Decizia nr. 20 din 20 mai 2019

Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 19 noiembrie 2018, în Dosarul nr. 704/117/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 ianuarie 2010, cu nr. 227/1/2019, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 20 mai 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare Art. 11. – „(1) În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (…)”

Alte dispoziţii relevante: Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Art. 44. – Abrogarea unor dispoziţii „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (…)

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare; (…) 36. orice alte dispoziţii contrare prezentei legi. (…)” III. Expunerea succintă a procesului 5. Prin acţiunea formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. xxxxx Cluj-Napoca s-a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâţii la acordarea şi plata ajutorului financiar prevăzut de art. 20 alin. (1) şi (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), actualizat cu rata inflaţiei la momentul plăţii efective, obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente ajutoarelor financiare solicitate, începând cu data trecerii în rezervă/retragere – 31 mai 2016 – şi până la data plăţii efective, şi a cheltuielilor de judecată. 6. Reclamanta a învederat că, prin cererile formulate către pârâţi la 18 ianuarie 2018, respectiv 16 ianuarie 2018, a solicitat plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010. Plata acestor ajutoare a fost suspendată printr-o serie de acte normative, respectiv prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 285/2010), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016), şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017). 7. Reclamanta apreciază că este îndreptăţită la acordarea ajutoarelor prevăzute de lege, invocând Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015 (Decizia nr. 16/2015). 8. De asemenea, susţine că Legea-cadru nr. 284/2010 a fost abrogată de art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) la data de 1 iulie 2017, motiv pentru care ordonanţele de urgenţă menţionate anterior au rămas fără efect şi obiect. Atâta vreme cât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 a intrat în vigoare ulterior abrogării Legii-cadru nr. 284/2010, rezultă în mod automat că această ordonanţă nu are aptitudinea de a suspenda plata ajutoarelor stabilite printr-o lege care era abrogată la data respectivă. Suspendarea prin acte normative succesive a dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de lege, cu ocazia trecerii în rezervă, nu echivalează cu stingerea dreptului, aşa cum în mod judicios a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia evocată. Odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 se poate constata că acele categorii socioprofesionale stabilite de lege care vor ieşi la pensie nu mai beneficiază de aceste ajutoare, ceea ce înseamnă că, în opinia legiuitorului, suspendarea dreptului a încetat. Dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), prevăd că suspendarea are durată determinată, iar la expirarea duratei de suspendare dispoziţia afectată de aceasta reintră de drept în vigoare. 9. Înţelege să invoce şi considerentele Deciziei nr. XXIII din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 15 martie 2006 (Decizia nr. XXIII/2005), precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătând că plata drepturilor ce i se cuvin nu poate fi amânată la nesfârşit, întrucât, în aceste condiţii, îi este afectat însuşi dreptul de proprietate. Suspendarea drepturilor sale nu satisface condiţia previzibilităţii legii, neputând rămâne la latitudinea legiuitorului dacă acordă sau nu un anumit spor sau avantaj de natură salarială, pentru că, deşi dreptul există, el este golit de substanţă prin efectul normei legale anuale.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al pârâtei Unitatea Militară nr. xxxxx Cluj-Napoca, acesta a solicitat respingerea acţiunii şi a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei a arătat că acest drept a fost instituit odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 şi că dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea- cadru nr. 284/2010 nu s-au aplicat şi nu se aplică, fiind suspendate prin legile anuale de salarizare. Astfel, de la data pensionării reclamantei şi până în prezent nu a existat şi nu există niciun temei legal, în vigoare, pentru plata acestor ajutoare, iar din Decizia nr. 16/2015 reiese că drepturile sunt suspendate, astfel că nu este în situaţia de a putea acorda aceste ajutoare.

Prin Sentinţa civilă nr. xxxx din 28 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-au respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâţi, precum şi cererea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că excepţia de prematuritate este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, putând fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, atunci când dreptul din raportul juridic dedus judecăţii este afectat de un termen sau de o condiţie suspensivă care nu s-au împlinit până la ridicarea excepţiei.

Potrivit art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, se prevede că la data trecerii în rezervă, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avut, lege care urma să se aplice etapizat. Pentru aplicarea legii s-au emis în fiecare an legi speciale prin care legiuitorul a înţeles să dispună neaplicarea dispoziţiilor Legii- cadru nr. 284/2010 cu privire la ajutoarele prevăzute la art. 20.

Având în vedere că dreptul de a beneficia de ajutorul prevăzut la art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 nu a fost suspendat, ci prin lege specială s-a prevăzut expres că aceste dispoziţii nu se aplică, instanţa de fond a apreciat că excepţia prematurităţii nu operează în cauza de faţă şi, prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 248 din Codul de procedură civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia invocată de către pârâţi.

Pe fond, a reţinut că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Unităţii Militare nr. xxxxx Cluj-Napoca, având gradul de plutonier adjutant până în data de 31 mai 2016, când a fost trecută în rezervă/retragere cu drept la pensie conform Deciziei nr. xxxxxx/1 din 14 iulie 2016, emisă de Ministerul Apărării Naţionale – Casa de Pensii Sectorială.

La momentul încetării raporturilor de serviciu cu drept la pensie reclamanta avea împlinită vârsta de 49 de ani şi 11 luni şi o vechime în serviciu de 30 de ani, 8 luni şi 19 zile, iar vârsta standard de pensionare corespunzătoare lunii şi anului naşterii sale este de 58 de ani şi 5 luni, beneficiind astfel de reducerea vârstei de pensionare pentru desfăşurarea activităţii în condiţii de muncă speciale.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică. De asemenea, conform art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. Ulterior, şi în anul 2013 au existat aceleaşi restricţii, conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, precum şi în anul 2014, conform art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, în anul 2015, prin art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, şi în anul 2016, prin art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Prin Decizia nr. 16/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie- 31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în motivarea deciziei că „din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept. Raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011-2015”.

Tribunalul a apreciat că motivele din Decizia nr. 16/2015 sunt valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, până la 31 decembrie 2017, acest act normativ nefăcând altceva decât să perpetueze în timp dispoziţiile anterioare de neaplicabilitate.

De altfel, prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018 (Decizia nr. 5/2018), a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi a stabilit că litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv, raportat la calitatea de funcţionar public a reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ. Astfel, acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, sunt prematur formulate.

Situaţia nu s-a schimbat nici în anul 2018, întrucât, conform art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Pentru aceste argumente, tribunalul a constatat că acţiunea a fost introdusă în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii şi a respins acţiunea formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii sale, cu obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată la fond, urmând ca acelea efectuate în apel să fie solicitate pe cale separată.

Prin apelul incident formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale s-a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiei prematurităţii acţiunii invocate de pârât, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului.

La data de 16 octombrie 2018, apelanta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitând admiterea cererii de sesizare cu următoarea întrebare: „art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, intrată în vigoare la data de 7 decembrie 2017, poate suspenda exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, abrogată la data de 1 iulie 2017, prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la dispoziţiile Deciziei nr. XXIII din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie – Secţiile Unite, şi la dispoziţiile art. 58 şi 66 din Legea nr. 24/2000?”.

Cererea a fost pusă în discuţia părţilor în şedinţa publică din 19 noiembrie 2018.

Prin încheierea pronunţată la această dată, instanţa de apel a considerat admisibilă sesizarea şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: 1. Existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă, este dată de faptul că prezentul litigiu se află în faţa instanţei de apel, ca instanţă de ultim grad în materia asigurărilor sociale. 2. Problema de drept enunţată este nouă, neexistând o jurisprudenţă conturată la nivelul instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care abia în anul 2017 au fost aduse reglementări noi, de natură să modifice cadrul legislativ aplicabil în această materie în perioada 2010-2016. 3. Asupra condiţiei de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudenţa sa, că „art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de «chestiune de drept». În doctrină, s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare”. (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016). Or, intrarea în vigoare a art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, după ce anterior drepturile la care acest articol face referire nu mai aveau un suport în legislaţia în vigoare în acel moment, fiind abrogate prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, neexistând aşadar o corelare între cele două acte normative, dă naştere la cel puţin 3 variante de interpretare a acestui text de lege, după cum urmează: a) Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate constitui fundament juridic pentru a justifica existenţa unor drepturi care au fost abrogate, pentru a se putea concluziona că suspendarea exerciţiului acestora va opera şi pentru 2018. În sprijinul acestei interpretări pot fi aduse dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 5/2018 şi Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 21 septembrie 2018 (Decizia nr. 35/2018), prin care se arată că „pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate «bunuri» din această perspectivă” (paragraful 78). Or, nu doar că aceste drepturi nu au fost recunoscute de legiuitor, ci, dimpotrivă, s-a renunţat la recunoaşterea acestora prin Legea-cadru nr. 153/2017, fapt ce are ca efect stingerea lor definitivă la data de 1 iulie 2017. Ca atare, reluarea, la finalul anului 2017, printr-un act normativ distinct, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, a dispoziţiei legale potrivit căreia: „În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă” nu reprezintă altceva decât o preluare reflexă, automată de către legiuitor a unor norme similare din anii anteriori, prin ignorarea situaţiei juridice noi create ca urmare a apariţiei Legii-cadru nr. 153/2017, lege ce nu mai prevedea acordarea acestor drepturi. Ca urmare, nu se poate reţine că art. 11 ar avea efecte similare cu cele din anii precedenţi, şi anume suspendarea exerciţiului unor drepturi, cu consecinţa prematurităţii acţiunilor, câtă vreme aceste drepturi nu mai au niciun fundament legal, consecinţa fiind aceea a respingerii ca nefondate a acţiunilor. b) Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 suspendă acordarea ajutoarelor sau indemnizaţiilor ce se cuveneau persoanelor cărora le-au încetat raporturile de serviciu şi îndeplineau condiţiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 118/2010), având în vedere că în perioada vizată a existat acest drept, fiind suspendat doar exerciţiul său. În acest sens pot fi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 16/2015, potrivit cărora: „din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept”. Ca atare, abrogarea acestor drepturi prin art. 44 din Legea- cadru nr. 153/2017 va produce efecte doar asupra drepturilor persoanelor ale căror raporturi de muncă vor înceta după intrarea în vigoare a legii, neputând însă produce efecte juridice asupra drepturilor născute anterior, sub imperiul Legii nr. 118/2010, drepturi ce rămân aşadar în fiinţă, fiind suspendat doar exerciţiul acestora, consecinţa fiind aceea a prematurităţii acţiunilor. c) Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate constitui temei pentru suspendarea în continuare a drepturilor, întrucât aceasta nu poate supravieţui abrogării normei pe care o suspenda. Ca atare, dreptul la acţiune pentru plata ajutoarelor sub forma salariilor compensatorii acordate cu ocazia pensionarii, în baza art. 20 alin. (1) şi (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, a devenit actual la data de 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor mai sus indicate. În sprijinul acestei interpretări, susţinute de către apelantul- pârât, sunt aduse argumente din considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. XXIII/2005, potrivit cărora: „neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţie (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate consideră că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.” 4. Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, deciziile anterioare, la care s-a făcut referire, neavând dezlegări sub aspectul problemei de drept nou-apărute, ce formează obiectul sesizării, generate de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017. De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 5/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis acest fapt în mod expres, arătând că: „97. Totodată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 (care a intrat în vigoare la data de 7 decembrie 2017) a dispus că, în anul 2018, nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori trecerea în rezervă (art. 11), însă, este de menţionat că efectele acestor ultime modificări legislative nu au putut fi analizate de instanţele ce au pronunţat soluţiile ataşate recursului în interesul legii, întrucât abrogarea Legii- cadru nr. 284/2010 şi adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 au intervenit la o dată ulterioară şi nu au fost evidenţiate hotărâri care să valorifice noul cadru legislativ.” Or, chestiunea ce face obiectul prezentei cauze vizează exact efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în condiţiile abrogării anterioare a drepturilor litigioase. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta-reclamantă a susţinut următoarele: Exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat în perioada 2011-2017 printr-o serie de acte normative succesive. La data de 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, act normativ care nu mai reglementează nicio dispoziţie cu privire la plata ajutoarelor sub forma salariilor compensatorii acordate cu ocazia pensionării, aşa cum erau acestea prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, şi care abrogă expres vechea legislaţie privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, care suspendă plata ajutoarelor pentru anul 2018, nu poate supravieţui şi nu poate produce efecte ulterior abrogării normei a cărei aplicabilitate o suspendă, aspect care rezultă atât din tehnica legislativă, cât şi din Decizia nr. XXIII/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite. Efectul produs de actele normative de suspendare trebuie limitat numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. Decizia nr. XXIII/2005 este pe deplin aplicabilă acţiunilor având ca obiect plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, introduse în anul 2018, deoarece, în considerentele deciziei a fost analizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie posibilitatea ca o normă care suspendă aplicarea unei dispoziţii legale să mai rămână în vigoare şi după abrogarea normei legale a cărei aplicabilitate o suspendă, instanţa supremă stabilind că acest lucru este inadmisibil. Astfel, problema de drept este aceea de a se stabili în ce măsură prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 mai poate fi suspendată aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010, care a fost abrogată la data de 1 iulie 2017 prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la faptul că actul normativ de suspendare a intrat în vigoare ulterior abrogării legii a cărei aplicabilitate o suspendă. Mai mult, atât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, care suspendă exerciţiul drepturilor pentru anul 2015, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, care suspendă exerciţiul drepturilor pentru anul 2016, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017), care suspendă exerciţiul drepturilor pentru anul 2017, îşi produc efectele numai asupra drepturilor născute prin pensionare în anul în care aceste acte normative au avut aplicabilitate. O interpretare contrară, în sensul reţinerii unei suspendări continue a acordării acestui tip de ajutor, ca urmare a actelor normative speciale adoptate anual în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, nu poate fi reţinută, pe de o parte, pentru că fiecare act normativ care a suspendat aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementau ajutorul de natura celui în litigiu a avut o aplicabilitate limitată în timp, producând efecte doar asupra drepturilor născute în perioada sa de aplicabilitate, iar, pe de altă parte, pentru că o astfel de interpretare, ce ar echivala cu o suspendare sine die, ar afecta chiar substanţa dreptului, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko contra Ucrainei şi Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României). Apelanta-reclamantă a apreciat ca fiind relevante şi deciziile nr. 16/2015 şi nr. 5/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, Decizia nr. 5/2018 este aplicabilă numai în cazul acţiunilor introduse în intervalul 2011-2017, aflate sub imperiul dispoziţiilor legale din acea perioadă, excepţie făcând Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, care nu mai poate suspenda exerciţiul drepturilor prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, motiv pentru care decizia menţionată nu este aplicabilă acţiunilor introduse pe rolul instanţelor de judecată în anul 2018, acestea urmând a fi soluţionate cu respectarea Deciziei nr. XXIII/2005. În concluzie, chestiunea de drept adusă în atenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie dezlegată în sensul că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate suspenda exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, abrogată la data de 1 iulie 2017, prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la dispoziţiile Deciziei nr. XXIII/2005 şi la dispoziţiile art. 58 şi 66 din Legea nr. 24/2000, pentru personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, trecuţi în rezervă sau direct în retragere, respectiv ale căror raporturi de serviciu au încetat cu drept la pensie în anii 2015, 2016 şi 2017.

Punctul de vedere al Ministerului Apărării Naţionale În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererii, apreciază că întrebarea ce constituie obiectul solicitării de dezlegare a unei chestiuni de drept depăşeşte limitele impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Astfel, art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu face trimitere la art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, lege abrogată la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ci stabileşte strict că: „(1) În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.” Or, apelanta-reclamantă, prin modul de formulare a întrebării, tinde la a solicita o interpretare din partea instanţei sesizate în sensul neaplicării unui articol de lege, nu în sensul modului de punere în aplicare şi a consecinţelor acestuia, raportat la suspendarea exercitării dreptului de a i se acorda aceste ajutoare băneşti în anul 2018. Atât timp cât art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu a fost declarat neconstituţional, acesta îşi păstrează valabilitatea şi aplicabilitatea obligatorie, fiind de strictă interpretare, erga omnes. În acest sens, interpretarea corectă ce trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă şi clar precizată de legiuitor. Pe de altă parte, nici condiţia noutăţii nu este îndeplinită, deoarece există deja o jurisprudenţă în materie, iar în acest context nu a apărut niciun element nou şi nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă. Problema de drept generată de aplicarea dispoziţiilor legale invocate în sesizare nu este nouă, existând trei hotărâri ale instanţei supreme, pronunţate în cadrul mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, hotărâri prin care problema de drept în discuţie a fost dezlegată în interpretarea şi aplicarea unei dispoziţii legale anterioare cu conţinut similar. Mai mult, apelanta-reclamantă, prin cererea de sesizare, critică de fapt soluţia pronunţată de instanţa de fond, critici ce sunt soluţionate de instanţa de apel, nu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În ceea ce priveşte Decizia nr. XXIII/2005, apreciază că nu este aplicabilă în prezenta cauză. Din cuprinsul respectivei decizii rezultă că problema de drept supusă dezlegării vizează perioada pentru care se poate acorda dreptul la prima de concediu de odihnă, în condiţiile în care acordarea acestui drept a fost suspendată atât în anii 2001-2002 (pe toată perioada în care dreptul a fost prevăzut), cât şi pentru anii 2003-2004, perioadă ulterioară abrogării actului normativ care a instituit dreptul, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, aprobată cu modificări prin Legea nr. 334/2001. Cât priveşte dispoziţiile art. 66 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 24/2000, acestea fac referire expresă la suspendarea unui act normativ printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de un nivel superior, iar prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării. Astfel, actele normative succesive de suspendare a dreptului apelantei-reclamante au fost emise în deplină conformitate cu prevederile Legii nr. 24/2000, fiind de acelaşi nivel cu Legea- cadru nr. 284/2010, iar prelungirea suspendării a făcut obiectul unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data suspendării (Legea nr. 80/2018 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene). Mai mult, contrar afirmaţiilor apelantei-reclamante, suspendarea acţionează, prin efectele art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, şi în anul 2018, iar considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitoare la neactualitatea dreptului, ca efect al suspendării, sunt perfect valabile şi în prezent. Or, atât timp cât art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu a fost declarat neconstituţional, acesta îşi păstrează aplicabilitatea obligatorie. De asemenea, măsurile bugetare stabilite atât în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017), pentru anul 2017, cât şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, pentru anul 2018, sunt în vigoare, deoarece actele normative care le-au stabilit nu au fost abrogate. În acest sens observă că motivarea apelantei-reclamante tinde la nerespectarea legii, întrucât normele legislative privind suspendarea acestui drept pentru anii 2017-2018 sunt obligatorii şi de strictă interpretare, inclusiv pentru instanţele de judecată, având în vedere şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-reclamantă a depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, apreciind că sesizarea este admisibilă şi că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate suspenda exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010.

Apelantul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a depus, prin Direcţia generală juridică, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, susţinând inadmisibilitatea sesizării pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 704/117/2018 împărtăşeşte opinia potrivit căreia art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate constitui fundament juridic pentru a justifica existenţa unor drepturi care au fost abrogate, pentru a se putea concluziona că suspendarea exerciţiului acestora va opera şi pentru anul 2018. Relevante sunt în acest sens argumentele dezvoltate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 5/2018, unde se arată că: „94. Analizând circumstanţele specifice ale instituirii acestor drepturi, se consideră că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate «bunuri» din această perspectivă. 95. În condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017, inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi. 96. Această concluzie se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate. (…) 98. Chiar dacă, în întreaga perioadă în care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie de jurisprudenţă nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor.” Or, câtă vreme aceste drepturi nu au existat în patrimoniul beneficiarilor în perioada anterioară datei de 1 iulie 2017, iar aceştia nu au avut nici măcar o speranţă legitimă care să le justifice o protecţie juridică a drepturilor, cu atât mai puţin nu se poate reţine că un astfel de „bun” a putut supravieţui abrogării sale, pentru ca exerciţiul său să poată fi suspendat printr-un act normativ ulterior, respectiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, art. 11 fiind consecinţa unei necorelări legislative ce nu poate renaşte sau consolida drepturi ce nu au existat în substanţa lor în trecut şi nici nu mai sunt prevăzute de vreun cadru legal în prezent. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj – instanţa de trimitere a comunicat că la nivelul completurilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul Curţii există practică unitară, soluţiile pronunţate fiind în sensul aprecierii cererilor privind acordarea ajutoarelor la trecerea în rezervă, înregistrate după data de 1 iulie 2017, moment ce a marcat abrogarea Legii- cadru nr. 284/2010, şi inclusiv în anul 2018, ca fiind prematur formulate. S-au depus deciziile nr. 986/A din 6 septembrie 2018, nr. 1.780/A din 5 decembrie 2018, nr. 1.792/A din 5 decembrie 2018, nr. 1.841/A din 11 decembrie 2018 şi nr. 1.901/A din 14 decembrie 2018 ale Curţii de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale. La nivelul Tribunalului Cluj au fost pronunţate soluţii atât în sensul respingerii acestor acţiuni ca fiind prematur formulate, cât şi în sensul respingerii ca neîntemeiate, însă în prezent s-a însuşit opinia majoritară potrivit căreia asemenea cereri sunt prematur formulate. În sensul orientării majoritare s-a depus Sentinţa nr. 2.721 din 5 octombrie 2018 a Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, aflată în calea de atac. În sensul orientării minoritare s-a depus Sentinţa nr. 2.598 din 26 septembrie 2018 a Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, care a fost schimbată în calea de atac, iar acţiunea a fost respinsă ca prematur introdusă.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară Curtea de Apel Braşov a comunicat că până la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 10 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 28 iunie 2018, care a stabilit că litigiile în care se pune problema de drept din cauza de faţă sunt date în competenţa instanţelor de contencios administrativ, în cauzele înregistrate în apel pe rolul Secţiei civile a Curţii, s-a conturat practica unitară de respingere ca prematură a unor astfel de acţiuni, interpretându-se că exerciţiul acestor drepturi a fost suspendat şi pentru anul 2018 prin dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, relevante fiind şi considerentele Deciziei nr. 5/2018. Au fost ataşate deciziile nr. 568/Ap din 26 aprilie 2018, nr. 1.320/ap din 24 septembrie 2018 şi nr. 1.227/ap din 13 septembrie 2018. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că la nivelul Secţiei a VII-a litigii de muncă şi asigurări sociale s-a conturat opinia potrivit căreia sunt în continuare premature cererile, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. Tribunalul Bucureşti a menţionat că, în continuare, pot fi considerate suspendate ajutoarele/indemnizaţiile de ieşire la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu sau trecere în rezervă, ulterior datei de 1 iulie 2017. Tribunalul Ilfov a apreciat că norma a cărei interpretare se solicită nu poate fi considerată ca recunoscând din nou acest drept, concomitent cu suspendarea lui în anul 2018, în contextul în care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost abrogată prin Legea- cadru nr. 153/2017, iar noua lege a salarizării nu a mai preluat dispoziţia anterioară. De asemenea, trebuie ţinut cont şi de obiectul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. Prin urmare, intenţia legiuitorului nu a fost de a recunoaşte din nou aceste drepturi, noua reglementare fiind rezultatul unei necorelări legislative. La Tribunalul Teleorman practica este în sensul respingerii ca premature a acestor acţiuni. Judecătorii Tribunalului Giurgiu au un punct de vedere unitar, î