ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1251/2024

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 24 decembrie 2020, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B., a chemat în judecată pârâtele C. S.R.L. (fosta C. S.R.L.) și D. S.R.L. (fosta D. S.R.L.), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare a 1.220.000 acțiuni ale E. S.A., încheiat între A. S.A. și C. S.R.L. la 6 august 2015 și, aferent acestuia, a contractului de împrumut nr. x din 10 august 2015, încheiat între A. S.A. și D. S.R.L. și repunerea părților în situația anterioară încheierii tranzacțiilor prin înregistrarea acțiunilor sus-menționate în contul reclamantei în Registrul Acționarilor E. S.A., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1639 din 10 iunie 2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată și a luat act că pârâtele și-au rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a declarat apel principal, iar pârâta C. S.R.L. a promovat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1920A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A. care, prin decizia nr. 2592 din 7 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, a fost respins ca nefondat.

La 11 aprilie 2024, A. S.A. a promovat contestație în anulare împotriva hotărârii instanței de recurs, solicitând anularea deciziei atacate și, după rejudecare, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel.

Sub un prim aspect, a arătat că instanța de recurs nu a analizat complet motivul de recurs prin care a susținut că instanța de apel nu a verificat toate operațiunile care i-au fost deduse judecății și care privite împreună făceau dovada fraudei la lege și nici motivul de recurs referitor la dovada lipsei intenției de a se împrumuta sumele de bani prin contractele de împrumut; astfel a invocat incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În susținere, a afirmat că instanța de recurs, nu a examinat argumentele sale cu privire la circuitul fraudulos al banilor care rezulta din înscrisurile indicate, reținând doar că instanța de apel l-a analizat și că dacă recurenta a împrumutat banii încasați ca preț al tranzacției a fost alegerea acesteia, preluând susținerile instanței de prim control judiciar în acest sens.

A mai precizat că instanța de recurs nu a examinat nici motivele prin care a susținut că în apel nu s-a analizat Contractul de împrumut nr. 6 din 10 august 2015 prin care intimata D. S.R.L. a transferat cu titlul de împrumut aceeași sumă către intimata C. S.R.L. și nici faptul că cea din urmă parte a restituit această sumă brokerului F. S.A.

În opinia sa, neanalizarea tranzacțiilor de către instanțele de control judiciar reprezintă o încălcare a principiului constituțional al liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României, și respectiv art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Circumscris aceluiași motiv al contestației în anulare, a arătat că instanța de recurs nu a analizat și nu a oferit niciun răspuns celui de-al treilea motiv de recurs prin care a susținut că instanța de prim control judiciar în mod greșit și-a fundamentat soluția pe Dispunerea de măsuri nr. 5 din 26 martie 2009 a CNVM.

În fine, un ultim motiv al contestației în anulare a vizat prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în argumentarea căruia autoarea căii de atac a afirmat că statuările instanței de recurs în sensul că Dispunerea de măsuri nr. 5 din 26 martie 2009 a CNVM ar permite achiziția de acțiuni prin împrumutul sumelor de bani de la SSIF este rezultatul unei erori materiale, având în vedere că aceasta nu permite împrumutul de bani de către SSIF către client, ci ca activele unui client, instrumente financiare și fonduri, să fie utilizate în scopul garantării tranzacțiilor încheiate de SSIF.

Intimatele nu au formulat întâmpinare.

Luând în analiză, cu prioritate, chestiunea admisibilității contestației în anulare din perspectiva cerințelor prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Primul motiv al contestației în anulare este întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 Cod procedură, potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Sintagma "eroarea materială" la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., de natură a influența dezlegarea dată recursului, are în vedere erori evidente privitoare la elemente și date materiale ale cauzei, care intervin involuntar în raționamentul instanței și determină decisiv soluția și care nu implică, însă, reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, aspect ce semnifică că, pe această cale procesuală, părțile nu pot obține o nouă judecată a chestiunilor ce au făcut obiect al analizei instanței și pe care aceasta le-a tranșat. Pe cale de consecință, nu pot intra în conținutul sintagmei de "eroare materială" aspectele de fapt și cele de drept cărora instanța de control judiciar le-a dat o dezlegare prin examinarea efectuată, chiar dacă concluziile instanței ar fi eronate, în astfel de cazuri putând fi vorba cel mult despre erori de judecată, iar nu despre erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În speță, invocarea ipotezei enunțate vizează statuările instanței de recurs asupra Dispunerea de măsuri nr. 5 din 26 martie 2009 a CNVM, în ceea ce privește posibilitatea achiziției de acțiuni prin împrumutul sumelor de bani de la SSIF.

Aceste aspecte nu sunt de natură a contura o greșeală materială care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, astfel cum impun prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci se referă la erori de judecată derivate din modul în care instanța a înțeles să interpreteze și să aplice dispoziția contestată, chestiune ce nu poate fi valorificată pe calea acestei contestații în anulare.

În realitate, autoarea căii de atac își exprimă nemulțumirea cu privire la dezlegările instanței de recurs asupra normelor indicate, iar faptul că instanța de recurs nu și-a însușit punctul de vedere al recurentei nu este de natură a conduce la admisibilitatea căii de atac, contestația în anulare nefiind un recurs la recurs.

În acest cadru procesual limitativ, Înalta Curte nu poate verifica corectitudinea interpretării și aplicării dispoziției de masuri nr. 5/26.03.2009 a CNVM în speță, întrucât, așa cum s-a arătat, eroarea materială invocată de autoarea căii de atac trebuie să poarte asupra greșelilor formale ale judecății în recurs, și nu de nelegalitate, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, recunoscută numai în condițiile speciale menționate în textul redat mai sus.

Cu privire la cel de-al doilea motiv invocat de contestatoare, se reține că potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:[…]3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen[...]".

Din interpretarea dispozițiilor legale evocate rezultă că admisibilitatea unei contestații în anulare întemeiată pe acest caz este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele de nelegalitate invocat de parte. Așadar, numai nepronunțarea instanței de recurs asupra lui, aspect ce presupune completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă această cale extraordinară de atac.

Prin urmare, nu poate constitui motiv de anulare a deciziei contestate insuficienta sau incompleta cercetare/motivare a tuturor argumentelor, câtă vreme instanța învestită cu soluționarea recursului este îndreptățită să răspundă criticilor de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa argumentele expuse în susținerea motivelor de nelegalitate.

Nici motivul reținerii unor considerente care nu ar fi suficient de lămuritoare sau neînsușirea motivelor de casare de către instanța de recurs nu este de natură să atragă incidența prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., dacă aceasta le-a analizat din perspectiva criticilor și argumentelor de nelegalitate circumscrise acestora și le-a apreciat ca fiind nerelevante din perspectiva soluției asupra recursului.

Pe calea recursului îndreptat împotriva deciziei civile nr. 1920A din 15 decembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a VI-a civilă și finalizat cu pronunțarea deciziei a cărei anulare se solicită, autorul căii de atac a invocat nelegalitatea primei hotărâri prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. – nemotivarea hotărârii și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În această etapă procesuală, autoarea căii de atac reclamă omisiunea instanței de recurs de a analiza complet motivul de recurs care viza verificările efectuate de către instanța de apel asupra operațiunilor care i-au fost deduse judecații si care, în opinia autoarei căii de atac, împreună făceau dovada fraudei la lege, precum și motivul referitor la faptul că s-a dovedit lipsa intenției de a se împrumuta sumele de bani prin contractele de împrumut. De asemenea, afirmă că instanța de recurs nu a analizat și nu a oferit niciun răspuns celui de-al treilea motiv de recurs prin care s-a susținut că instanța de prim control judiciar în mod greșit si-a fundamentat soluția pe Dispoziția de masuri nr. 5 din 26 martie 2009 a CNVM.

Verificând actele dosarului prin raportare la condițiile de admisibilitate expuse anterior pentru ipoteza de la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivele pretins nedezlegate sau insuficient motivate în recurs se încadrează în categoria argumentelor expuse de autoarea căii de atac în justificarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu ca și motiv de casare distinct, sens în care susținerile părții nu pot fi circumscrise situației avute în vedere art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, examinând considerentele deciziei atacate, se constată că instanța de recurs nu a lăsat necercetate criticile indicate, ci, dimpotrivă, analizându-le, a reținut că acestea nu justifică casarea hotărârii atacate, relevante în acest sens fiind considerentele ce se regăsesc în cuprinsul deciziei pronunțate la pag. 10-12.

Prin urmare, susținerile părții au primit o dezlegare în planul motivării din partea instanței de recurs, prin decizia atacată, aceasta nu doar că nu a omis, ci, dimpotrivă, a examinat criticile recurentei și a expus considerentele pentru care le-a găsit nefondate, așa încât argumentele contestatorului nu pot fi integrate cerinței legale privind omisiunea de cercetare.

Aspectele privind modalitatea în care instanța de recurs a analizat și a motivat soluția de respingere a recursului, precum și raționamentul logico-juridic expus nu pot fi încadrate în cazul reglementat de art. 502 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Aceasta, în contextul în care, analiza lor impune exercitarea unui examen de legalitate asupra deciziei a cărei anulare se solicită, or, calea extraordinară de atac de atac de față nu poate conduce la declanșarea unui astfel de control, normele legale ce o guvernează fiind de strictă și limitativă aplicare, extinderea ei la alte situații fiind de natură să încalce principiul securității raporturilor juridice prin declanșarea unui recurs la recurs.

În concluzie, reținând că în cauză nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 2592 din 7 decembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele C. S.R.L. și D. S.R.L., prin lichidator judiciar G..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 mai 2024.