ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1865/2019

Ședința publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14.07.2016, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune S.A. -C.N.C.I.R. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 301.320,62 RON, reprezentând discount acordat necuvenit, calculat conform contractului nr. x/29.04.2011, a sumei de 24.225,88 RON, reprezentând diferența de discount acordat necuvenit, calculat conform aceluiași contract, a sumei de 16.813,69 RON, cu titlu de penalități, calculate conform facturii nr. x/30.06.2016, pentru neplata facturii nr. x din 29.01.2016, precum și la plata penalităților calculate în continuare, până la data achitării debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 06.12.2016, reclamanta și-a restrâns obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON, reprezentând diferență de discount refacturat, la plata penalităților de întârziere aferente acestei sume, calculate de la data scadenței facturii până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 36.654,47 RON, cu titlu de penalități, calculate asupra debitului principal aferent facturilor nr. x/29.01.2016 și nr. y/31.05.2016, de la data scadenței până la data achitării-08.11.2016.

Prin sentința civilă nr. 7867/13.12.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescris capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON, a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei penalități de 0,06% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal în sumă de 229.017,46 RON, pentru perioada 28.02.2016-08.11.2016, precum și asupra debitului principal în sumă de 24.225,88 RON, pentru perioada 30.06.2016-08.11.2016 și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.060 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 576/20.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune S.A. -C.N.C.I.R. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa.

În motivare, a arătat că în mod nelegal a reținut instanța de apel că dreptul reclamantei de a solicita pârâtei restituirea sumei acordate eronat cu titlu de discount s-a născut la data scadenței fiecărei facturi fiscale în parte, fără a avea în vedere pct. 4.5 din contractul nr. x/29.04.2011, conform căruia "facilitatea prevăzută la pct. 4.4 este acordată și menținută numai în condițiile în care Beneficiarul își onorează obligațiile de plată a contravalorii serviciilor furnizate de Prestator în termenele și condițiile stipulate în contract. În cazul în care Beneficiarul nu achită la scadență în mod consecutiv contravaloarea a cel mult două facturi emise de Prestator, facilitatea prevăzută la pct. 4.4 încetează de drept, în termen de 5 zile calendaristice de la data scadenței ultimei facturi fiscale neachitate, fără a fi necesară o informare prealabilă a Beneficiarului în acest sens."

Or, în speță, pârâta nu a efectuat în termen plata facturilor, astfel că în mod corect a fost recalculat discount-ul acordat și a fost emisă factura nr. x/29.01.2016.

A mai susținut recurenta că în mod nelegal a reținut curtea de apel că notificarea de plată nr. x/29.01.2016 nu a întrerupt cursul prescripției, iar data de 29.01.2016 nu reprezintă momentul de la care a început sa curgă termenul de prescripție și a apreciat că în mod corect a fost respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect suma de 72.303,16 RON, reprezentând diferența de discount refacturat pentru anul contractual 2012-2013.

Astfel, a arătat că potrivit dispozițiilor art. 2.540 C. civ., prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge, dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Prin urmare, cum pârâta a fost notificată la data de 29.01.2016, iar ulterior, în termenul de 6 luni prevăzut de art. 2.540 C. civ., a fost chemată în judecată, cursul prescripției a fost întrerupt, astfel că dreptul său la acțiune nu este prescris.

Totodată, a arătat că potrivit art. 2.537 alin. (4), coroborat cu art. 2.541 alin. (1) și (2) C. civ., întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.

În acest context, a susținut că în speță nu a intervenit prescripția pentru suma de 72.303.16 RON (calculată pentru anul contractual 2012-2013), atât timp cât a fost emisă o notificare de plată la data de 29.01.2016, urmată de cererea de chemare în judecată formulată în termen de 6 luni, respectiv la 14.07.2016.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Intimata -pârâtă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii curții de apel.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost completat ca urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 5 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părțile au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit, susținând că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu preliminar, se impune a se semnala că, în cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a susținut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât a fost dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 2.537, 2.540 și 2.541 C. civ., context în care critica evocată va fi analizată din perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din același cod, cum eronat s-a invocat prin cererea de recurs.

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Obiectul litigiului îl reprezintă acțiunea în pretenții formulată de reclamanta Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune S.A., - C.N.C.I.R. S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.A., prin care s-a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 72.303,16 RON reprezentând diferența de discount refacturat de reclamantă, conform facturii nr. x, pentru anul contractual 2012-2013.

Situația de fapt reținută în cauză nu a fost contestată de părți, statuându-se faptul că în anul contractual 2012-2013 au fost achitate cu întârziere facturile fiscale nr. x/17.10.2012 și nr. y/17.10.2012, fiind depășit termenul de plată stipulat la pct. 4.6 din contractul încheiat de părți. Următoarele facturi fiscale, emise după scadența ultimei facturi, au fost emise eronat cu acordarea discount-ului în cuantum de 10%.

Prin urmare, reclamanta a pus în aplicare prevederile de la pct. 4.5 din contractul nr. x/29.04.2011, conform cărora "facilitatea prevăzută la pct. 4.4 este acordată și menținută numai în condițiile în care Beneficiarul își onorează obligațiile de plată a contravalorii serviciilor furnizate de Prestator în termenele și condițiile stipulate în contract. În cazul în care Beneficiarul nu achită la scadență în mod consecutiv contravaloarea a cel mult două facturi emise de Prestator, facilitatea prevăzută la pct. 4.4 încetează de drept, în termen de 5 zile calendaristice de la data scadenței ultimei facturi fiscale neachitate, fără a fi necesară o informare prealabilă a Beneficiarului în acest sens."

Întrucât pârâta nu a efectuat în termen plata facturilor a fost recalculat discount-ul acordat și a fost emisă factura nr. x/29.01.2016.

În acest context, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că dreptul reclamantei de a solicita pârâtei restituirea sumei acordate eronat cu titlu de discount pentru facturile emise în perioada 06.12.2012-19.07.2013 s-a născut la data scadenței fiecărei facturi fiscale în parte.

Concret, pentru facturile emise în perioada ianuarie 2013-19.07.2013, ce fac obiectul prezentului litigiu, termenul de prescripție prevăzut de art. 2517 C. civ., s-ar fi împlinit în intervalul ianuarie- iulie 2016, însă numai în condițiile în care nu ar fi intervenit un caz de întrerupere a prescripției, prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția.

Prin urmare, la situația de fapt reținută de instanțele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a dat decizia atacată cu încălcarea dispozițiilor articolelor 2537 pct. 4 și 2540 C. civ.

Potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ., "Prescripția se întrerupe:... prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere".

Notificarea de plată nr. x din 29 ianuarie 2016 este un asemenea act, însă acest text de lege trebuie coroborat cu cel al art. 2540 C. civ., care arată că "prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Totodată, cursul prescripției era susceptibil de întrerupere doar în situația în care termenul de prescripție nu era deja împlinit la momentul la care a intervenit actul întreruptiv de prescripție. Pentru ca punerea în întârziere a debitorului să determine întreruperea termenului de prescripție este necesar ca aceasta să intervină anterior împlinirii termenului de prescripție.

Așadar, în speță, notificarea adresată pârâtei produce efectul întrerupător al prescripției extinctive, în sensul reglementat de art. 2541 C. civ., având în vedere că reclamanta a formulat acțiunea împotriva pârâtei la data de 14 iulie 2016, cu respectarea termenului de 6 luni sus-indicat.

Prin urmare, critica circumscrisă cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la întreruperea cursului prescripției, în conformitate cu dispozițiile art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ., pentru cazul punerii în întârziere a debitoarei prin notificarea de plată nr. x din 29 ianuarie 2016, este întemeiată.

Pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune S.A., - C.N.C.I.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 576 din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa, urmând a trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

Instanța de apel va rejudeca cauza pe fond având în vedere dispozițiile art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., în condițiile în care partea nu a solicitat, în mod expres, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, prin cererea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională pentru Controlul Cazanelor, Instalațiilor de Ridicat și Recipientelor sub Presiune S.A., - C.N.C.I.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 576 din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2019.