ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 711/2017

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 2 octombrie 2014, sub nr. 6015/2/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună sancționarea pârâtei pentru refuzul cu rea credință de a pune în executare două hotărâri judecătorești definitive și învestite cu formulă executorie.

S-a arătat că prin Decizia nr. 2098 din 4 iunie 2009, ICCJ, secția penală a stabilit dreptul său fundamental de creanță împotriva statului român. Cu această ocazie, instanța a stabilit ca părți responsabile civilmente printre alții, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Deoarece acestea au refuzat să îi acorde o despăgubire legală, a solicitat Curții de Apel București, secția a VIII a să oblige CNVM să îl despăgubească cu valoarea acțiunilor deținute la FNI, așa cum se menționează în dispozitivul deciziei de mai sus. Curtea de apel a respins această cerere și l-a trimis pe calea executării silite, în această situație solicitând serviciile unui executor judecătoresc, care a poprit conturile CNVM. Prin Decizia nr. 991 din 12 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a reținut că executarea silită nu exonerează CNVM de obligația de a îi acorda despăgubirea arătată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 77 din data de 16 ianuarie 2015 s-a admis excepția autorității de lucru judecat; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru autoritate de lucru judecat în raport de Sentința civilă nr. 2912 din 13 septembrie 2011, Dosar nr. x/2011 al Tribunalului București.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ.

În susținerea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că prima instanță a încălcat principiul autorității de lucru judecat și a lipsit de substanță dreptul său de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recurentul-reclamant a arătat că, prin hotărârea atacată, prima instanță i-a confiscat proprietatea, ceea ce reprezintă o atingere adusă dreptului de acces la justiție și o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin recurs s-a susținut că instanța de fond a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, acordarea unui titlu executoriu cu acordarea unui titlu de proprietate, precum și temeiul juridic invocat, reprezentat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, încălcând astfel dreptul fundamental de acces liber la justiție.

Ultima critică formulată de recurentul-reclamant privește lipsa motivării hotărârii de fond.

Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.1. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 29 noiembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

4.2. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, reținând următoarele considerente:

Critica recurentului privind încălcarea principiului autorității de lucru judecat și lipsirea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal este nefondat, prima instanță realizând o analiză corectă asupra condițiilor de existență a autorității de lucru judecat.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. dispun că:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect."

În cauză, recurentul-reclamant A. a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 24 din Legea 554/2004, cu cererea vizând sancționarea conducătorului pârâtei AVAS pentru refuzul de a pune în executare două hotărâri judecătorești definitive și învestite cu formulă executorie, respectiv Decizia nr. 2098/04 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală și Decizia nr. 991 din 12 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Mai multe cereri și cauze identice au fost formulate de către același reclamant, în contradictoriu cu aceeași pârâtă, acestea fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București și Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, făcând obiectul următoarelor dosare, soluționate în mod definitiv și irevocabil, după cum urmează: Dosar nr. x/2011 soluționat de Tribunalul București, secția a IX-a prin respingerea cererii reclamantului ca inadmisibilă - Sentința civilă nr. 2912 din 13 septembrie 2011; Dosar nr. x/2011 soluționat de Curtea de Apel București, secția a VIII-a prin respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiata - Decizia civilă nr. 4419 din 24 iunie 2011; Dosar nr. x/2011 soluționat de Tribunalul București, secția a IX-a prin respingerea cererii reclamantului ca inadmisibila - Sentința civilă nr. 1692 din 22 aprilie 2011;

Dosar nr. x/2011 soluționat de Curtea de Apel București, secția a VIII-a prin respingerea cererii reclamantului ca inadmisibila - Decizia civilă nr. 6987 din 22 noiembrie 2011.

Respectivele dosare au avut ca obiect aplicarea în sarcina Președintelui AVAS a amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 544/2004 pentru neexecutarea Deciziei nr. 2098 din 4 iunie 2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la Decizia nr. 991 din 12 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V- a civilă, obiectul acesteia a fost contestația la executare depusă de CNVM de anulare a executării silite pornite în mai multe dosar, printre care și cel al reclamantului (Dosar de executare nr. y/2010), executare silită pornită în baza Sentinței penale nr. 423/2007 pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a penală, sentință ce a rămas definitivă prin Decizia nr. 2098 din 2009 pronunțată în recurs.

Înalta Curte constată că, între aceste cauze promovate de recurentul-reclamant există o triplă identitate de părți, obiect și cauză, fiind întrunite cerințele prevăzute în art. 431 alin. (1) C. proc. civ. pentru invocarea și admiterea excepției autorității de lucru judecat.

Critica din recurs privind lipsirea recurentului-reclamant de dreptul de acces la justiție, ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat, este nefondată, Înalta Curte constatând că drepturile și libertățile fundamentale beneficiază de protecție și sunt garantate prin norme legislative atât la nivel intern, cât și la nivel internațional, însă exercitarea acestora nu are un caracter absolut, putând fi supuse unor limitări.

Astfel, deși dreptul de acces la justiție este recunoscut și protejat conform dispozițiilor art. 21 din Constituția României, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, acesta trebuie exercitat de titulari cu bună credință, putând fi supus unor restrângeri, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv restrângerea să fie prevăzută de lege și să respecte substanța dreptului.

Principiul autorității de lucru judecat reprezintă o astfel de restrângere a dreptului de acces la justiție, îndeplinind condițiile anterior menționate. Astfel, condițiile de existență, invocare și efectele admiterii excepției autorității de lucru judecat sunt reglementate de art. 430 - 432 C. proc. civ., iar paralizarea acțiunii reclamantului, prin invocarea excepției, reprezintă o măsură procesuală rezonabilă, proporțională, care respectă substanța dreptului reclamantului.

Recurentul-reclamant A. a avut deschisă calea judecății în litigiile ce au format obiectul dosarelor anterior menționate, pretențiile sale au fost ascultate și analizate de instanțe de judecată independente și imparțiale, fiind definitiv tranșate prin hotărâri judecătorești. Prin reglementarea autorității de lucru judecat, legiuitorul a urmărit să protejeze stabilitatea și securitatea raporturilor juridice definitiv tranșate prin hotărâri judecătorești, precum și dreptul pârâților de a nu fi acționați în judecată în repetate rânduri, doar prin voința reclamantului, pentru pretenții identice, deja analizate de instanța de judecată.

Critica recurentului-reclamant privind nerespectarea dreptului său de acces liber la justiție, ca urmare a confiscării proprietății, este nefondată. Analizând obiectul cererii de chemare în judecată și considerentele instanței de fond, se observă că, în cauză, instanța nu a fost învestită și nu s-a pronunțat cu privire la un drept de proprietate aparținând recurentului-reclamant, cu atât mai puțin cu privire la o eventuală lipsire a acestuia de dreptul de proprietate ("confiscare").

Cât privește susținerile recurentului-reclamant referitoare la schimbarea, de către Curtea de Apel București, a obiectului cererii de chemare în judecată, acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul A. a solicitat sancționarea pârâtei pentru refuzul nejustificat de a aduce la îndeplinire două hotărâri judecătorești, iar drept temei de drept al cererii, au fost invocate prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Motivele de fapt și de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată concordă cu temeiul juridic invocat în susținerea acestora, probând intenția reală a reclamantului de a învesti instanța de judecată cu o acțiune vizând sancționarea conducătorului autorității pârâte, pentru nepunerea în executare a unei hotărâri definitive și nicidecum cu o acțiune ce vizează emiterea unui titlu de proprietate.

Prin urmare, instanța de fond s-a pronunțat în mod corect asupra obiectului învestirii sale, în limitele trasate prin acțiune de către recurentul-reclamant în temeiul principiului disponibilității, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ., republicat.

Pentru aceste considerente, neexistând motive pentru casarea sentinței recurate, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței nr. 77 din 16 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2017.

Procesat de GGC - LM