ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2520/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18 iunie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare (cesiune), având ca obiect vânzarea către reclamantă a părților sociale deținute de pârât la societatea C. S.R.L., respectiv 500 de părți sociale, numerotate de la 1.001 la 1.500 inclusiv, în valoare nominală totală de 5.000 de RON și de 10 RON fiecare, reprezentând 5% din capitalul social; să constatate că prețul de răscumpărare a părților sociale menționate la primul petit este echivalentul proporțional al capitalului social și rezervelor C. S.R.L., conform ultimelor situații financiare auditate la momentul răscumpărării părților sociale; să constate stingerea obligației de plată a prețului de răscumpărare a părților sociale menționate la primul petit prin consemnarea lui la dispoziția pârâtului; să dispună obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 2695 din 22 decembrie 2020 a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de apel reclamanta A. prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 2196 din 10 decembrie 2021 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 2695 din 22 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1166, art. 1171, art. 1240, art. 1270, art. 1272 și art. 1324 C. civ.

Astfel, deși reține că în contractul încheiat între părți în 1 februarie 2015 nu este cuprinsă asumarea de către intimat a obligației de a vinde părțile sociale, ci doar dreptul reclamantei de a răscumpăra părțile sociale în situațiile determinate de părți, instanța de apel nu motivează in niciun fel cine a constituit în favoarea sa respectivul drept și nici ce natura juridică are acest act juridic în funcție de numărul părților care și-au manifestat voința, de obligațiile asumate în cuprinsul lui și de raportul dintre aceste obligații.

Așadar, instanța de apel a omis faptul că actul încheiat este un contract, care prin excelență este un act juridic bilateral, sinalagmatic și că dreptul recurentei de a răscumpăra părțile sociale a fost constituit convențional, prin acordul de voință al ambelor părți, inclusiv al intimatului. Or, odată ce, convențional, intimatul și-a manifestat acordul de voință de a constitui și recunoaște în patrimoniul reclamantei dreptul de a răscumpăra părțile sociale în anumite condiții, asumarea de către acesta a obligației corelative de a vinde părțile sociale în acele condiții este evidentă, intimatul fiind ținut de executarea obligației asumate.

Se mai susține încălcarea dispozițiilor art. 1164 C. civ., apreciindu-se că instanța de apel a considerat în mod eronat că raportul obligațional reprezentat de contractul încheiat între părți conține doar componenta activă a patrimoniului și că poate exista un drept fără o obligație corelativa, respectiv dreptul reclamantei de a răscumpăra părțile sociale fără obligația corelativă a intimatului de a le vinde, or potrivit dispozițiilor evocate, într-un raport contractual nu poate exista un drept fără o obligație corelativă, întrucât dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită și să pretindă o conduită corespunzătoare și să ceară concursul forței coercitive a statului, în caz de nevoie, dacă acest drept este încălcat.

Totodată, se arată că s-au încălcat prevederile art. 430 C. proc. civ. și art. 1730 si următoarele C. civ., întrucât instanța de apel nu a ținut cont de distincția pe care instanța de fond a făcut-o între cele două situații în care poate interveni răscumpărarea părților sociale, dezlegare care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Astfel, instanța de fond a interpretat corect condițiile în care are loc transferul părților sociale, reținând că acestea sunt îndeplinite atât în situația în care intimatul renunță la calitatea de asociat prin înstrăinarea părților sociale, cât și atunci când acesta își dă demisia, părăsind în acest fel grupul, iar distincția făcută de instanța de fond între cele două ipoteze prezintă o deosebită relevanță în ceea ce privește natura contractului încheiat, obiectul acestuia și obligațiile părților.

Așadar, dreptul de preempțiune, ca beneficiu, legal sau convențional, acordat unei persoane de a cumpăra un bun cu prioritate față de alte persoane, la același preț, nu ia naștere decât atunci când vânzătorul își exprimă intenția de a vinde bunul ce face obiectul dreptului de preempțiune, potrivit dispozițiilor legale care reglementează acest drept - art. 1730 și urm. C. civ., iar atâta timp cât vânzătorul nu își manifestă intenția de a vinde, preemptorul nu își poate exercita dreptul de preempțiune.

Atâta timp cât instanța de fond a statuat în mod definitiv că cele două situații premisă reținute de părți sunt distincte și că obligația intimatului ia naștere inclusiv în situația părăsirii grupului prin demisie și, câtă vreme numai dreptul de răscumpărare poate fi exercitat într-o astfel de situație, iar nu și un eventual drept de preempțiune, recurenta consideră că motivarea soluției din apel contravine dispozițiilor sentinței, considerentele privitoare la dreptul de preempțiune fiind contrazise de cele cuprinse în sentința referitoare la condițiile în care ia naștere in sarcina intimatului obligația de a vinde, context în care se apreciază că hotărârea este nelegală, convenția părților fiind în sensul încheierii unei promisiuni de vânzare în eventualitatea părăsirii de către intimat a grupului, iar nu a constituirii unui drept de preempțiune.

De asemenea, se arată că deși instanța de apel reține că și cea de-a doua ipoteză - părăsirea de către intimat a grupului din orice motiv - ar da naștere în patrimoniul reclamantei tot unui drept de preempțiune, aceasta nu motivează și nu arată, într-o astfel de situație, cine ar avea prioritate la cumpărarea părților sociale.

Se mai susține că decizia atacată contravine dispozițiilor art. 1.730 si urm. C. civ. și din perspectiva naturii dreptului de preempțiune, soluția instanței de apel reprezentând o limitare a dreptului intimatului de a dispune de bunul său prin obligarea acestuia, în virtutea unui drept de preempțiune, de a vinde părțile sociale la momentul prezentării demisiei, or dreptul de preempțiune nu obligă vânzătorul să vândă bunul, ci el conferă numai obligația în sarcina vânzătorului de respectare a dreptului de preempțiune al preemptorului, atunci când se decide să vândă bunul.

Tot în acest sens, se susține că soluția instanței de apel contravine și dispozițiilor art. 1733 alin. (1) C. civ., întrucât ar obliga recurenta să răscumpere părțile sociale, în condițiile cuprinse în contractul încheiat de intimat cu un eventual terț, inclusiv in ceea ce privește prețul părților sociale convenit cu respectivul terț, or o astfel de situație ar contraveni dispozițiilor contractului încheiat, prin care părțile au convenit asupra unui anume preț de răscumpărare.

Se mai susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1236 C. civ., întrucât, deși se reține că recurenta ar fi urmărit la momentul încheierii contractului să beneficieze de un drept de preempțiune la achiziția părților sociale deținute de intimat, instanța de apel nu motivează care ar fi fost cauza care a stat la baza încheierii respectivului contract.

Astfel, la momentul cesionarii către intimat a părților sociale, recurenta deținea 90% din capitalul social al societății, iar după cesiune, 85% din capitalul social, deci un controlul asupra oricărei înstrăinări a părților sociale pe care intimatul ar fi dorit să le realizeze către persoane din afara societarii.

Or, din moment ce recurenta deținea în permanență dreptul de a se opune oricărei înstrăinări de către intimat a părților sociale către persoane din afara societății, nu exista niciun motiv, pentru ca prin contractul încheiat să reitereze dreptul de control, iar instanța de apel, prin interpretarea dată contractului, a procedat la lipsirea acestuia de cauză.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1266, art. 1268 C. civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 5, 6 și 22 C. proc. civ., se arată că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu este rolul său să interpreteze contractul decât în limitele învestirii și că, astfel, nu se poate stabili în procesul de față care sunt drepturile și obligațiile ce decurg din convenția respectiva.

Astfel, deși din considerentele deciziei recurate și din actele existente la dosarul cauzei rezultă că exista o neînțelegere asupra clauzelor contractului, instanța de apel a refuzat în mod nejustificat să facă aplicarea dispozițiilor art. 1268 C. civ., ce vizează clauzele îndoielnice susceptibile de mai multe înțelesuri, dar și clauzele confuze, se arată că sub acest aspect, instanța a făcut o greșita interpretare a dispozițiilor evocate, atunci când a raportat dispoziția legală nu la conținutul contractului, ci la obiectul cererii deduse judecății.

Referitor la încălcarea art. 1669, art. 1279, art. 1660 alin. (2), art. 1661 și art. 1495 alin. (1) C. civ., recurenta susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 1669 si art. 1279 C. civ., pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, de asemenea nefondată fiind și aprecierea instanței, potrivit căreia, contractul încheiat între părți nu ar conține prețul vânzării și data încheierii contractului sau că intenția de a vinde trebuie exprimată clar și neechivoc.

Tot în același context, se susține că instanța trebuia să țină cont și de faptul că recurenta a învestit instanța, prin cererea de chemare în judecată, și cu un petit de stabilire a prețului de răscumpărare a părților sociale, astfel că nu exista niciun impediment în pronunțarea unei hotărâri în sensul solicitat.

De asemenea, se arată că în mod greșit și nemotivat a reținut instanța de apel, că prin contractul încheiat, părțile nu ar fi convenit asupra datei încheierii contractului de răscumpărare, cu toate că această dată determinabilă reieșea clar din contract - momentul părăsirii de către intimat a Grupului din orice motiv.

În acest sens, se arată că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1669 și art. 1279 C. civ., reținând în mod nelegal că promisiunea de a contracta nu ar fi valabil încheiată și nu ar putea îndreptați creditorul la obținerea unei hotărâri care să țină loc de contract, decât dacă prețul bunului și data încheierii contractului sunt expres și concret indicate în promisiune, deși legea permite încheierea valabilă a unui contract chiar și în condițiile în care prețul și data executării obligației sunt determinabile sau, mai mult, neprecizate expres.

Într-o altă critică, se susține că decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 1516 si art. 1272 C. civ., întrucât în mod greșit a reținut instanța de apel că solicitarea intimatului de a vinde către recurentă la un alt preț decât cel convenit prin contractul încheiat nu ar reprezenta un refuz al acestuia de a executa obligația de a vinde părțile sociale după părăsirea grupului prin demisie.

Astfel, în cazul de față, intimatul a solicitat ca răscumpărarea părților sociale să se realizeze la un alt preț decât cel convenit prin contractul încheiat, or solicitarea de a i se plăti un alt preț, față de cel convenit, sau calcularea prețului în funcție de o serie de indicatori ce nu au fost niciodată agreați de părți echivalează cu un refuz al intimatului de a da curs obligației de vânzare asumată prin contractul încheiat.

În acest context, se arată că instanța de apel nu a ținut cont că recurenta era îndreptățită să obțină de la intimat îndeplinirea integrală și exactă a obligației asumate de acesta, constând în vânzarea părților sociale către reclamantă, la prețul reprezentând suma echivalentă cu partea corespunzătoare din capitalul social și rezervele C. S.R.L..

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Pe baza materialului probator administrat în cauză, instanțele de fond au reținut că, prin contractul de cesiune de părți sociale din data de 01.02.2015, reclamanta a vândut către pârâtul B. un număr de 500 de părți sociale, numerotate de la 1.001 la 1.500 inclusiv, în valoare nominală totală de 5.000 de RON, reprezentând 5% din capitalul social al C. S.R.L.

La aceeași dată, părțile au încheiat un contract prin care s-a stabilit că în situația în care pârâtul intenționează să vândă părțile sociale sau părți ale acestora sau părăsește D. - din orice motiv, atunci reclamanta are dreptul de a răscumpăra toate părțile sociale din cadrul C. S.R.L., care sunt, direct sau indirect, în posesia lui pârâtului. În ce privește prețul de achiziție pentru răscumpărarea părților sociale s-a convenit ca acesta să fie este echivalentul capitalului social și rezervelor proporționale conform ultimelor situații financiare supuse auditului la momentul răscumpărării părților sociale.

La data cesiunii pârâtul ocupa funcția de director general adjunct în cadrul C. S.R.L., pentru ca ulterior, la 13.07.2018, să-și demisia, iar prin decizia nr. 104/30.07.2018 societatea C. S.R.L. a decis că începând din 01.08.2018 încetează contractul individual de muncă al pârâtului.

Întrucât reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe contractul din 01.02.2015 prin care și-a rezervat dreptul de răscumpărare a părților sociale, instanțele de fond au reținut că se impune să se stabilească natura convenției dintre părți și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de cesiune.

În acest sens, instanțele au indicat dispozițiile art. 1516 alin. (1), art. 1669 și ale art. 1279 alin. (3) C. civ., reținând că, din interpretarea logica-juridică a dispozițiilor menționate, rezultă că pentru a fi îndeplinite condițiile pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: să fie încheiată o promisiune de vânzare-cumpărare, iar una dintre părți să refuze nejustificat să încheie contractul promis. Prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract instanța suplinește doar lipsa consimțământului părții care refuză să-și îndeplinească obligația de a încheia contractul, rațiunea fiind aceea ca promisiunea cuprinde deja acordul de voința al părților asupra tuturor elementelor esențiale ale contractului de vânzare cumpărare, de aceea la modificarea oricărei clauze, nu se va încheia un contract in baza promisiunii, ci un contract nou.

Din modalitatea în care a fost conceput contractul din 01.02.2015, interpretând gramatical clauza, instanțele au reținut că părțile nu s-au obligat la încheierea unei cesiuni viitoare, ci au constituit convențional un drept de preempțiune în favoarea reclamantei, pentru situația în care pârâtul ar dori să înstrăineze părțile sociale sau ar părăsi D.. S-a apreciat că s-a stabilit numai un drept in favoarea A., care se naște în ipotezele în care GP părăsește grupul sau intenționează să vândă, nu și o obligație corelativă de a vinde, nefiind stipulate toate clauzele specifice contractului de vânzare cumpărare, respectiv asumarea de către intimat a obligației de a vinde și data perfectării vânzării .

Prima instanță a reținut că acest drept de preemțiune al reclamantei există și în ipoteza în care pârâtul își dă demisia, părăsind în acest fel grupul, neprimind apărarea pârâtului în sensul că părăsirea grupului ar viza doar situația când ar renunța la calitatea de asociat prin înstrăinarea părților sociale.

O alta condiție pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract considerată a nu fi îndeplinită în cauză a fost aceea ca partea care s-a obligat la încheierea actului, să refuze, în mod nejustificat încheierea actului, conform art. 1669 alin. (1) C. civ., din corespondența părților și din ansamblul probator, reținându-se că intimatul și-a manifestat intenția de a vinde imediat ulterior încetării contractului său de muncă. Inițiativa pârâtului de a vinde pârțile sociale către apelanta și negocierile dintre părți cu privire la prețul datorat confirmau că voința părților nu a fost de perfectare a unei promisiuni de vânzare, fiind evident că acestea au fost conștiente de necesitatea negocierii ulterioare a clauzelor unui contract de vânzare cumpărare, tocmai pentru că acestea nu fuseseră stabilite anterior așa cum impun prevederile legale menționate anterior.

Pe calea prezentului recurs, reclamanta a criticat tocmai modalitatea de interpretare a clauzei inserate în contractul de cesiune a părților sociale și în contractul de răscumpărare semnat în aceeași zi care a condus la calificarea dreptului consacrat ca fiind unul de preemțiune și la respingerea de plano a acțiunii formulate, ce avea drept premisă semnarea unei promisiuni de vânzare. Aceasta constituie o critică de nelegalitate încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deoarece privește aplicarea corectă a normelor de drept prin raportare la voința exprimată anterior de părți și forma juridică în care au înțeles să o îmbrace.

Or, în ciuda conținutului acestei clauze, deși instanțele de fond au pretins aplicarea regulii interpretării gramaticale a acesteia, s-a ajuns la ignorarea sensului literal al termenilor utilizați de părți.

Astfel, în contextul dobândirii de către pârât a funcției de director general adjunct în cadrul societății C. S.R.L., societatea reclamantă, în calitate de asociat majoritar, cesionează acestuia un număr de părți sociale reprezentând 5% din capitalul social al societății. Cu acest prilej, părțile au semnat și un contract prin care au convenit "răscumpărarea părților sociale", în cazul existenței intenției de vânzare din partea cesionarului sau a părăsirii de către acesta din orice motive a grupului de societăți, prevederile acestuia fiind preluate în art. 1 alin. (3) din contractul de cesiune.

Interpretarea propusă de instanțele de fond în sensul că aceste clauze încorporează exclusiv un drept de preemțiune conduce la aplicarea limitată a acestora, contrar dispozițiilor art. 1268 alin. (3) C. civ., existând situații de părăsire a grupului de societăți, ca în cazul demisiei de față, fără automata exprimare a intenției de vânzare, care să facă posibilă manifestarea dreptului de preemțiune. Pe de altă parte, a susține că instituirea pe cale convențională a unui drept de răscumpărare nu este însoțită de o obligație corelativă în sarcina celeilalte părți contravine dispozițiilor art. 1164 C. civ.

De altfel, clauzele au fost redactate tocmai în considerarea faptului că părăsirea grupului de societăți se putea realiza și prin alte modalități decât înstrăinarea părților sociale obținute la numirea în funcție, ele urmărind păstrarea de către cedent a controlului asupra pachetului de părți sociale deținut inițial, suplimentar față de pârghiile deja oferite de actul constitutiv și prevederile Legii nr. 31/1990 republ. referitoare la forma societății emitente. Negocierile purtate între părți și imposibilitatea semnării până la acest moment a contractului de vânzare/cesiune părți sociale nu înlătură interpretarea clauzelor potrivit conținutului acestora și voinței inițiale a părților, ci constituie doar motivul învestirii instanțelor de judecată cu prezentul litigiu, în temeiul art. 1279 și 1669 C. civ.

Totodată, contrar susținerilor instanței de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurenta reclamantă a susținut în mod constant că aceste clauze cuprind mențiuni referitoare la elementele esențiale ale contractului de vânzare, respectiv criterii agreate de părți privind determinarea momentului vânzării în raport de data părăsirii grupului de societăți și a prețului de cumpărare ca "echivalent al părții corespunzătoare din capitalul social și rezerve potrivit ultimelor situații financiare auditate la momentul răscumpărării", instanțele fiind ținute să aprecieze asupra eficienței acestora în litigiul dintre părți în baza unui probatoriu specific și în aplicarea normelor incidente, existând solicitare expresă în acest sens din partea reclamantei și o opoziție fermă din partea pârâtului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a admite recursul, a casa decizia atacată și a trimite cauza spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2196 din 10 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Casează decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2022.