ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 898/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 iulie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAȚIILOR DE RIDICAT ȘI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. -C.N.C.I.R. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 301.320,62 RON, reprezentând discount acordat necuvenit, calculat conform contractului nr. x/29.04.2011, a sumei de 24.225,88 RON, reprezentând diferența de discount acordat necuvenit, calculat conform aceluiași contract, a sumei de 16.813,69 RON, cu titlu de penalități, calculate conform facturii nr. x/30.06.2016, pentru neplata facturii nr. x din 29.01.2016, precum și la plata penalităților calculate în continuare, până la data achitării debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 06 decembrie 2016, reclamanta și-a restrâns obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON, reprezentând diferență de discount refacturat rămas de plată în urma achitării parțiale a facturii fiscale la plata sumei de 36.654,47 RON, cu titlu de penalități, calculate asupra debitului principal aferent facturilor nr. x/29.01.2016 și nr. y/31.05.2016, de la data scadenței fiecărei facturi și până la data achitării parțiale - 08.11.2016, la plata sumei de 36.654,47 RON, cu titlu de contravaloare penalități, calculate asupra debitului principal aferent facturilor nr. x/29.01.2016 și nr. y/31.05.2016, de la data scadenței fiecărei facturi (28.02.2016 - scadența facturii fiscale nr. x/29.01.2016 și 30.06.2016 - scadența facturii fiscale nr. y/31.05.2016) și până la data achitării parțiale - 08.11.2016, precum și la plata "penalităților de întârziere calculate în continuare, pentru diferența rămasă în cuantum de 72.303,16 RON, de la data scadenței facturii nr. x din 29.01.2016" și până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin sentința civilă nr. 7867 din 13 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescris capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON; a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantei penalități de 0,06% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal în sumă de 229.017,46 RON, pentru perioada 28.02.2016-08.11.2016, precum și asupra debitului principal în sumă de 24.225,88 RON, pentru perioada 30.06.2016-08.11.2016 și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.060 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 576 din 20 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, COMPANIA NAȚIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAȚIILOR DE RIDICAT ȘI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. -C.N.C.I.R. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa.

Prin decizia civilă nr. 1865 din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin decizia civilă nr. 951 din 31 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă COMPANA NAȚIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAȚIILOR DE RIDICAT și RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. - C.N.C.I.R. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7867 din 13 decembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.

A fost anulată în parte sentința atacată și, rejudecând, a fost admis și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 72.303,16 RON, reprezentând diferență de discount refacturat, potrivit facturii fiscale nr. x/29.01.2016, precum și cererea accesorie lui; a fost obligată pârâta la plata sumei de 72.303,16 RON, reprezentând diferență de discount refacturat, potrivit facturii fiscale nr. x/29.01.2016, precum și a penalităților de întârziere aferente acestei sume în cuantum de 0,06 % pe zi de întârziere aferente debitului rămas de plată de 72.303,16 RON.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.637,09 RON - cheltuieli de judecată efectuate în fond, apel și recurs, proporțional pretențiilor admise.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În motivarea cererii, recurenta-pârâtă arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, fiind pronunțată exclusiv în baza argumentelor indicate de instanța de recurs.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel, în reiudecare, a reținut că, deși anexa de la dosar de apel nr. x/2016 enumeră și facturi a căror scadență este anterioară datei de 29.01.2013 (facturile emise în perioada 06.12.2012-14.12.2012), cu toate acestea, față de dispozițiile art. 501 Cod procedură civilă nu mai poate face aprecieri legate de prescripție nici măcar cu privire la o parte din creanța invocată de reclamantă.

Recurenta-pârâtă apreciază că, practic, Curtea nu a rejudecat cauza, neținând cont de faptul că, în mod temeinic și legal, instanțele de judecată au reținut anterior faptul că pârâta a achitat cu întârziere facturile nr. x/17.10.2012 și nr. y/17.10.2012, iar dreptul de a beneficia de discountul prevăzut de art. 4.4 din contract s-a stins la data de 06.12.2012, termenul de prescripție fiind implinit înainte de data notificării de plată nr. x/29.01.2016.

Pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanța de apel a avut în vedere că instanța supremă, admițând recursul, a casat decizia instanței de apel, fără a face vreo referire la menținerea soluției de admitere a excepției prescripției pentru o parte din facturi, tranșând chestiunea prescripției și reținând că notificarea de plată nr. x din 29 ianuarie 2016, urmată de introducerea prezentei cereri de judecată la data 14.07.2016 (deci, în termenul de 6 luni de la data punerii în întârziere realizată prin respectiva notificare de plată) a întrerupt prescripția extinctivă, față de dispozițiile art. 2.540 și 2.541 C. civ., întrucât a intervenit anterior împlinirii termenului de prescripție.

Recurenta-pârâtă apreciază că în mod greșit instanța de apel și-a întemeiat decizia pe o presupunere, respectiv că, în situația în care instanța de recurs ar fi considerat că întreruperea termenului de prescripție a operat doar pentru o parte din facturile ce compun creanța pretinsă de reclamantă, soluția care ar fi fost adoptată de instanța supremă ar fi trebuit să aibă la bază o motivare corespunzătoare.

Prin urmare, prin hotărârea recurată, Curtea a considerat că problema prescripției a fost dezlegată de instanța de recurs, impunându-se instanței de apel în rejudecare, fără ca aceasta să mai poată face aprecieri legate de intervenirea prescripției cu privire la unele dintre facturile care intră în alcătuirea debitului principal.

În raport de cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamantă, recurenta-pârâtă consideră că, în mod temeinic și legal, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind discountul acordat necuvenit calculat conform contractului nr. x din 29.04.2011 pentru anul contractual 2012-2013, în cuantum de 72.458,16 RON, având în vedere faptul că acțiunea a fost promovată la data de 14.07.2016, adică după mai mult de 3 ani de la data emiterii/achitării facturii. În cauză, termenul de prescripție este de trei ani și începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la plată al C.N.C.I.R., respectiv din momentul când a încetat dreptul A. de a primi discountul contractual (5 zile de la data scadenței ultimei facturi neachitate).

Recurenta-pârâtă arată că, potrivit prevederilor art. 2.500 alin. (1) C. civ., dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, alin. (2) al art. 2.500 C. civ. definind și noțiunea de "drept la acțiune", ca fiind dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.

În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, recurenta-pârâtă arată, în raport de art. 2.523 C. civ., că prescripția începe să curgă de la data când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea dreptului la acțiune, iar potrivit art. 2.524 alin. (1) C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute.

Recurenta-pârâtă mai arată și că, față de prevederile art. 2.256 C. civ., când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă.

În raport de data emiterii facturilor fiscale, facturi emise în perioada 06.12.2012 -19.07.2013, de prevederile art. 4.5 conform cărora, neachitarea la scadență în mod consecutiv a contravalorii a cel mult două facturi emise de prestator, facilitatea încetează de drept, în termen de 5 zile calendaristice de la data scadenței ultimei facturi neachitate, recurenta-pârâtă apreciază că se impunea admiterea excepției prescripției.

Ca atare, recurenta-pârâtă consideră că, în mod temeinic și legal, prima instanță a admis excepția prescripției și a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect suma de 72.303,16 RON, reprezentând diferența de discount refacturat pentru anul contractual 2012 -2013.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a luat în considerare nici unul din argumentele pe care le-a indicat în cuprinsul întâmpinării și în concluziile scrise formulate, nefiind deloc analizate susținerile invocate prin acestea, fapt ce contravine dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., motivarea hotărârilor judecătorești impunându-se din perspectiva dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În opinia recurentei-pârâte, instanța trebuia să indice, pentru respectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., propriile motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat argumentele părților, or, argumentele pentru care s-au respins susținerile sale nu au fost arătate, motivele invocate nefiind deloc analizate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 9 noiembrie 2020, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, la 26 noiembrie 2020, solicitând respingerea apărărilor intimatei-reclamante.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 13 aprilie 2022, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin decizia nr. 1865 din 22 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAȚIILOR DE RIDICAT ȘI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. - C.N.C.I.R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 576 din 20 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; a fost casată decizia recurată și s-a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că pentru facturile emise în perioada ianuarie 2013-19.07.2013, ce fac obiectul prezentului litigiu, termenul de prescripție prevăzut de art. 2.517 C. civ., s-ar fi împlinit în intervalul ianuarie- iulie 2016, însă numai în condițiile în care nu ar fi intervenit un caz de întrerupere a prescripției, prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția.

Instanța de recurs, raportat la art. 2.537 pct. 4 C. civ., potrivit căruia "Prescripția se întrerupe:... prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere", a reținut că notificarea de plată nr. x din 29 ianuarie 2016 este un asemenea act.

Înalta Curte a arătat, de asemenea, că potrivit art. 2.540 C. civ. "prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere", astfel că, în speță, notificarea adresată pârâtei produce efectul întrerupător al prescripției extinctive, în sensul reglementat de art. 2.541 C. civ., având în vedere că reclamanta a formulat acțiunea împotriva pârâtei la data de 14 iulie 2016, cu respectarea termenului de 6 luni sus-indicat.

Articolul 501 alin. (1) C. proc. civ. statuează că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În raport de această dispoziție procedurală, reiese că instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze cauza în limita celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a tranșat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu.

În raport de aceste considerente, reiese că instanța de apel, prin hotărârea recurată, cu respectarea prevederilor art. 501 alin. (1) Cod procedură civilă, a reținut că nu mai poate face aprecieri legate de prescripția dreptului material la acțiune, nici măcar cu privire la o parte din creanța invocată de către reclamantă, întrucât instanța de casare nu a făcut nicio referire la menținerea soluției de admitere a excepției prescripției pentru o parte din facturi.

Ca atare, reanalizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 2.500 alin. (1) și (2), art. 2.523, art. 2.524, art. 2.256, astfel cum invocă recurenta-pârâtă nu mai este posibilă.

Înalta Curte arată, în consecință, că lipsa motivării invocată de recurenta-pârâtă din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea instanței de apel a fost dată cu respectarea deciziei de casare nu poate fi reținută.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 951 din 31 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Cererea formulată de intimata-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAȚIILOR DE RIDICAT ȘI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. - C.N.C.I.R. S.A., privind obligarea recurentei-pârâte S.C. A. S.A. la plata cheltuieli de judecată effectuate în apel, va fi respinsă, reținând că aceste cheltuieli trebuiau solicitate în fața instanței în care au fost efectuate. Mai mult decât atât, așa cum reiese din hotărârea recurată, ele au fost acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 951 din 31 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ PENTRU CONTROLUL CAZANELOR, INSTALAȚIILOR DE RIDICAT ȘI RECIPIENTELOR SUB PRESIUNE S.A. - C.N.C.I.R. S.A., privind obligarea recurentei-pârâte S.C. A. S.A. la plata cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2022.