanță al numitei E. fiind inexistent, interesul reclamantei în stipularea clauzei de inalienabilitate a fost unul pe deplin legitim și serios.

Nici împrejurarea că în cuprinsul convenției din 14 iunie 2016 părțile au arătat că aceasta are caracter de act secret, contractele și operațiunile juridice de donație a imobilului și de cesiune a părților sociale având caracter public, nu poate fi calificată drept dovadă a unei cauze ilicite, mecanismul juridic al simulației fiind unul permis de lege și sancționat cu inopozabilitatea actului secret, iar nu cu nulitatea absolută a acestuia.

Recurenta a mai susținut faptul că nu a fost de acord cu transferul părților sociale din patrimoniul intimatei B. în patrimoniul intimatei C., nu a fost inițiatoarea acestui demers și nu s-a implicat în procedura de cedare a părților sociale către intimata-pârâtă C..

De altfel, pentru ca intimata B. să fi avut o asemenea posibilitate ar fi fost necesar să încheie cu reclamanta un act adițional la convenția din 14 iunie 2016, prin care părțile să fi înlăturat inalienabilitatea stipulată în cuprinsul acesteia (principiul simetriei formelor, mutuus consensus, mutuus dissensus), ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

În accepțiunea recurentei, numai printr-un contract nou părțile ar fi putut înlătura efectele clauzei de inalienabilitate (cealaltă modalitate prin care se poate ajunge la un asemenea rezultat fiind autorizarea dobânditorului de către instanță de a dispune de bunul indisponibilizat dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a dispărut sau dacă un interes superior o impune - art. 627 alin. (2) din C. civ.).

Drept urmare, având în vedere existența clauzei de inalienabilitate în cuprinsul convenției din 14 iunie 2016 și nerespectarea acesteia de către intimata-pârâtă B., recurenta-reclamantă A. apreciază că instanța de apel trebuia să admită apelul promovat în cauză și să dispună, făcând aplicarea art. 629 alin. (1) din C. civ., rezoluțiunea convenției din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părților sociale din 17 iunie 2016, încheiate între reclamantă și B..

O astfel de obligație asumată prin intermediul unei clauze de inalienabilitate presupune și o indisponibilizare cu caracter real a bunurilor, în speță părțile sociale, ceea ce justifică nu numai rezoluțiunea contractului dintre înstrăinător și dobânditor, dar și anularea contractului subsecvent încheiat între dobânditorul care nu și-a respectat obligația de a nu înstrăina și terțul, care în realitate este fiica reclamantei.

În ciuda obligațiilor pe care intimata-pârâtă B. și le-a asumat potrivit convenției din 14 iunie 2016, fără ca recursul să fi fost soluționat și fără să aibă acordul reclamantei, au fost cesionate mai departe părțile sociale de la pârâta F. către pârâta C., fiica reclamantei.

În cuprinsul hotărârii adunării generale din 11 decembrie 2016 se face mențiune despre împrejurarea că pârâta B. (în calitate de cedentă) declară pe propria răspundere că a primit de la cesionara C. întreaga valoare ce reprezintă părțile sociale transmise, respectiv suma totală de 628.000 RON.

În realitate însă, prețul nu s-a plătit niciodată, întrucât cedenta și cesionara nu au putut face dovada achitării respectivei sume de bani. Potrivit recurentei, suma ce a reprezentat prețul cesiunii nu putea fi achitată decât prin virament bancar, având în vedere cuantumul însemnat al acesteia și legislația fiscală în materie, în vigoare la acel moment.

Așadar, pârâta B. și-a nesocotit obligația de inalienabilitate a părților sociale pe care reclamanta A. i le-a cesionat, aspect care conduce la desființarea convenției încheiate cu reclamanta și, ca o consecință, la desființarea actelor subsecvente. Au fost menționate prevederile art. 629 alin. (2) din C. civ., conform cărora înstrăinătorul poate să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.

Față de această dispoziție legală, recurenta-reclamantă consideră că este îndreptățită să obțină anularea convenției subsecvente încheiate între intimatele-pârâte B. și C., întrucât este beneficiarul clauzei de inalienabilitate, iar promovarea unei astfel de acțiuni reprezintă singura cale pentru a putea redobândi cele 62.701 de părți sociale. A mai arătat că această cesiune intervenită între cele două intimate nu a avut alt scop decât acela de a permite fiicei reclamantei să își însușească pe nedrept părțile sociale. Intimata C. a avut întotdeauna cunoștință despre motivele reale care au determinat-o pe reclamantă să cedeze părțile sociale către nepoata sa, intimata B., însă a profitat de întreaga situație pentru a prelua D. S.R.L.

Având în vedere că se impune rezoluțiunea convenției din 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părților sociale din 17 iunie 2016, ca urmare a încălcării clauzei de inalienabilitate de către intimata-pârâtă B., nici actul subsecvent, respectiv convenția de cesiune a părților sociale încheiată între pârâta B. și pârâta C. la data de 11 decembrie 2016, nu poate rămâne valabil, sens în care se impune anularea acestuia.

Ca efect al acestor două sancțiuni (rezoluțiune și nulitate relativă), în speță trebuie să opereze și principiul restabilirii situației anterioare actelor juridice atacate prin acțiunea dedusă judecății, potrivit art. 1635 și următoarele din C. civ., în sensul repunerii părților în situația anterioară, prin revenirea în proprietatea reclamantei a celor 62.701 de părți sociale deținute în cadrul societății D. S.R.L.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatele C. și D. S.R.L. au transmis la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii deciziei instanței de apel, ca temeinică și legală.

Prin rezoluția din 31 octombrie 2023 s-a fixat termen la data de 8 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a arătat că prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cu referire la art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.. În concret, a susținut faptul că instanța de apel a invocat, în mod nelegal, dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. și că nu a avut în vedere prevederile art. 478 alin. (4) din același cod.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului.

În acest sens, se cuvine a fi menționat art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) din același cod, potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4) – (6) din C. proc. civ.

În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți.

În considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 din C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție. De asemenea, pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) – (4) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe.

În cauza de față, Curtea de Apel Brașov, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a statuat tribunalul.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamantă.

Petitele acțiunii înregistrate de reclamanta A., astfel cum au fost menționate în cererea de chemare în judecată, sunt următoarele:

- rezoluțiunea convenției din data de 14 iunie 2016, materializată prin contractul de cesiune a părților sociale din data de 17 iunie 2016, pe care l-a încheiat cu pârâta B.;

- anularea actului subsecvent, respectiv a convenției de cesiune a părților sociale încheiată între pârâta B. și pârâta C. la data de 11 decembrie 2016;

- repunerea părților în situația anterioară prin revenirea în proprietatea ei a 62.701 părți sociale deținute în cadrul societății D. S.R.L.;

- indisponibilizarea tuturor părților sociale deținute de pârâta C. în D. S.R.L. precum și a activelor societății D. S.R.L. până la soluționarea definitivă a cauzei;

În cuprinsul cererii de apel, la pagina 9, pct. 2.2, apelanta-reclamantă a solicitat anularea actului subsecvent, respectiv a convenției de cesiune a părților sociale încheiate între pârâta B. și pârâta C. la data de 11 decembrie 2016 și repunerea părților în situația anterioară, anume revenirea în proprietatea reclamantei a 62.701 părți sociale deținute în cadrul societății D. S.R.L.

Apelanta a susținut faptul că, printr-o înțelegere frauduloasă cu numita C., făcută cu scopul evident ca aceasta din urmă să își însușească părțile sociale și să o înlăture pe reclamantă definitiv din D. S.R.L., pârâta B. a încălcat obligația de a nu face pe care și-a asumat-o, iar la data de 11 decembrie 2016, concomitent cu retragerea sa din societate, i-a cedat părțile sociale. În ciuda obligațiilor pe care intimata-pârâtă B. și le-a asumat potrivit convenției din 14 iunie 2016, fără ca recursul să fi fost soluționat și fără să aibă acordul reclamantei, au fost cesionate mai departe părțile sociale de la pârâta F. către pârâta C., fiica reclamantei. În cuprinsul hotărârii adunării generale din 11 decembrie 2016 se face mențiune despre împrejurarea că pârâta B. (în calitate de cedentă) declară pe propria răspundere că a primit de la cesionara C. întreaga valoare ce reprezintă părțile sociale transmise, respectiv suma totală de 628.000 RON. În realitate însă, prețul nu s-a plătit niciodată, întrucât cedenta și cesionara nu au putut face dovada achitării respectivei sume de bani. Potrivit recurentei, suma ce a reprezentat prețul cesiunii nu putea fi achitată decât prin virament bancar, având în vedere cuantumul însemnat al acesteia și legislația fiscală în materie, în vigoare la acel moment.

În ceea ce privește solicitarea recurentei-reclamante, de anulare a convenției subsecvente, întemeiată pe împrejurarea neachitării prețului cesiunii de către pârâta C., Înalta Curte constată că a fost formulată în cadrul cererii de apel și, în raport de limitele judecății realizate prin sentința primei instanțe și de dispozițiile procedurale evocate, instanța de apel a reținut, în mod legal, că este un motiv nou de nulitate a actului subsecvent reprezentat de convenția de cesiune a părților sociale, încheiat de pârâtele B. și C..

Așadar, Curtea de Apel Brașov a constatat, cu justețe, că acest motiv de nulitate a convenției nu a fost invocat de reclamantă în fața primei instanțe și, pe cale de consecință, nu l-a analizat, respectând dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Nu poate fi reținută nici critica adusă de recurentă deciziei instanței de apel, din perspectiva faptului că aceasta nu a avut în vedere prevederile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

Art. 478 din C. proc. civ. stabilește limitarea efectului devolutiv la aspectele supuse judecății în prima instanță, conform principiului tantum devolutum quantum iudicatum, iar alin. (3) consfințește imutabilitatea obiectului acțiunii în calea de atac, pentru a asigura menținerea controlului judiciar strict la ceea ce a fost dezbătut și soluționat anterior.

Contrar celor susținute prin recursul formulat, în acțiunea introductivă, reclamanta A. a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea convenției din 14 iunie 2016, invocând faptul că pârâta B. și-a încălcat obligația contractuală de a nu înstrăina bunurile menționate și de a le restitui la momentul convenit. În dezvoltarea petitului referitor la anularea convenției de cesiune a părților sociale încheiate de către pârâtele B. și C. la data de 11 decembrie 2016, reclamanta a arătat că este îndreptățită să obțină această anulare, întrucât este beneficiarul clauzei de inalienabilitate.

Instanța de recurs reamintește că, prin Decizia nr. 28/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. – care dispune că "părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe" – este incident în cazul pretențiilor implicite sau virtuale, rămase în mod eronat nesoluționate de prima instanță, deși au făcut obiectul învestirii acesteia, fără a permite, sub pretextul explicitării cererilor ori apărărilor din prima instanță, formularea unor cereri noi în apel.

Această ipoteză presupune o conexiune strânsă între pretenții, absentă în cauză, câtă vreme instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., B. și D. S.R.L., iar solicitarea reclamantei de anulare a convenției subsecvente, întemeiată pe împrejurarea neachitării prețului părților sociale de către cesionara C. nu a făcut obiectul analizei tribunalului, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel Brașov.

În concluzie, includerea în obiectul material al acțiunii, sub pretextul explicitării pretențiilor conform art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., a acestui motiv nou de anulare a actului subsecvent încalcă prevederile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ., tinzând la schimbarea cadrului procesual configurat în primă instanță.

Cu referire la critica ce vizează nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind supusă casării, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a răspuns criticilor invocate, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Pretinzând că instanța de apel a nesocotit principiul obligativității motivării hotărârii pronunțate, argumentația juridică a deciziei recurate nefurnizând elemente din care să reiasă că s-a procedat la o a doua judecată a cauzei în fond, la o evaluare proprie a materialului probatoriu existent și a prevederilor legale incidente, recurenta-reclamantă își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății prin acțiunea introductivă. Or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Întrucât decizia recurată corespunde obligației legale de a explica soluționarea dată apelului, prin expunerea argumentelor fundamentale care erau susceptibile de a justifica soluția, se poate concluziona și că nu s-a adus nicio atingere garanțiilor procesului echitabil.

Nici motivul de recurs ce vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, nu poate fi reținut.

Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea recursului a susținut faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept substanțial prevăzute în materia cauzei actului juridic (art. 1235-art. 1239 din C. civ.) și în materia clauzei de inalienabilitate (art. 627-art. 629 din C. civ.).

În considerentele deciziei atacate, Curtea de Apel Brașov a reținut că prima instanță a acordat, în mod corect, valoare juridică apărărilor formulate, respingând cererea reclamantei. A mai reținut că, în demersul său de a înlătura efectele convenției încheiate la data de 14 iunie 2016 cu pârâta B., materializată prin contractul de cesiune a părților sociale din 17 iunie 2016, reclamanta nu se putea prevala de propria sa culpă la încheierea acesteia.

În acord cu prima instanță, Curtea de Apel Brașov a constatat că, rezultă cu evidență din conținutul convenției, scopul ilicit și imoral avut în vedere la încheierea acesteia, respectiv "evitarea executării silite a numitei A. de către numita E., până la soluționarea definitivă a recursului promovat de către cea dintâi împotriva deciziei civile nr. 517/05.04.2016 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, în dosarul nr. x/2013, recurs care urmează să fie soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție". Cu alte cuvinte, prin convenție s-a stipulat, în mod expres, că scopul acesteia îl reprezintă sustragerea bunurilor reclamantei de la o eventuală executare silită în temeiul unei hotărâri judecătorești. Soluția pronunțată ulterior asupra recursului în dosarul menționat nu prezintă importanță, relevantă fiind reprezentarea psihică pe care a avut-o reclamanta la data încheierii convenției. Nici faptul că transferul părților sociale și contractul de donație urmau să își producă efectele pe o durată limitată de timp, respectiv până la momentul soluționării definitive a dosarului nr. x/2013, nu are relevanță și nu validează cauza încheierii acestora. Or, pentru a împiedica legal demararea executării silite asupra bunurilor sale, reclamanta avea la îndemână mijloace legale, cum ar fi, de exemplu, promovarea unei cereri pentru suspendarea executării silite.

În ceea ce privește încălcarea clauzei de inalienabilitate de către pârâta B., în calea de atac a apelului reclamanta A. a invocat dispozițiile art. 627 din C. civ.. Potrivit celor statuate de instanța de prim control judiciar, astfel cum s-a reținut anterior, cesiunea părților sociale deținute de reclamantă la D. S.R.L. către pârâta B. (nepoata reclamantei) s-a realizat în scopul ilicit, imoral al ascunderii unei părți din patrimoniu, pentru a evita executarea silită asupra acestuia de către creditoarea reclamantei. Prin urmare, stipularea clauzei de inalienabilitate, potrivit căreia bunurile cesionate și donate reveneau în patrimoniul reclamantei după momentul pronunțării unei hotărâri definitive de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2013, nu s-a bazat pe un interes legitim și serios. Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta a fost de acord ca pârâta B. să cesioneze părțile sociale, primite de la reclamantă, către pârâta C. (fiica reclamantei), cesiunea realizându-se chiar la cererea reclamantei.

Înalta Curte reține că prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Înalta Curte reamintește faptul că instanța supremă judecă în casație și doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu și pentru motive de netemeinicie.

În cauza de față, recurenta-reclamantă A. nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenței acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătorești recurate, nu doar reiterarea susținerilor părții de la judecata în fața instanței de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecință, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Prin urmare, soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-reclamante neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Față de cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1997/Ap. din 12 decembrie 2022 a Curții de Apel Brașov – secția civilă, soluție care înglobează și cererea de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de recurenta-reclamantă A. în procedura recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. și G. împotriva deciziei civile nr. 1997/Ap. din 12 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – secția civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.