Decizia nr. 21 din 20 mai 2019

Prin Încheierea din 27 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.865/118/2015*, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 trebuie interpretate în sensul că permit instanţei de drept comun, sesizate de o persoană cu privire la care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că a fost supusă unei discriminări prin concediere, să dispună restabilirea situaţiei anterioare discriminării în sensul reintegrării în funcţia deţinută anterior concedierii şi anularea deciziei de concediere, chiar şi atunci când această decizie a fost contestată anterior, potrivit procedurii speciale prevăzute de Codul muncii, iar contestaţia a fost respinsă ca urmare a constatării existenţei unei cauze reale şi serioase a concedierii sau, într-o astfel de situaţie, este posibilă numai acordarea unor despăgubiri”.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 6 februarie 2019, sub nr. 410/1/2019. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.” III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000: Art. 27. – (1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxa judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului […].

Codul muncii, republicat: Art. 78. – Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută. Art. 79. – În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere. Art. 80. – (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. (2) La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. (3) În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. […] Art. 266. – Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod. Art. 267. – Pot fi părţi în conflictele de muncă: a) salariaţii, precum şi orice altă persoana titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă; b) angajatorii – persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod; c) sindicatele şi patronatele; d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedura civilă. Art. 268. – (1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă; b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinară; c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator; d) pe toata durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia; e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. (2) În toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului. Competenţa materială şi teritorială Art. 269. – (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi. Art. 270. – Reguli speciale de procedură Cauzele prevăzute la art. 266 sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbrul judiciar. Art. 271. – (1) Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgenţă. (2) Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile. (3) Procedura de citare a părţilor se consideră legal îndeplinită dacă se realizează cu cel puţin 24 de ore înainte de termenul de judecată. Art. 272. – Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat sa depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare. Art. 273. – Administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgenţă, instanţa fiind în drept să decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia. Art. 274. – Hotărârile pronunţate în fond sunt definitive si executorii de drept. Art. 275. – Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu prevederile Codului de procedură civilă. IV. Expunerea succintă a procesului Litigiul înregistrat pe rolul instanţei specializate în materia conflictelor de muncă

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa cu nr. 572/118/2014, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta B, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună anularea Deciziei de concediere nr. 341 din 30 decembrie 2013 şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat, reactualizate până la data reintegrării efective.

Reclamanta a învederat că motivul invocat de pârâtă, cel al reducerii numărului de personal, nu este unul real, iar adevăratul motiv al concedierii a fost legat de calitatea acesteia de reclamantă într-un dosar având ca obiect plata sporului de vechime, concluzionând că desfiinţarea postului ocupat nu a avut o cauză reală şi serioasă, ci a fost întemeiată pe motive discriminatorii legate de persoana salariatului, în condiţiile în care societatea pârâtă a efectuat angajări şi a înfiinţat posturi pe care nu le-a propus celor concediaţi.

Tribunalul Constanţa, prin Sentinţa civilă nr. 1.576 din 2 iulie 2014, a admis acţiunea, a anulat Decizia de concediere nr. 341 din 31 decembrie 2013 emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei în postul anterior ocupat şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi cuvenite de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 506/CM din 10 decembrie 2014, a admis apelul formulat de pârâta B şi a schimbat, în tot, sentinţa apelată în sensul că a respins cererea ca nefondată. S-a reţinut, în esenţă, că decizia de concediere a reclamantei a fost efectivă, având o cauză reală şi serioasă, fiind impusă de reorganizarea internă a activităţii, respectiv centralizarea activităţii şi comasarea de responsabilităţi. Decizia de reorganizare a activităţii şi oportunitatea desfiinţării unor posturi sunt atributul exclusiv al consiliului de administraţie, care poartă responsabilitatea asigurării eficienţei şi rentabilităţii economice a societăţii, ce nu pot fi cenzurate de către instanţă, care poate doar să verifice dacă punerea în aplicare a acestor măsuri este efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale. Litigiul înregistrat pe rolul instanţei de contencios administrativ

Reclamanta a formulat, în paralel cu contestaţia împotriva deciziei de concediere, o petiţie la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, reclamând discriminarea la care a fost supusă prin concedierea dispusă (aceeaşi măsură contestată în faţa instanţei specializate în materia conflictelor de muncă, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 572/118/2014 înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa).

Prin Hotărârea nr. 15 din 14 ianuarie 2015, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a stabilit că desfiinţarea posturilor angajaţilor care au fost iniţiatorii unor procese împotriva societăţii reclamate reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, aplicând o amendă de 10.000 lei pentru B.

Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost contestată de către B, acţiunea fiind respinsă prin Sentinţa civilă nr. 100 din 19 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 853/2/2015, definitivă prin Decizia civilă nr. 2.046 din 18 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a respingerii recursului declarat de B. În soluţionarea recursului, instanţa supremă a reţinut că nu prezintă relevanţă faptul că angajatorul nu avea obligaţia de a propune salariaţilor locuri de muncă vacante, întrucât ceea ce s-a analizat de către intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost cauza disponibilizării petenţilor din punctul de vedere al criteriilor discriminării şi ale elementelor constitutive ale contravenţiei prevăzute de art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care permite efectuarea unei astfel de analize în cazul încetării raporturilor de muncă. Desfiinţarea unor posturi şi menţinerea altor posturi reprezintă o diferenţiere, întrucât se bazează pe comparaţia dintre persoane aflate în situaţii comparabile, potrivit prevederilor art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Criteriul diferenţierii a constat în calitatea intimaţilor de reclamanţi în cadrul conflictelor de muncă declanşate împotriva angajatorului, iar prin concedierea acestor salariaţi a fost adusă atingere dreptului la muncă, drept garantat de prevederile art. 44 din Constituţia României. S-a mai arătat că prima instanţă nu s-a rezumat în a prelua, în mod subiectiv, doar apărările formulate de pârât şi de către intervenienţi, ci a realizat o corectă interpretare a probelor administrate în cauză, iar faptul că procesele colective au fost câştigate, în final, de către societatea recurentă nu prezintă relevanţă, întrucât aspectele avute în vedere au constat în analiza existenţei unei cauze discriminatorii ce a stat la baza concedierii celor trei salariaţi intimaţi, identificate ca fiind calitatea acestora de iniţiatori ai conflictelor de muncă, şi nu în pierderea sau câştigarea respectivelor procese. Litigiul în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa cu nr. 4.865/118/2015*, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, ca, în temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, să se dispună obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu toate drepturile salariale, indexate şi majorate ca urmare a concedierii sale prin Decizia nr. 341 din 31 decembrie 2013, şi până la încetarea discriminării, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală şi restabilirea situaţiei anterioare, prin anularea acestei decizii şi reintegrarea în muncă, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că nu există identitate de cauză între acţiunea ce a avut ca obiect constatarea nelegalităţii deciziei de concediere şi cea întemeiată pe dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, iar desfiinţarea posturilor de către pârâta B a reprezentat o discriminare, vizând persoanele iniţiatoare ale unor ample procese contra societăţii angajatoare, aşa cum a reţinut şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin Hotărârea nr. 1 din 14 ianuarie 2015.

Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.713 din 26 iunie 2018, a admis acţiunea formulată, a anulat Decizia de concediere nr. 341 din 31 decembrie 2013 emisă de pârâtă, a dispus reintegrarea reclamantei în postul anterior ocupat şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi cuvenite, de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală la data plăţii efective.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta B, susţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 506/CM din 10 decembrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, prin care s-a stabilit că decizia de concediere este legală.

În cadrul soluţionării apelului, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa de sesizare a arătat că paralelismul celor două hotărâri judecătoreşti impune lămurirea modului de interpretare şi aplicare a art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

Astfel, pe de-o parte, instanţa specializată în materia conflictelor de muncă a statuat că decizia de concediere emisă a avut o cauză reală şi serioasă, determinată de desfiinţarea efectivă a locului de muncă, şi nu din motive care să aibă legătură cu persoana reclamantei, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 65 din Codul muncii.

Pe de altă parte, instanţa de contencios administrativ a reţinut că măsura reorganizării nu a fost reală şi transparentă, ci a avut la bază un criteriu discriminatoriu, constând în înlăturarea unor angajaţi, iniţiatori ai unor procese împotriva societăţii angajatoare. Pronunţarea unei hotărâri, în sensul legalităţii măsurii de concediere, nu reprezintă un impediment pentru constatarea săvârşirii contravenţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

Curtea de Apel Constanţa a considerat că este imposibil de conciliat două hotărâri judecătoreşti cu privire la împrejurări care se exclud reciproc. A relevat instanţa de apel că, faţă de formularea deficitară a art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care se referă la anularea situaţiei create prin discriminare, deşi nulitatea este o sancţiune care afectează actele juridice, nu situaţiile de fapt, se pune problema dacă, într-o astfel de situaţie, pentru a asigura şi autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate, acest text de lege ar presupune doar acordarea de despăgubiri sau, în plus, reintegrarea în funcţia deţinută anterior, pentru viitor, dar fără anularea deciziei de concediere sau, în plus, şi anularea deciziei de concediere. Faţă de aceste aspecte, instanţa de sesizare a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 trebuie interpretate în sensul că permit instanţei de drept comun, sesizate de o persoană cu privire la care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că a fost supusă unei discriminări prin concediere, să dispună restabilirea situaţiei anterioare discriminării în sensul reintegrării în funcţia deţinută anterior concedierii şi anularea deciziei de concediere, chiar şi atunci când această decizie a fost contestată anterior, potrivit procedurii speciale prevăzute de Codul muncii, iar contestaţia a fost respinsă ca urmare a constatării existenţei unei cauze reale şi serioase a concedierii sau, într-o astfel de situaţie, este posibilă numai acordarea unor despăgubiri”. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a considerat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, subliniind faptul că textul invocat se referă la orice persoană care se consideră discriminată. Or, în cauză există o hotărâre definitivă de discriminare în acest sens, iar textul de lege specifică modalitatea în care poate fi repusă partea în situaţia anterioară.

Pârâta a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Alba Iulia, Cluj, Constanţa (cu excepţia dosarului în care s-a formulat sesizarea), Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Suceava şi Timişoara nu au identificat jurisprudenţă relevantă şi nu au comunicat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

La nivelul Curţii de Apel Bacău, opinia exprimată de Tribunalul Bacău – Secţia I civilă a fost în sensul că, deşi nu se poate pune problema autorităţii de lucru judecat în cererea de drept comun întemeiată pe Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, fiind vorba de o altă cauză a acţiunii, o nouă acţiune în anularea deciziei de concediere, cu consecinţa reintegrării în funcţie, nu s-ar putea analiza pe fond, fiind tardivă. Pe de altă parte, invocarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 nu poate determina analizarea, pe fond, a cererii de către instanţa de drept comun, fără aplicarea dispoziţiilor Codului muncii, inclusiv în ceea ce priveşte termenul de formulare a contestaţiei; în caz contrar, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, o astfel de acţiune ar fi inadmisibilă. Asistenţii judiciari din cadrul Secţiei I civile şi de contencios administrativ a Tribunalului Neamţ au considerat că este posibilă numai acordarea unor despăgubiri persoanei cu privire la care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că a fost supusă unei discriminări prin concediere.

Curtea de Apel Braşov, în raport cu datele speţei, a opinat în sensul posibilităţii acordării doar a despăgubirilor egale cu drepturile salariale indexate cuvenite fostului angajat, de la data concedierii şi până la data soluţionării definitive a litigiului de muncă având ca obiect contestaţia la decizia de concediere. S-a considerat că nu poate fi dispusă şi reintegrarea pe postul avut anterior, întrucât această măsură a fost soluţionată definitiv, cu putere de lucru judecat, de către instanţele anterioare, în cadrul litigiului de muncă, rezultând, din considerentele deciziei Curţii de Apel Constanţa, că măsura concedierii a fost calificată ca fiind reală şi serioasă, iar această calificare dată de instanţă în procedura specială prevăzută de Codul muncii nu a fost ignorată nici de instanţa de contencios administrativ, care a soluţionat contestaţia împotriva deciziei adoptate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Singura breşă pe care instanţa de contencios administrativ a identificat-o în hotărârea Curţii de Apel Constanţa, în litigiul de muncă, pentru care a considerat că nu operează puterea lucrului judecat, a fost aceea a lipsei argumentelor privind înlăturarea susţinerilor contestatoarei referitoare la discriminare, deşi se putea interpreta că, odată constatată concedierea ca reală şi serioasă, este înlăturată şi discriminarea ca motiv al unei concedieri nelegale. În consecinţă, nu mai poate fi repusă în discuţie reintegrarea, ca măsură reparatorie a discriminării produse prin concediere.

Punctul de vedere exprimat de magistraţii din cadrul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti a fost în sensul că, dacă discriminarea nu a fost invocată, ca temei de anulare a deciziei de concediere, în cuprinsul cererii de chemare în judecată sau pe calea unei precizări/completări, instanţa de fond şi, apoi, cea de recurs nu aveau a analiza acest aspect. La nivelul Tribunalului Ialomiţa, opinia majoritară exprimată a fost în sensul că prevederile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 trebuie interpretate în sensul că nu permit instanţei de drept comun, sesizate de o persoană cu privire la care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că a fost supusă unei discriminări prin concediere, să dispună restabilirea situaţiei anterioare discriminării în sensul reintegrării în funcţia deţinută anterior concedierii şi anularea deciziei de concediere, în ipoteza în care decizia a fost contestată anterior, potrivit procedurii speciale prevăzute de Codul muncii, iar contestaţia a fost respinsă ca urmare a constatării existenţei unei cauze reale şi serioase a concedierii. S-a apreciat că într-o astfel de situaţie nu este posibilă nici acordarea unor despăgubiri, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate de instanţa specializată în litigii de muncă. În susţinerea acestei opinii s-au avut în vedere dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care prevăd că „persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului”. Din interpretarea acestui text reiese că persoana care se consideră discriminată are deschisă calea acţiunii pentru sancţionarea discriminării „în condiţiile dreptului comun”, putând opta, în sensul legii, pentru angajarea răspunderii civile (în vederea înlăturării consecinţelor discriminării), fie pe calea unei acţiuni în daune („o cerere pentru acordarea de despăgubiri”) şi/sau în obligaţie de a face („. . . şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare”). Cele două mijloace corespunzătoare celor două tipuri de acţiuni prin care se asigură repararea prejudiciului provocat de un comportament discriminatoriu au regimul unor capete de cerere principale, având un caracter autonom, instanţa de judecată putând fi învestită cu ambele sau doar cu una dintre solicitări. Însă, în speţa prezentată, în litigiul desfăşurat în faţa instanţei specializate în conflicte de muncă, în temeiul art. 65 din Codul muncii, aceasta a avut de verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text legal, respectiv: concedierea să fie determinată de desfiinţarea locului de muncă, caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă şi cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă. Or, cum reiese din cuprinsul încheierii de trimitere, instanţa specializată a reţinut, printr-o decizie cu caracter definitiv, că desfiinţarea locului de muncă a îndeplinit aceste criterii, deşi reclamanta a invocat inclusiv faptul că nu a existat o cauză reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă şi aceasta nu a fost nici efectivă, fiind determinată, în realitate, de un tratament discriminatoriu. Prin Decizia nr. 10/2016 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 5 iulie 2016, la paragraful 37 s-a reţinut că „rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existenţa unei căi în justiţie pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relaţiile sociale aparţinând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă cărora le va fi supusă acţiunea, cât şi în ceea ce priveşte instanţa competentă”. Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale”. Aşadar, având în vedere principiul electa una via non datur recursus ad alteram, conform căruia, după ce o cale a fost aleasă, nu este admis să se recurgă la alta (tocmai pentru a preîntâmpina pronunţarea unor hotărârii contradictorii), s-a considerat că, de vreme ce, în procedura desfăşurată în faţa instanţei de litigii de muncă, s-a stabilit, în mod definitiv, caracterul legal şi temeinic al concedierii, reclamanta nu poate recurge şi la procedura de drept comun pentru a obţine anularea concedierii şi plata despăgubirilor, constând în plata drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi cuvenite de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare. Aceasta, pentru că dovedirea existenţei unui tratament discriminatoriu, care se manifestă prin concedierea angajatului, motivată formal prin desfiinţarea locului de muncă pentru motive obiective, face, în mod necesar, ca respectiva concediere să nu îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 65 din Codul muncii, aspect ce poate fi analizat în cadrul contestaţiei împotriva deciziei de concediere. În cadrul Tribunalului Ilfov s-a apreciat că, în situaţia analizată de instanţa de trimitere, este posibilă doar acordarea de despăgubiri, nu şi restabilirea situaţiei anterioare în sensul reintegrării în funcţia deţinută anterior concedierii şi anularea deciziei de concediere, pentru a se da eficienţă autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate în litigiul derulat conform procedurii speciale de contestare, întemeiate pe Codul muncii. La nivelul Secţiei civile din cadrul Tribunalului Giurgiu, punctul de vedere exprimat a fost în acord cu interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10/2016 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii. S-a mai relevat că, pentru contestarea unei decizii de concediere există o procedură specială de contestare, contestaţia fiind supusă termenelor prevăzute de art. 268 lit. a) din Codul muncii şi art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 şi, fiind vorba de o decizie de concediere emisă în temeiul art. 65 din Codul muncii, instanţa va avea de verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste prevederi legale, respectiv să fie determinată de desfiinţarea locului de muncă, caracterul efectiv al desfiinţării locului de muncă, cauza reală şi serioasă a desfiinţării locului de muncă. Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare în condiţiile dreptului comun, înţelegând, prin aceasta, în faţa instanţei de drept comun, respectiv aceea civilă, ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială şi în legătură cu drepturi subiective a căror protecţie se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, potrivit regulilor instituite pentru acestea, care se vor aplica cu întâietate. În aprecierea acestei situaţii, trebuie avut în vedere, în primul rând, aspectul că sesizarea instanţei de judecată pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare poate avea loc şi la solicitarea persoanei care deţine deja o hotărâre a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, de constatare a existenţei/săvârşirii faptei ilicite discriminatorii, caz în care instanţa astfel învestită va efectua cercetarea judecătorească – pornind de la premisa existenţei şi dovedirii caracterului discriminatoriu al faptei acuzate – exclusiv în vederea dimensionării prejudiciului şi a determinării măsurilor adecvate pentru restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare. Instanţa, astfel învestită cu soluţionarea unui litigiu de muncă, poate evalua consecinţele unui act de discriminare, odată constatat de către organul abilitat de lege, prin înlăturarea efectelor produse pe planul raporturilor de muncă, cu condiţia ca instanţa să fie învestită şi cu o astfel de situaţie, cadrul procesual nefiind limitat la verificarea legalităţii şi temeiniciei concedierii, ci şi la consecinţele actului de discriminare.

La nivelul Curţii de Apel Ploieşti, opinia Tribunalului Buzău este în sensul că într-o astfel de situaţie este posibilă acordarea unor despăgubiri, deoarece se solicită repararea unei discriminări, motivul concedierii fiind analizat anterior, cu putere de lucru judecat, de o instanţă independentă şi imparţială.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 353/C/467/III-5/2019 din 19 martie 2019, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se identifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (1)-(3) şi (11), art. 6 şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. În acelaşi sens a fost pronunţată şi Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 5 iulie 2016, a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale. IX. Punctul de vedere exprimat de către judecătorii- raportori asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv cea a noutăţii şi a nestatuării asupra chestiunii de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.I. Admisibilitatea sesizării

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; c) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; d) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea, pe fond, a cauzei în curs de judecată; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza condiţiilor esenţiale pentru admisibilitatea sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Constanţa, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea unui conflict de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 62/2011), art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Hotărârea supusă apelului în litigiul pendinte este pronunţată de un complet specializat pentru soluţionarea, în primă instanţă, a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, constituit dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Din considerentele acestei hotărâri rezultă că învestirea tribunalului – completul specializat pentru soluţionarea cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale s-a realizat în temeiul unei hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, prin care s-a rezolvat conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Constanţa şi Tribunalul Constanţa, stabilindu-se că acţiunea în despăgubiri, pentru repararea pagubei pricinuite prin pretinsa faptă discriminatorie, săvârşită în cadrul unui raport de muncă şi pentru restabilirea situaţiei anterioare, nu poate fi eliminată din sfera normelor speciale care reglementează conflictele de muncă.

Aceste precizări sunt necesare, întrucât încheierea de sesizare nu cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea, pe fond, a cauzei pendinte este îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluţia pe fond depinde de aplicarea prevederilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun o serie de precizări.

Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014), în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul acestei instanţe, sesizate cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Îndeplinirea condiţiei noutăţii chestiunii de drept trebuie raportată la scopul declanşării mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, ce rezidă în preîntâmpinarea apariţiei unei practici neunitare la nivelul instanţelor judecătoreşti (control a priori) şi, totodată, trebuie pusă în legătură cu celelalte condiţii de admisibilitate, în special cu cerinţa ca problema de drept să nu fi fost tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie de speţă sau de principiu, pronunţată într-un recurs în interesul legii sau într-o hotărâre prealabilă.

Sub acest din urmă aspect, într-o orientare doctrinară s-a interpretat această cerinţă şi mai restrictiv, în sensul că nu există element de noutate atunci când instanţa supremă s-a pronunţat printr-o decizie în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă.

Aşadar, trebuie observat, în legătură cu cerinţa noutăţii chestiunii de drept, dacă aceasta a făcut sau nu obiectul judecăţii instanţei supreme, întrucât hotărârile pronunţate reprezintă repere jurisprudenţiale de interpretare, cu valoare obligatorie pentru celelalte instanţe.

Din verificările efectuate, în legătură cu chestiunea de drept analizată, se constată că a existat o jurisprudenţă neunitară, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, sub aspectul stabilirii instanţei competente să soluţioneze acţiunile pentru repararea prejudiciilor pretinse de persoanele care se consideră discriminate, formulate în temeiul acestor prevederi legale.

Divergenţa de jurisprudenţă a fost rezolvată pe calea recursului în interesul legii.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 10/2016, prin care a stabilit, cu efect obligatoriu de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale”.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia unificării jurisprudenţei, pe calea pronunţării unui recurs în interesul legii, sunt acte jurisdicţionale cu forţă obligatorie, atât în ceea ce priveşte considerentele, cât şi dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează şi explică soluţia adoptată în limitele atribuţiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea Decizia Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 34 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017).

Prin Decizia nr. 10/2016, pronunţată de instanţa supremă – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a lămurit problema interpretării şi aplicării aceloraşi prevederi legale care fac obiectul prezentei sesizări, sub aspectul determinării instanţei competente material să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare.

Atât considerentele, cât şi dispozitivul acestei decizii sunt apte să furnizeze un răspuns edificator şi util pentru întrebarea adresată de instanţa de trimitere.

În acest sens prezintă relevanţă mai multe considerente decisive, care sprijină şi explicitează dispozitivul Deciziei nr. 10/2016, pronunţată în recursul în interesul legii, după cum se va reliefa în continuare.

În cuprinsul paragrafului 37 s-a arătat că „rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existenţa unei căi în justiţie pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relaţiile sociale aparţinând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă cărora le va fi supusă acţiunea, cât şi în ceea ce priveşte instanţa competentă”.

Prin considerentul reţinut în paragraful 29 se arată că „formularea unei cereri de chemare în judecată «potrivit dreptului comun» de către persoana care se consideră discriminată, semnifică – în termenii art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 – posibilitatea de a sesiza instanţa judecătorească în mod direct şi necondiţionat de parcurgerea prealabilă a unor proceduri, de sesizarea altor organisme (spre exemplu, de sesizarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării) ori de respectarea unor termene speciale [altele decât cele din dreptul comun, după cum se arată prin alin. (2) al art. 27 din acelaşi act normativ, cu trimitere la termenul general de prescripţie de 3 ani]”.

În continuare, la paragraful 30, se explicitează sintagma „potrivit dreptului comun”, statuându-se, în contextul dat, că aceasta „semnifică, inclusiv aspectul că, de regulă, dar nu în mod necesar şi absolut, instanţa sesizată va fi cea de drept comun, respectiv cea civilă”.

În privinţa chestiunii de drept evidenţiate în cuprinsul întrebării, referitoare la posibilitatea instanţei de drept comun de a restabili situaţia anterioară discriminării, prin anularea deciziei de concediere şi reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii, relevant este paragraful 31, prin care s-a reţinut că „Ori de câte ori (…) actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancţionare se urmăreşte intră în sfera ori a fost săvârşit în raporturile juridice care aparţin altor domenii/ramuri ale dreptului – dreptului muncii şi asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptului concurenţei etc. – şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în condiţiile unor legi speciale, în faţa unor jurisdicţii speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, aşadar în condiţiile acestora şi în faţa jurisdicţiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în faţa unor instanţe cu competenţă materială specială, derogatorie de la dreptul comun”.

Faţă de cele mai sus expuse rezultă că problema de drept din cuprinsul întrebării prealabile a fost tratată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10/2016, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Este de remarcat faptul că, prin întrebarea formulată, instanţa de trimitere a solicitat să se lămurească dacă se poate solicita, pe calea dreptului comun, în temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, anularea deciziei de concediere şi restabilirea situaţiei anterioare, în condiţiile în care există o hotărâre definitivă prin care s-a stabilit că a fost legală concedierea şi o altă hotărâre definitivă prin care angajatorul a fost sancţionat contravenţional pentru discriminarea manifestată în legătură cu încetarea raportului de muncă, prin concedierea reclamantei.

Modalitatea în care instanţa de trimitere va concilia efectele celor două hotărâri definitive este o problemă car