ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1916/2024
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1916/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă sub nr. x/3/2019 reclamantul A a chemat în judecată pârâții B S.R.L. și C, decedat la 28.05.2016, conform certificatului de deces din 31.05.2016, în calitate de asociat al societății pârâte, reprezentat de executorul testamentar D, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să constate că a intervenit cesiunea a 30 (treizeci) de părți sociale deținute de asociatul C în societate către reclamant, potrivit contractului de cesiune încheiat la 04.11.2006 și, drept consecință, să dispună efectuarea mențiunilor corespunzătoare pentru înregistrarea cesiunii la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.
Prin sentința civilă nr. 3227/2021 din 16 decembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă au fost respinse excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C, prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității cererii, invocate prin întâmpinare.
A fost admisă cererea de chemare în judecată, constatându-se intervenită cesiunea a 30 părți sociale deținute de asociatul C în societatea B S.R.L. către reclamantul A.
De asemenea, s-a dispus efectuarea mențiunilor corespunzătoare la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel D, chemat în cauză în calitate de executor testamentar al averii defunctului C.
Prin decizia civilă nr. 1473 din 7 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă a fost admis apelul, fiind anulată sentința atacată.
În rejudecare, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință.
A fost anulată cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
După expunerea situației de fapt, în dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut, în esență, că excepția lipsei capacității de folosință a fost greșit admisă în apel, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 1.080 alin. (1) lit. d) C. civ., care oferă executorului testamentar dreptul de reprezentare a defunctului în justiție în vederea conservării patrimoniului.
Recurentul a mai invocat și caracterul contradictoriu al raționamentului instanței care a soluționat cererea de apel formulată de acesta, deși a reținut că pârâtul nu îl poate reprezenta în cauză pe defunctul C.
La data de 21 mai 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât D, prin care s-a invocat excepția tardivității recursului iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La data de 16 iulie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant A.
Înalta Curte, luând în examinare, conform art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepțiile nulității și tardivității recursului, în raport cu dispozițiile art. 490 alin. (1) și art. 485 alin. (1) din același cod, reține următoarele considerente:
Recursul, fiind o cale extraordinară de atac, are un pregnant caracter formal, regularitatea introducerii cererii de recurs presupunând respectarea condițiilor și exigențelor prevăzute în mod expres de lege, cât privește cuprinsul cererii și motivele de casare, instanța la care se depune și termenul de declarare.
Potrivit dispozițiilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ., ,,Recursul și, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității.”
Aceste prevederi impun ca cererea de recurs să fie depusă la instanța a cărei hotărâre este atacată, și nu la instanța care va judeca recursul sau la o altă instanță.
Sancțiunea nulității se justifică prin aceea că, potrivit art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ., ,,Când hotărârea este supusă recursului, se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac”, prin dispozitivul hotărârii justițiabilul fiind, astfel, informat asupra instanței la care trebuie depusă calea de atac. În egală măsură, dispoziția este menită să asigure standardul constituțional de acces liber la justiție în calea de atac.
De altfel, Plenul Curții Constituționale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiție al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial nr. 69 din 16 martie 1994, a reținut că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege. Așadar, accesul la instanțele judecătorești și la mijloacele procedurale, inclusiv la căile de atac, se face cu respectarea regulilor de competență și procedura de judecată stabilite de lege.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în jurisprudența sa întemeiată pe art. 6 din Convenție că legislația referitoare la formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice (Cañete de Goñi împotriva Spaniei, pct. 36).
Tot astfel, în cauzele Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 44-48 și Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, pct. 34-39, Curtea de la Strasbourg a reținut că, având în vedere specificitatea instanței de recurs, se poate admite că un formalism mai mare poate însoți procedura prezentată în fața sa, în special atunci când procedura recursului urmează examinării cauzei de către o instanță de prim grad, apoi de către o instanță de apel, ambele beneficiind de deplină jurisdicție.
Cerința legală fiind una extrinsecă cererii de recurs, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ., nulitatea intervine necondiționat de existența unei vătămări. Astfel, legiuitorul a considerat că, în ipoteza nerespectării cerințelor legale extrinseci, vătămarea este atât de gravă încât, pentru incidența nulității, nu se mai impune nicio condiție suplimentară în afară de determinarea cazului de nulitate.
În cauză, recursul expediat prin poștă la 19.02.2024, conform dovezii aflate la fila (...) din dosarul de recurs, a fost depus la Înalta Curte, deși hotârârea atacată a fost pronunțată de Curtea de Apel București iar dispozitivul acesteia nu lasă loc de confuzie în privința instanței căreia trebuia să îi fie transmis actul de procedură, cu consecința încălcării dispozițiilor legale antereferite, sancțiunea fiind nulitatea căii de atac.
Se reține și că, urmare a recepționării cererii de recurs, Înalta Curte, în raport cu dispozițiile art. 132 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, norme cu caracter administrativ și care nu au aptitudinea de a înlătura de la aplicare sancțiunea instituită de art. 490 alin. (1) C. proc. civ., a dispus prin rezoluție la data de 21.02.2024 trimiterea cererii, pe cale administrativă (filele (...) din dosarul de recurs), Curții de Apel București, data înregistrării pe rolul acestei din urmă instanțe fiind 27.02.2024 (fila (...) din dosarul de recurs). Ulterior, instanța de apel, la rândul său, a dispus înaintarea cererii privind calea de atac, împreună cu dosarul cauzei, Înaltei Curți.
Or, se constată că, la 21.02.2024, când s-a dispus înaintarea către curtea de apel și, implicit, la 27.02.2024, moment la care instanța de apel a primit și a înregistrat cererea de recurs, termenul de depunere a căii extraordinare de atac, care a început să curgă la 17.01.2024, odată cu comunicarea deciziei atacate – fila (...) din dosarul de apel, era deja împlinit.
Așa fiind, din perspectiva tardivității căii de atac invocate prin întâmpinare, raportat la data comunicării deciziei atacate și la modul de calcul al termenului conform art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., se impune observația că cererea de recurs a fost depusă la instanța de apel, prin mijlocirea Înaltei Curți, a cărei intervenție a avut caracter pur administrativ, după împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut de lege.
Prin urmare, ca o consecință a introducerii cererii, în mod neprocedural, direct la instanța de recurs, au fost încălcate nu numai dispozițiile art. 490 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd sancțiunea nulității, dar și cele ale art. 485 alin. (1) din același cod, prin care este instituit termenul legal, peremptoriu și absolut privind recursul. Aceste prevederi, întrucât reglementează exercitarea căii extraordinare de atac, au caracter imperativ, fiind de ordine publică.
Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., ,,Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului (...). Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1473 din 7 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția V-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2019.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1473 din 7 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția V-a Civilă, în dosarul nr. x/3/2019.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2024.